Marșarier

Timp de lectură aprox. 13 minute

Sunt minute în șir de când stau cu privirea aruncată în gol și cu mâinile sudate de volan. Lângă mine, Manuela se foiește încontinuu în scaun, de parcă o colonie de furnici i-ar umbla pe sub haine.

 – Nici mie nu mi-e ușor, zice ea și se întoarce către mine. Dar așa a fost să fie, Dumnezeu mi-e martor, așa a fost să fie.

Zâmbesc când o aud că-l pomenește pe Dumnezeu și îmi ridic ochii la cruciulița ce atârnă de oglinda retrovizoare și se leagănă prostește încoace și încolo. În depărtare, un soare roșu deasupra căruia se zdrențuiesc câțiva nori inofensivi, albi-rozalii, alunecă încetișor de pe boltă. Oftez și îmi cuprind chipul în căușul umed al palmelor. Închid ochii și mi-i apăs cu degetele, până când pe ecranul întunecat al pleoapelor apar pulsații luminoase. 

Manuela se apropie de mine și mirosul ei inconfundabil, de bomboane tăvălite prin tutun, îmi invadează nările.

– Hai să mergem, șoptește ea și întinde înspre mine o mână cu degete delicate, terminate cu unghii date cu ojă neagră, ciobită la vârfuri. Mai vorbim diseară, la hotel.

Atingerea ei e ca acidul sulfuric: trece prin materialul subțire al tricoului, prin stratul de piele tăbăcită, arsă de soare, prin carne și articulații. Ajunge până la os, dar și pe acesta îl perforează numaidecât. Dacă cineva s-ar uita la noi, ar vedea un bărbat cu brațul plin de găuri, ca o bucată șvaițer. Și lângă el o femeie care împroașcă acid. Mă scutur, încercând în zadar să-mi alung imaginea din minte, și pornesc motorul.

Pe când mă apropii de carosabil, o aud cum scormonește în geantă. Scoate pe bâjbâite o țigară din pachet și își scapără bricheta.

– Nu ești așa bătrân, poți oricând să o iei de la capăt.

Apăs pedala din mijloc și frânele scrâșnesc. Prin fața noastră trece un camion enorm și, pentru o clipă, mașina se zgâlțâie de parcă ar suferi de friguri. Strâng de volan și întorc capul, țintind dincolo de fumul care se învălătucește spre geamul întredeschis. Manuela ține țigara într-o mână, iar pe cealaltă o trece când printre șuvițele de culoarea cărbunelui, când deasupra sprâncenei, unde încă se mai zăresc vechile găuri de piercing.

– Nu vreau să o iau de la capăt, Manuela. Nu și a treia oară.

Pleacă fruntea și începe să își cojească rămășițele de ojă. O mătreață neagră se revarsă direct în poala rochiei de plajă corai, cu modele florale.

– Te rog să cobori, îi spun.

Se uită la mine cu ochii enormi, scoși din orbite. Țigara arde și scrumul îi cade într-o parte, pe geantă și pe pulpele goale. Eu scrâșnesc din dinți, mut schimbătorul în marșarier și merg cu spatele până ajung din nou în dreptunghiul delimitat cu alb. Îi desfac centura și îi deschid ușa. Manuela nu protestează. Coboară și stă în mijlocul parcării pustii, strângând geanta la piept. De la depărtare, pare o fetiță înspăimântată, rătăcită de părinți, cu brațele încolăcite în jurul unei jucării de pluș.

– Poți să-l suni pe… pe ăla să vină să te ia, nu? o întreb eu și sesizez cu stupoare că nu pot să rostesc numele celuilalt bărbat.

Ea dă din cap și îmi face cu mâna. Nu-i răspund la gest. În schimb, bag într-a-ntâia și calc accelerația până la podea. Pe măsură ce prind viteză, asfaltul devine roșu sub roțile mele, ca și cum drumul însuși s-ar aprinde, deschizându-se într-un hău dornic să mă înghită.

*

Pe geamul Opelului care dă oblic cu spatele, apropiindu-se milimetric de tomberon, este lipit un semn de începător mare cât un pepene galben. Închid cartea de rugăciuni, sărut imaginea sfântului de pe copertă și o vâr în sertar. Apoi scot capul pe fereastră. Șoferul încearcă o ultimă manevră salvatoare și trage brusc de volan, chinuindu-se să îndrepte mașina. Nu reușește să se redreseze și Opelul izbește tomberonul, proiectându-l în dubița de lângă, cu un bubuit. Pepenele galben s-a desprins dintr-un suport și pendulează în celălalt ca un ceas stricat, de parcă și el ar ezita, neștiind unde să se oprească. 

Portiera se deschide și coboară o femeie cu chipul ascuns de niște ochelari de soare cu lentile mari, fumurii. În colțul gurii ține o țigară, în pumn strânge bricheta. Silueta ei adolescentină și îmbrăcămintea – tricou cu imprimeul unei formații, pantaloni de piele și bocanci – îmi spun că abia a ieșit din băncile facultății sau că trăiește încă acolo, captivă într-o buclă temporală care începe la crepuscul, într-o discotecă studențească, navigând într-un ocean de trupuri tinere, fremătătoare, și se termină în zori, încovrigată în patul unui străin, purtând pe piele miros de mucuri de țigări și sex. Strâng ochii și mă apostrofez pe muțește, uimit de ușurința cu care cuvintele s-au zămislit în pântecul fertil al imaginației mele, de parcă aș fi fost din nou tânăr, fără povara trecutului, departe de zidurile mănăstirii. Când îi deschid la loc, observ că pufăie nervoasă din țigară și evită să se apropie de tomberon și de dubiță, ca și cum ar fi așteptat intervenția unui salvator. Într-o altă viață, m-aș fi grăbit să-i sar în ajutor, însă acum nu pot decât să plec capul și să urmăresc parcursul leneș al secundarului. Abia aștept vecernia. Cu și mai multă nerăbdare, aștept spovedania.

– Bună ziua, se aude o voce prin crăpătura ușii.

Într-o singură clipă, liniștea care îmi învelește interiorul într-un cocon, ocrotindu-mă de gălăgia lumii de afară, se transformă în zgomot. O cacofonie de sunete îmi ajunge la urechi și capul începe să-mi vâjâie. Aud bâzâitul insectelor, foșnetul frunzelor în bătaia vântului de primăvară timpurie și bătăile inimii bubuind-mi în țeastă. Sunetele pătrund în mine ca lama unui cuțit într-o bucată moale de unt. Simt că amețesc și mă prind cu mâinile de marginea mesei. 

– Dumneavoastră sunteți călugăr?

Stinge țigara cu vârful bocancului, își scoate ochelarii de soare și trântește ușa în urma ei. Ne aflăm de-o parte și de alta a magazinului bisericesc, doi străini care privesc unul la altul cu neputință și mirare, conștienți că o forță nemiloasă a înfipt la interiorul fiecăruia polii opuși ai unui magnet, făcându-ne imposibilă separarea.

– Nu încă, bâigui eu cu glas sugrumat.

Ea face un pas înainte, apoi încă unul. Zâmbește ca pentru sine și se joacă cu părul și cu piercingurile din sprânceană.

– A cui e dubița din parcare? Am lovit-o din greșeală.

Trec de partea cealaltă a mesei și mă apropii. În jurul ei plutește o aromă dulceagă, ușor amăruie, care mă duce cu gândul la mirosul de tămâie.

– O să-l chem pe stareț.

Îmi mulțumește, iar eu mă reped spre ușă, plănuind să alerg către biserică. Totuși, mă opresc în prag și îmi arunc ochii peste umăr, dorind să-i memorez trăsăturile, în cazul în care ar dispărea până să mă întorc. Poate că e vorba doar despre vraja carnalității, sentimentul straniu pe care îl credeam demult mort și îngropat, dar, privind la adolescenta aceasta perpetuă, în jurul căreia plutește un aer toxic de mister și nesiguranță, am senzația că viitorul, așa cum mi-l închipuiam, se destramă înaintea mea ca o țesătură ponosită. Brusc, nu mă mai văd călugăr, rasa monahala îmi cade de pe umeri. Îmi vine să urlu de groază și, în același timp, mă cuprinde tihna.

Rămân în loc cu degetele încovoiate în aer, cu trupul tremurând ca un cablu străbătut de curent electric. Când, în sfârșit, apăs pe clanță, femeia îmi vorbește:

– Apropo, eu sunt Manuela.

*

Mașinile de pe sensul opus vin către mine împroșcându-mi parbrizul cu fleșcăraie amestecată cu sare, orbindu-mă cu farurile care se sting undeva în spate, acolo unde drumul începe să îmbrățișeze muntele. Nu e noapte, dar nu mai e nici zi. Lumina care se împuținează treptat vestește un apus mâlos, cenușiu.

Cu privirea pierdută în depărtare, către întinderea fragmentată de povârnișuri, prăpăstii și troiene de zăpadă, nu sesizez că SUV-ul din față reduce viteza și semnalizează ieșirea de pe carosabil. În ultima clipă, îngrop pedala de frână în podea și reușesc să evit coliziunea. Capul îmi zboară înainte, aproape de bord, și picioarele încep să-mi tremure. Rămân nemișcat, fără să schițez vreo expresie când șoferul SUV-ului arată înspre mine cunoscutul gest prietenesc cu degetul mijlociu ridicat. După ce se depărtează, ochii îmi alunecă involuntar în oglinda retrovizoare, către bancheta din spate, unde lumina tulbure a lămpii stradale zugrăvește un fel de spectru. Zăbovesc suficient cât să las iluziei timp să dispară de la sine, apoi apăs pe accelerație.

Puțin mai în față, la intersecția cu un drumeag perpendicular pe șosea, zăresc un bărbat stând la adăpostul unei umbrele. Nu pare să tremure și nici să stea gârbovit din pricina frigului, cu toate că ploaia trece de pavăza umbrelei șubrede și îi biciuiește brațele și picioarele. Îl depășesc, mă răzgândesc, mă opresc și dau cu spatele.

Bărbatul se apropie și se apleacă către deschizătura din geam. Are pomeții proeminenți, nasul coroiat, iar barba sură, un triunghi isoscel cu vârful lipit de stern, îi face chipul să pară de-a dreptul scheletic. Dacă nu ar fi uitătura vie, iscoditoare, care spulberă acel aer de placiditate caracteristic fețelor bisericești, aș putea să jur că am în față un sfânt desprins din picturile ecleziastice.

– Vă duc undeva, părinte?

E stareț la mânăstirea care se întrezărește în vârf de deal, la capătul drumeagului acesta străjuit de-o parte și de alta de copaci. Fusese în sat și se întorsese cu autobuzul. Coborâse la benzinărie și o luase la picior pe marginea șoselei până ajunsese la răspântie. Cât timp mersese, se rugase și, la scurt timp, apărusem eu. Mai schimbăm câteva cuvinte, pe urmă lăsăm zumzetul motorului și răpăielile intermitente ale ploii să vorbească în locul nostru.

Cu cât înaintăm pe drumul mocirlos, plin de hârtoape, care s-a îngustat într-atât încât aduce cu o potecă, cu atât crește în mine o senzație covârșitoare de sufocare, ca și cum o iederă mi se încolăcește în jurul gâtului. Dacă nu m-aș cunoaște, dacă nu aș ști că m-am jeluit până ce mi-au secătuit complet izvoarele cu lacrimi, aș crede că stă să mă bufnească plânsul. Totuși, asta pare greu de crezut. Azi se face un an de când am plâns ultima oară, un an de când m-am prăbușit într-o binefăcătoare stare de prostrație.

După o ultima curbă, în fața noastră se materializează turlele albe ale mânăstirii. Starețul se foiește și își netezește sutana.

– Puteți să mă lăsați aici, spune el și arată spre un loc gol, încadrat între un tomberon și o dubiță.

Parchez și îl urmăresc cu privirea până ce coboară din mașină. De afară se aude țârâitul ploii și vine un miros umed, pământos, mirosul zăpezii și al frunzelor în descompunere. O pală de vânt zgâlțâie portiera și aduce la interior câteva picături de ploaie rece. Una dintre ele mi-a aterizat pe braț și se prelinge către încheietură, lăsând în urmă o dâră ca de melc. Îi simt atingerea plăcută, ușor mentolată și, instinctiv, mijesc ochii, căutând-o cu privirea. Zăresc firele de păr de pe brațe care acum, în mod straniu, au atins verticala și degetele care mi se plimbă peste genunchi, dar nici urmă de picătură. Țintesc către inelarul stâng, unde încă se mai vede urma de la verighetă, și lacrimile îmi încețoșează ochii. Din senin, izbucnesc într-un plâns sugrumat și disperat, venit din străfundurile sufletului.

Trece o mică eternitate până reușesc să mă liniștesc puțin, cât să observ că bărbatul se află din nou pe scaunul pasagerului și îmi sprijină de umăr o palmă fierbinte ca un radiator. Printre oftaturi și suspine aud o frântură din vocea starețului.

– N-ați vrea să înnoptați la mânăstire?

*

Când privesc la chipul desăvârșit al fiului meu, la părul lui castaniu părând aproape blond în lumina dimineții, la impresionanții săi ochi de lapislazuli, la roșeața sănătoasă din obraji, gândurile ar trebui să mă poarte înspre îngerii lui Botticelli. În realitate, revăd în minte scena din Alien în care personajul lui John Hurt hârâie și se sufocă sub privirile neputincioase ale colegilor săi. Deodată, tricoul lui alb se umple de sânge și o creatură hâdă, un hibrid grotesc între un vierme și un embrion, țâșnește afară cu un pocnet de coaste sfărâmate.

Chiar dacă fiul meu încă n-o știe, la interiorul lui, fix deasupra urechii stângi, și-a făcut sălașul un astfel de monstru. Momentan e doar o sferă turtită într-o parte, de nici doi centimetri, dar în curând, poate chiar în clipa aceasta în care privirile ni se întâlnesc fugitiv în retrovizor, cancerul își croiește drum printre cutele mărginite de șanțuri ale creierului său, devorându-l de viu.

O zvâcnire mă avertizează că roțile din spate tocmai au încălecat bordura.

– Pot să cobor, tati?

Trage de mâner și împinge în portieră.

– Nu încă. Stai să o mai așez puțin.

Înainte să opresc motorul, privirea îmi zboară când în jos, la nodurile degetelor, la verigheta care îmi sugrumă inelarul, când într-o parte, la chipul lipsit de expresie al soției mele. De două săptămâni, de când am aflat veștile, vorbim numai despre cancer. Ne salutăm cu nume de doctori și spitale, recităm analize și, în locul mesajelor de dragoste, ne trimitem linkuri cu medicamente și studii medicale. Vorbim o limbă nouă și o vorbim continuu, căci ne temem de momentele când n-ar mai fi nimic de zis și am rămâne amândoi tăcuți, holbându-ne unul la altul, conștienți de grosimea zidului care se tot înalță între noi, un zid clădit cu mortarul neputinței, și că din oamenii care eram până mai ieri, îndrăgostiții, au rămas doar doi copii cu distrofie musculară. Singura noastră șansă de salvare este egală cu probabilitatea ca unul dintre acești copii, oricare, să ridice de la sol un baros mare, cât el de greu, și să sfărâme zidul.

O mână de gheață o atinge în treacăt pe a mea și se retrage.

– Ne așteaptă doctorul, îngaimă ea și o aud cum înghite în sec.

Privesc la ruina femeii pe care o iubeam, la obrajii ei cerați, la cearcănele adânci și negre de sub ochi și simt că mă podidesc lacrimile. Însă refuz să plâng. Dacă aș face-o, n-aș mai putea să mă opresc. Mă șterg la ochii și apoi mă uit absent la cerul sticlos, tomnatic, de unde ne privește un Dumnezeu în care nu mai cred.

– Gata, spun eu și apăs butonul care deblochează ușile.

Fiul meu se năpustește afară, iar noi ne desfacem centurile de siguranță și oftăm adânc, la unison.

– O să fie bine, zice ea cu vocea tremurată, subțire ca a unei fetițe.

– Așa e. O să fie bine.

Izbutesc un surâs mic în timp ce mă holbez la copilul care face echilibristică pe marginea bordurii. Prin jacheta deschisă până la jumătatea pieptului se zărește o fâșie din tricoul lui alb imaculat. Fără să vreau, mă gândesc din nou la John Hurt, însă gândul acesta aduce după sine un altul: scăfârlia lucioasă a unui alien. Și brusc surâsul meu se stinge.