Vizavi de pușcărie

Timp de lectură aprox. 9 minute

Bucuria de a avea un compartiment de tren numai pentru ea n-a fost de lungă durată. Undeva după Comarnic, chiar când se pregătea să-și scoată o carte din rucsacul pe care-l pusese sus, lângă valiză, văzu prin geam un bărbat înalt oprindu-se în fața ușii. Omul intră încet, aranjându-și bagajul și haina pe îndelete, și se așeză taman în colțul opus. O vreme, citi netulburată, întrebându-se cât va mai dura până când respectivul va dori să știe unde călătorește. Sau să revendice măsuța. Data trecută făcuse asta un cuplu care căra asupra lui un pui fript întreg, cu usturoi, învelit în staniol, și mai multe caserole cu garnituri. Până și măsline înfipte deja în jumătăți de scobitori aveau. Acum nu mai părea a fi în pericol de asasinare olfactivă, așa că atunci când bărbatul între două vârste, cu părul încărunțit și destul de lung pieptănat peste cap, o întrebă dacă merge până la capătul drumului, hotărî să închidă la loc cartea și să intre în conversație.

– Nu, la Aiud. Ar trebui să ajung în câteva ore, dar mereu întârzie. Întotdeauna între Sighișoara și Mediaș aproape stă pe loc. Ai timp să cobori și să faci un buchet din flori de câmp.

Omul zâmbi și ochii i se îngustară.

– Știu destul de bine Aiudul. Am stat acolo mai mulți ani, imediat după Revoluție.

Răspunsul lui nu o miră. Cumva, povestea oamenilor pe care îi întâlnea trecea și prin Aiud. Aveau în oraș o rudă, ori făcuseră alpinism în chei, ori participaseră la cine știe ce „schimb de experiență”, cum se numea în trecut.

– Ați locuit acolo?

– Se poate spune și asta, răspunse bărbatul, iar ochii îi deveniră vigilenți. Am fost închis vreme lungă.

Toată lumea auzise de închisoare. În trecut, fuseseră încarcerați în ea mulți dintre opozanții regimului politic, care de regulă nu mai ieșeau niciodată. După Revoluție, s-a deplasat până la Aiud o întreagă echipă din TVR, să filmeze pentru un documentar despre cele mai dure închisori comuniste. Episodul despre Aiud nu s-a mai difuzat nicicând. Realizatorii au zis ulterior că ar fi ars casetele într-un incendiu. Mai puțini erau cei care știau că penitenciarul era încă în uz, destinat doar bărbaților, și nu un muzeu care se poate vizita. La Aiud ajunsese, pe la începutul anilor ’80, și Cenaclul Flacăra al lui Păunescu. Se spunea că scena a fost instalată pe stadion spre vechea tribună din lemn, nu spre cea construită recent, special ca să se audă bine la pușcărie. Dar asta era un fel de legendă cu care fata crescuse. La concertul cu pricina avea doar câțiva ani și nu-și mai amintea decât o ploaie torențială și o umbrelă mare, neagră, care nu stătea nicicum deschisă.

Începu să-și dorească să mai apară cineva în compartiment. Spațiul părea să se comprime. Ori să coboare el mai repede, poate la Brașov. Măcar trenul era destul de plin, se auzea o foială continuă. Încercă să se poarte firesc.

– Bunicii mei stăteau pe strada cu pușcăria, chiar peste drum. Era o zonă unde nu aveai voie să claxonezi. Imediat după Revoluție, nu se putea ajunge acolo, se puseseră niște bariere. Dar n-au ținut mult. În scurtă vreme, ne-am construit și noi o casă lângă ei. Se poate spune că am fost vecini.

Își aminti cum tatăl ei glumea mereu că pușcăriașii de la etajele superioare le știu pe de rost programul tuturor celor de pe acea stradă. Când pleacă, când se-ntorc, cine mai vine în vizită și cât stă. Mai erau scoși uneori la diverse munci, să curețe șanțurile de la porți sau să taie vegetația. „Nu ies, că-s deținuții la poartă!”, obișnuia să-i spună maică-sii când o trimitea undeva. Îi vedea în grupuri gri, dungate, pe drum, păziți de gardienii cu puști. Mereu i-a urmărit cu privirea, cercetând dacă nu încearcă vreunul să evadeze, cum mai citea prin ziarele locale. De câte ori se întâmpla asta, colegii de liceu o tachinau punând-o să verifice pe sub paturi, nu cumva să fie acolo fugarul. Ea le spunea mereu că nici unul nu ar fi atât de prost să se ascundă fix în casa de vizavi.

– Se vedeau doar patru case pe geamul meu. Una singură s-a construit după Revoluție, cum spuneți. Înseamnă că v-am văzut cu siguranță. De fapt, chiar îmi păreți, cumva, cunoscută. Singurătatea te face să reții lucruri. Detalii.

Vara, deținuții aveau geamurile deschise și, cu cât era căldura mai mare, cu atât vociferau mai puternic. Țipau unul la altul, vorbeau cu familiile pe care, dacă se opreau exact sub geamurile ei și răcneau, le puteau vedea și auzi. Spuneau ce să le mai aducă în pachet ori ce să le transmită altora, când să mai vină, cât mai au de stat. Uneori se mai punea muzică, în boxele mici, care înconjurau incinta. Să-i mai acopere, să mai tacă. În unele duminici erau lăsați să joace fotbal – undeva, în spatele celor câteva rânduri de porți cu sârmă ghimpată.

– Ce ați reținut, mai exact?

– Că în casa nou construită stătea o familie cu un singur copil, o fată cam de liceu. Pleca în fiecare dimineață la 8 fără 10, fără un sfert, și venea la prânz, uneori cu alte fete, cu rucsaci în spate. Că avea camera la etaj și că se culca foarte târziu, pe la 3 sau chiar 4. Atunci se stingea lumina. Știți, de cele mai multe ori adormeam cu ochii la acel geam. Te ajută să știi că cineva mai e treaz. Îți dă, cum să zic… speranță. Puteați fi dumneavoastră.

Afară se făcuse noapte de mult, iar compartimentul o strângea tot mai rău. Omul fabula, poate voia s-o sperie. Ori s-o amuze. N-ar fi trebuit să-i spună nimic. Dar tăcerea o îngrozea uneori atât de tare, că simțea nevoia să o umple cât mai repede, iar cuvintele ieșeau în grabă, negândite, ca niște pietre aruncate într-un vas. Și-a amintit de un taximetrist care o luase cândva de la Ateneu și, cu pretextul că sunt vecini, o întreba insistent în ce bloc și la ce etaj stă. L-a reclamat și, o vreme, n-a mai vorbit deloc în taxiuri. Și, acum, povestea din tren. Poate că tatăl ei avea dreptate, poate că cei de peste drum i-au monitorizat vreme lungă. Să tragi perdelele dimineața și seara și să vezi pușcăria poate deveni o formă de normalitate. Nu te mai gândești că poți fi observat.

Bărbatul continua să vorbească, umplând tăcerea.

– Mai erau ocazii când toată lumea se îmbrăca frumos și se scotea mașina din garaj. Nunți. Ori poate petreceri. Venea un băiat înalt, pleca cu fata și se întorceau în zori. Stăteau mult de vorbă pe podețul din fața casei. Uneori, el aducea o minge pe care o mai lovea cu putere de asfalt și săreau s-o prindă. Apoi am bănuit că a mers la facultate. Mai apărea vinerea, coborând dintr-o mașină albă, care oprea pe podeț. Odată, îmi amintesc că a purtat o rochie verde, lungă. Înainte, rochiile erau toate negre, asta era altfel. O rochie de vară probabil, afară era foarte cald. În scurt timp aveam să ies.

Ușa compartimentului se deschise și intră o familie cu un băiat de vreo 5 ani. Păreau foarte tineri. Au scos repede dintr-o geantă un joc, la vederea căruia copilul a chiuit. Luminile erau acum aprinse și fata profită de ocazie să deschidă cartea. Oriunde. Sub ochii ei, rândurile se transformau în portative, în linii de cod Morse, în hieroglife.

Băiatul cu mingea de baschet nu mai era o fabulație. Nici mașina albă. Avea o singură rochie verde, lungă, o minunăție primită cadou de la foștii colegi de liceu, la prima ei zi de naștere aniversată în cămin la Cluj. Din păcate, la spălare a intrat la apă foarte rău și n-a mai putut-o purta. Trebuia s-o ducă la o curățătorie, dar atunci nu era moda asta. Nu se mai gândise de o eternitate la ea.

Se trezi când bărbatul deschise ușa să iasă. Cei trei care formau aparent o familie adormiseră cu toții.

– Eu cobor la Teiuș. Am rude aici. La revedere.

Ar fi vrut să știe pentru ce o fi fost închis. Dar, așa cum citise într-o carte a Ilenei Vulpescu, pe lume sunt întrebări care nu se pun și răspunsuri mute. Citatul exact rămăsese copiat frumos cu stiloul, într-un carnețel început în liceu, în nopțile când stingea lumina la 3 și credea că, dacă lui Eliade îi ajunseseră 4 ore de somn pe noapte, înseamnă că-s destule.

Teiușul era cu doar câteva minute înainte de Aiud. De multe ori coborâse acolo, era un nod feroviar mai important. Se bucură că a ales acum un tren până acasă. Încercă să nu dea atenție stării de panică din capul pieptului care se extindea încet, ca un uliu care-și desface tacticos aripile.

La Aiud sări, ca de obicei, pe pietrele mari de la capătul peronului. Trenurile lungi nu aveau cum să tragă complet în fața gării, erau prea multe vagoane. În clipa în care picioarele i s-au desprins de ultima treaptă a scării, a simțit cum devin tot mai moi, ca niște spaghetti lungi care se răsucesc până se transformă într-un fel de fusilli. Căzu pe burtă. Încercă să-și proptească mâinile în două pietre mai ascuțite și să se ridice în genunchi. Rămase o vreme așa, ghemuită, fără să știe ce să facă, unde să sune, cui să-i spună, până când un alt tren trecu pe linia alăturată, un marfar care nu a oprit, iar curentul rece i-a înghețat ca un vifor spatele transpirat. De cealaltă parte, în lumina din fața gării, aproape putea distinge silueta tatălui ei care o aștepta. Vru să-i facă cu mâna, dar nu reuși s-o ducă decât până la piept. Înăuntrul lui, uliul dădea amarnic din aripi, căutând ieșirea din colivie. Rochia verde nu fusese îmbrăcată în Aiud niciodată.