Musical

Timp de lectură: aprox. 17 minute

– Vezi, la Sarmalele Reci apar întotdeauna fete care au câte un nume din ăsta: Violeta, Tatiana, Mona. „Adio, Mona…”, a fredonat el încet și a continuat cu na-na-na pentru că nu reușea să-și mai amintească versurile pe de-a-ntregul. Și eu mi le imaginam așa, proiectam pe câte o gagică pe care o știam, dar nu-i cunoșteam numele. Una era Mona, una era Tatiana, Violeta…

– „Violeta duce găleata la gunoi”, l-a întrerupt ea cântând, iar mai apoi au început amândoi să râdă. Dar știi că în cântecele lor nu-s doar fete cu nume din astea, mai sunt și băieți. „Valentin Istrate/E plecat în State/Mircea în Canada/Când cu mineriada./Herman Aurel…”. Cine dracu este Herman Aurel? Tu îți dai seama că noi știam versurile și numele astea idioate pe de rost, și uite, ni le amintim chiar și acum. După cât, 20 și ceva de ani…? Eu nu mai știu numele colegei mele de bancă, dar pe astea din cântec le visez. Alo, Herman Aurel, dacă ne auzi trimite-ne un mesaj pe whatsapp, frate! Faci parte din viața noastră!

– E prin Israel, a rezolvat el cu un zâmbet larg. Au dispărut de tot băieții ăștia. Adică Sarmalele. Exact ca în cântecul lor: nu mai e deloc. I-am mai văzut prin cluburi, dar nu a mai fost aceeași treabă, aceeași atmosferă ca atunci. Îmi plăceau la nebunie „Sarmalele”, s-au potrivit în vremurile alea. Dar la Timpuri Noi, când auzeam chitara lui Iliescu, mă lua amețeala la propriu. Aveam o chestie cu băieții ăștia, nu știu…

– Păi pune niște Timpuri Noi, n-am mai ascultat de o sută de ani!

– Imediat. Dar dacă tot a venit vorba: „De regiune superior”, a șoptit și a desfăcut o sticlă de vin roșu pregătită parcă anume pentru întâlnirea asta.

– Pe mine nu m-au dat pe spate atunci. Erau puțin cam prea revoluționari, așa. Și chiar un pic balcanici. Sau poate de-a dreptul balcanici pentru mine, a spus ea și s-a așezat picior peste picior. El nu a putut să nu audă atunci foșnetul pe care l-au făcut dresurile când pulpele ei s-au atins una de cealaltă. Un fel de curent slab produs parcă de sunetul de mai devreme i-a circulat prin tot corpul și a simțit cum îi zvâcnește deodată grumazul. „Ce stângăcie! Câtă prostie din partea unui bărbat în toată firea care știe ce vrea, căci e clar că știe ce vrea, dar se împiedică cu o astfel de invitație stupidă. Acum douăzeci de ani ar fi fost perfect în regulă și ar fi funcționat să-i spui unei gagici «hai pe la mine să ascultăm niște muzică». Era clar ce înseamnă asta. Nu exista un pretext mai bun să te poți apropia de ea și să o atingi din întâmplare. Apoi să o mângâi, să o pupi și până la urmă să i-o și tragi. Dar acum? Ce copilărie!”, s-a gândit el în timp ce căuta Timpuri Noi pe YouTube.

Erau cam balcanici, așa e. Dar mie mi s-au părut cei mai originali și cei mai rock din generația aia a lor. Și să știi că încă mai cântă destul de bine. Dar Timpuri Noi înseamnă Artan și Iliescu. Ce fac ei acum, și unul și celălalt, nu mai e nici pe departe ce era atunci. Mamă, cum se a auzea toba! Tobi. A murit, săracul! Stai să caut o piesă de la ei care îmi place rău. Asta e, „Malu-Valu”. Tare de tot!

– Când ai spus mai devreme Tobi, parcă parcă ai pronunțat numele vreunui vechi tovarăș de-al tău de prin cartier.

– Păi să știi. Nu chiar tovarăș, dar m-am întâlnit odată cu el. L-am cunoscut. Cu ochelarii ăia ai lui rotunzi, cu codițele rasta din vârful capului…

– Adică doar ai trecut pe lângă el pe stradă, l-a ironizat ea.

– Ei, cam așa, dar a fost totuși ceva mai mult. Eram la mare. Am ajuns acolo tocmai pentru că urma să fie un concert Timpuri noi la Costinești, pe terenurile de sport. Nu mai știu cum naiba am aflat de asta atunci. Veneam la mare cu ce aveam pe mine, cu niște bani furați de la părinți, împrumutați. Și dormeam prin boscheți, pe plajă. În ziua concertului am ars-o prin gara din Mangalia câteva ore. Am băut acolo o sticluță din aia mică de vodcă Polar, mai știi vodca Polar?

– Doamne, ce mizerie!

– Da, dar parcă avea un alt farmec decât porcăriile astea de tequila, jager sau absintul pe care îl beau puștanii ăștia azi. Seara aveau băieții concert și am zis să mă încălzesc înainte. Ei, în parcarea gării a apărut la un moment dat un Fiat Regata, un jaf prăfuit, cu bara din față atârnată de niște sârme. Și din el a coborât Tobi. Eram amețit, dar m-am dus direct la el și l-am salutat. Și omul mi-a răspuns așa, ca și când mă cunoștea și mi-a întins și mâna. Era totuși cineva și mă tratase de la egal la egal, asta a fost în capul meu atunci. Băi, până la concert am avut amorțită mâna aia cu care am dat noroc. Tu înțelegi, adică a fost o mare întâmplare pentru mine.

– Dar ăsta cum a murit, a întrebat ea și a început să se frământe în fotoliu. „Doamne, omul ăsta este încă un copil! Trăiește cu amintirile astea lipsite de orice importanță. Și eu am venit aici, cu el… Cred că și tata mi-a povestit o întâmplare din asta când și-a intersectat privirile cu cele ale Marinei Voica pe terasă la Cireșica în Neptun. De parcă dacă te-a privit Marina Voica când avea 25 de ani, asta însemna neapărat și că ardea de nerăbdare să și-o pună cu tine. Fix la fel și ăsta!”,  l-a judecat ea urmărind înflăcărarea cu care el își spunea povestea.

– A avut ceva cu inima. Nu știu exact. Dar apropo, dacă tot vorbeam de concertul ăla. În deschidere au cântat Vița de Vie. Niște puțoi infatuați! Nu mi-au plăcut atunci și nici acum nu prea mi-am schimbat părerea. În fine, au și ei muzica lor, locul lor acolo, dar mie mi s-a părut că în vremurile alea nu aveau ce căuta pe lângă Timpuri Noi, Sarmalele.

– Ești cam fraier! Vița sunt foarte mișto. Pentru mine au fost în top trei…

– „Trei, în pula mea!”

– Ești răutăcios. Nu poți să negi. Știi „Basu’ și cu toba mare” sau „Ozosep”. Le știi și le și fredonezi!

– Le știu.

-Vezi, asta e! Înseamnă totuși ceva, indiferent dacă ție îți plac sau nu.

– Mai e și o chestiune de gust. Până la urmă, nici Timpuri Noi nu au schimbat istoria muzicii. Dar au avut un efect asupra mea, a încercat el să devină conciliant. „Ce prost sunt! Am trecut de patruzeci de ani… Trebuia să fi pus Peter Hammill, sau ceva și mai trist, să i-o trag în draci, să o urc pe pereți și gata. Și ea sigur este super extaziată că ascultăm muzică veche. Bou! Adică a venit până aici cu mine, sigur pentru că îi ardea de Timpuri Noi, de Compact de Holograf, de astea”.

– E mișto, a intervenit ea după o vreme în care în încăpere s-au auzit doar sunetele pe care le scotea boxa cu bluetooth conectată la laptop. E mișto că stăm aici și ascultăm muzică. Îmi amintește de vremurile alea când era o mare chestie să ai o casetă originală. Cum puii mei recunoșteam noi o casetă originală, s-a întrebat ea și a luat o înghițitură de vin. Apoi s-a aplecat deasupra unei mese mici unde a așezat paharul.

– Serios, îți place asta. A socotit imediat că mai poate prelungi starea, jocul acesta, măcar câteva minute. I-a umplut iar paharul și i-a urmărit o șuviță de păr ce îi alunecase pe piept atunci când s-a mișcat în fotoliu. Ar fi putut să o atingă acum. Să îi dea șuvița la o parte și să o mângâie cu poftă pe sânul ascuns. Să o strivească și să îi frământe coapsele, să își ridice mâna, să o apuce de bărbie, de mandibulă, și să o sărute. Aceste gesturi imaginate păreau mai degrabă firești într-o atmosferă ca asta. Și ar fi spulberat cu siguranță aerul greu care parcă îl împiedica să se miște, să respire cum trebuie.    

– Tu îți dai seama că muzica pe care noi o ascultăm și despre care vorbim acum nu a însemnat vreun mare lucru în lume. Îi dăm noi ceva importanță pentru că face parte din tinerețea noastră. Este un pic din noi, ăia mici, neștiutori, decrețeii azvârliți în lumea imperialismului sălbatic, a spus ea râzând. 

– Păi dacă vrei putem asculta niște Floyd. Ăștia chiar au însemnat și încă mai înseamnă. Sau poate Doors, Led Zeppelin, Bob Dylan, Frank Zappa, Rolling Stones. Nu, mai bine Bob Marley. Ascultăm Bob Marley și ne facem praf!

– Ne facem praf! Dar toarnă, te rooog „Whiskey in the jar”, a spus ea în timp ce se alinta. El s-a mișcat imediat către laptop să poată căuta melodia cerută. S-a aplecat deasupra aparatului iar ea i-a putut vedea spatele lat, articulat precum cel al unui ridicător de greutăți. „Cu o singură mișcare m-ar putea strânge atât de tare în brațe încât să-mi pierd deodată răsuflarea. Și să facă tot ce poftește cu mine. Un bărbat atât de puternic și cu toate astea un bleg. Poate este doar atât de bleg cât să nu fie un mojic. Până la urmă nici nu știu dacă să îmi placă asta sau nu. Încă o gură de vin!”, s-a gândit ea în timp ce îl privea cu poftă.

– Știi videoclipul?, a întrebat el bucuros că până la urmă câștigase ceva timp. În plus, i se părea că lucrurile încep să funcționeze în favoarea lui. Este exact ca în tinerețea noastră, cu bairamul ăla crunt. Cântă ăștia într-un apartament în care se sparg toți. Umblă dezbrăcați pe acolo, se aruncă unul peste celălalt, stau pe budă…

–  Mi-l povestești…?!

– Iertare, piesa asta mi-a amintit de chefurile alea de când eram noi mici. Mai ții minte banchetul de-a doișpea de la Bușteni? A fost un dezastru complet!

– Mi-l amintesc. Erai cuplat. Erai cuplat, nu? Ce o fi fost în capul tău de te-ai cuplat cu o fată din liceu?

– Nici eu nu știu, dar a fost mișto. Cheful ăla chiar a fost mișto! Aveam în clasă un țigan, Angloma. Tată-său era croitor și el era manelist. Dar cât era de manelist, s-a înfipt la o moșuială cu mine pe Prodigy. Tare, țiganul! În urma noastră a plătit diriga o masă și două scaune. „I’m the trouble starter, punkin’ instigator”, a început el să cânte scuturând din mâini și din cap.  

– Cum o chema? Nu îmi mai amintesc.

– Pe dirigă…? Ea a dat din cap ca un semn că nu o interesa deloc asta și a rotit degetul în aer în timp ce lua o înghițitură de vin. 

– Nu pe dirigă, măi! Pe fată.

– A, Irina.

– Așa, exact! Irina. Și cum s-a terminat tot?

– Păi după ce ne-am întors de la banchet a făcut chetă pe la părinți și și-a primit înapoi banii dați pe scaunele și masa ruptă.

– Nu, nu asta.

– A, cu Irina! Da, păi s-a terminat după aia, după banchet… 

– Nepotrivire? Nu prea vă potriveați! Dar și dacă v-ați fi potrivit, erați doar doi puștani. Parcă ați luat prea în serios treaba asta atunci. Eu am fost de părere mereu că trebuie timp pentru asta. Uită-te la mine. Am 42 de ani, am trecut prin toate alea: școală, facultate, job, carieră. Și încă îmi cântăresc serios poziția atunci când o relație devine serioasă.

– Să știi că a fost o nepotrivire. Altfel nu ajungeam aici.

– Aici cum, unde?

– Aici, a răspuns el și a început să-și simtă pulsul în vârful degetelor. „Uite așa s-a dus dracului tot! A trebuit să mă dau eu mare cu amintiri de căcat din liceu. Ce bețiv viteaz și ce mare muzică știu eu”, și-a reproșat fără să mai poată face vreo mișcare.

– Oprește muzica aia, te rog. Nu, nu o opri, dar dă puțin mai încet, a cerut ea. Nu înțeleg mare lucru, nu te aud bine. „Oare de ce am impresia că discuția asta este o fundătură. Poate n-ar fi trebuit să o provoc. Ce naiba, e viața omului, s-a întâmplat acum o sută de ani! Și nu e treaba mea, nu mă interesează trecutul și nici viitorul lui. De ce am ajuns aici și de ce am pornit discuția asta. Fute-m-aş, stric tot!”, își spuse cu un sentiment de vinovăție.

– Cumva ne-am regăsit apoi la câțiva ani după liceu. Și ne-am căsătorit. Avem doi copii. Asta e tot, asta e toată povestea.

– Și acum?

– Și acum! Sinceritatea lui a amuțit-o pe loc.

Au tăcut amândoi și și-au oprit și gândurile. Câteva minute bune playlistul de la YouTube ghidat de istoricul navigărilor lui pe internet i-a purtat de la Sting până la Eagles și Aerosmith pentru ca înainte să se închidă să le ofere o ultimă melodie: Mark Knopfler – Going Home. Ea a mai luat o înghițitură de vin și s-a ridicat spunându-i liniștit: ești un mare bou! El a condus-o cu privirea până la ușă și i-a vânat rotunjimile siluetei ce se înmuiau precipitat în lumina slabă.

M-am născut în 1980 și am învățat să merg, să vorbesc, să scriu și să pescuiesc într-un sat din Tulcea. Din 2002 am ajuns în Galați și am fost jurnalist de presă scrisă, radio și televiziune până în 2020. De atunci lucrez în comunicare și sunt preocupat de fotografie și film. La sfârșitul anului 2018 am debutat cu volumul de proză „Karga” la editura Brumar. Cartea a fost parte din proiectul literar „IV Romane” la care am participat alături de scriitorii Octavian Miclescu, Adi Secară și Andrei Velea. Pe durata unui an, autorii au dezvăluit din intimitatea creației și au prezentat în lecturi publice fragmente din cărți în timp ce le scriau. Lucrez de prea multă vreme la un nou volum de proză scurtă.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%