Jurnal britanic de vară

Timp de lectură aprox. 10 minute

1 iulie 2013

Trebuie să-mi țin capul plecat și spatele încovoiat. Altfel îmi zboară casca din ureche. Cealaltă cască e la Anne, parizianca elegantă care-și petrece toate pauzele de prânz vânând antichități și haine retro din charity shops. Sună acum un partener dificil, care nu vrea să fie înrolat în program. Zici că-l înrolezi în armată. Uitați, monsieur, vă ia doar 10 minute pe zi să propuneți unui client să încerce noul nostru produs. Vă dăm noi toate materialele de marketing, nici nu trebuie să vă bateți capul. Și dacă vindeți ceva, primiți și un bonus. Mais, évidemment. Je voudrais vous signaler… Prind doar jumătate din răspunsul partenerului, pentru că aplicația prin care sunăm distorsionează sunetul. Ca prin minune, Anne reușește să atingă targetul minim de cinci minute pentru ca apelul să conteze și să poată fi notat cu grijă în excelul zilnic. Noroc cu formulele arhaice de politețe, care lungesc durata conversației cu cel puțin 30%. Totul se măsoară aici, avem o normă zilnică de 20 de apeluri, 30 dacă vrem bonus de performanță. Eu am scăpat săptămâna asta, sunt în training, trebuie doar să ascult cum vorbesc ceilalți, să fac shadowing. Cuvântul ăsta îmi dă palpitații, îmi dă impresia că mă șterg, îmi pierd substanța. Sunt doar o umbră care se ține timid de ceilalți și le ascultă apelurile. Norocul meu că mi-au plăcut limbile străine și pot vorbi și engleză, și franceză, și spaniolă, și italiană. Cum numești un om care știe trei limbi? Trilingv. Unul care știe două limbi? Bilingv. Dar unul care știe o singură limbă? British. Bancul ăsta mi l-a spus John în prima mea zi, adăugând: de asta au angajat niște străini, nici un britanic cu scaun la scap nu s-ar apuca să învețe atâtea limbi când toată lumea vorbește engleză.

3 iulie 2013

Însă nimeni nu vorbește engleza la fel de bine ca Jane. Or fi ei toți născuți în sublimul regat britanic și hrăniți de mici cu crisps, dar Jane este zâna care șoptește suav din videoclipul Sweet emotion. Vocea ei are sonorități catifelate de miere și caramel pentru pofticioși, e dătătoare de speranță pentru pesimiști, calmă și echilibrată pentru cei stresați. În ea răsună clinchetul banilor. Nu contează ce spune, poate să citească și eticheta sticlei de ketchup. Când o asculți, simți că s-a pogorât un înger printre noi ca să ne salveze. Unul de peste o sută de kilograme care citește Fifty shades. Îngerul sună oameni aflați pe marginea prăpastiei și le propune sesiuni de training gratuite. M-aș apuca să vând și droguri de dragul ei.

8 iulie 2013

Am descoperit că nu sunt singura de aici care vorbește românește. Sora mea de mânz-barză-viezure este o moldoveancă de peste Prut, toată numai ochi și suflet. Nimeni nu înțelege în ce limbă vorbim noi două și ne înțelegem de minune, de vreme ce eu mă ocup de partenerii italieni, iar ea de ruși. Colegii din jur trag cu urechea și nu se pot hotărî dacă ea vorbește italiană sau eu rusă, parcă și seamănă astea două. Într-o pauză, Zayn din Malaezia nu mai rezistă și mă întreabă cum de vorbesc rusă. Știi, Zayn, noi două vorbim română. Cu ani în urmă, țara Innei era parte din țara mea, dar au venit rușii și ne-au luat-o. Hai să nu fim atât de politically correct, trebuie să spunem lucrurilor pe nume, au fost războaie, prizonieri, morți și multă foame. Și invadatorii și-au adus și limba, au lăsat-o frumușel la dospit până a crescut și s-a întins peste tot. Acum în Moldova se vorbesc două limbi, rusa și româna, deși unii o numesc moldovenească. Iar în România s-a studiat mult rusa pe vremea părinților noștri, rusa și franceza erau limbile de bază. Harașo, spasiba, hleba, ia niznaio. Acum aproape nimeni nu mai învață sau vorbește rusa la noi, dacă uităm de câțiva nostalgici, pentru că lumea asociază rusa cu regimul comunist. În timpul comunismului ni se băga rusa pe gât, acum lumea încearcă să o uite. Deci în România se vorbește română și foarte puțină rusă, în Moldova fifty-fifty. Ai înțeles cum stă treaba? Da, am înțeles, în România majoritatea oamenilor știu rusă, dar tu nu.

12 iulie 2013

Nassir a plecat din Algeria de 30 de ani, dar Algeria nu a plecat niciodată din el. Aici e un străin care vorbește engleza cu accent, în țara lui e un străin care vorbește cu accent britanic. Dar e la el acasă în orice țară și în orice limbă. Dacă într-o zi ne vor invada extratereștrii, îmi imaginez că Nassir va fi primul care să se înțeleagă cu ei într-o limbă universală doar de el știută, ba chiar să le și vândă niște software. E un om mărunt și zâmbitor, care flirtează cu orice femeie care se mai poate ține pe picioare. How are you doing, love, such a nice dress you have, is it new? How much was the damage? Chiar dacă își reneagă originile și critică islamismul cu fiecare ocazie (doar afară, la țigară, înăuntru nu avem voie să ne exprimăm opinii care pot da naștere la disensiuni), nu-l lasă inima să nu țină Ramadanul. Toată luna iulie s-a trezit la patru dimineața ca să mănânce și să bea înainte de răsăritul soarelui pentru ca apoi să bântuie ca o stafie uscată prin birou, privind cu jind la sticlele noastre de apă. Astăzi, însă, avem fun day în grădina din spate, trebuie să interacționăm și să facem tot felul de activități de socializare și cooperare. Cei mai mulți ne cunoaștem doar colegii de echipă, trebuie să facem cunoștință cu o mulțime de oameni care, aparent, lucrează în aceeași clădire, dar pe care nu-i prea poți numi colegi. La proba de hula hoop, Nassir se ține bine, e flexibil și rapid. La wheelbarrow race termină gâfâind și transpirat. Când ajungem la potato sack race vrea să renunțe, e aproape străveziu, dar nu se poate să renunți chiar așa, când vrei tu. Când simți că nu mai poți, tot mai poți un pic. E vorba de motivație, trebuie să-i inspiri pe colegii noi să-și depășească limitele. Obstacolele sunt mai mult în mintea noastră, Nassir, nu poți lăsa deshidratarea să-ți stea în cale, fii un cartof cuminte și intră în sac.

22 iulie 2013

Astăzi trebuie să sun pentru prima oară în Africa de Sud. Se pare că nu mai există suficienți parteneri Microsoft în toată Europa ca să mâncăm și noi o pâine pe spatele lor. Ca un păianjen misionar, ducem cuvântul managerului în toate colțurile pământului. Prima persoană de contact se numește Pleasure Skosana. Fir-ar, iar ne-au dat ăștia date de contact proaste. Și mai și vor să fim productivi. Managerul nostru, tot sudafrican, ne lămurește că e o tradiție locală ca oamenii să-și boteze copiii după un lucru sau eveniment deosebit legat de nașterea lor. O vecină și-a botezat fiul Handbag pentru că travaliul a început după ce un hoț i-a smuls poșeta. Jane se prăpădește de râs și improvizează o mică scenetă în care mă imită cu vocea ei languroasă. Hello, please give me Pleasure. May I have Pleasure, please? Or at least Handbag? Mă pufnește râsul, dar, din fericire, Pleasure este prea ocupat ca să răspundă la telefon. Probabil că undeva, departe, există o țară unde numele meu ar fi la fel de amuzant și un necunoscut s-ar gândi pentru o clipă la mine, nerăbdător să-mi audă vocea.

25 iulie 2013

Javier e panicat. Nevasta și copiii lui au rămas în Spania, dar sunt legați de el prin cordonul ombilical al băncii. E un cordon lung, care trece peste mări și țări pentru a le trimite lapte și miere din Regatul Unit sub formă de bani. Lira englezească este fluidul vital care hrănește fiecare celulă a Spaniei. Lirele devin euro, fish and chips devine tortilla de patatas, ale devine sangria, who the fuck cares devine ¿Pero a quién coño le importa?. Important este ca acest cordon ombilical să nu sece niciodată, trei guri de hrănit așteaptă la capătul său. E vară și lumea merge în concediu, se relaxează la plajă, vizitează orașe exotice, face scufundări. Toți oamenii ăștia în șlapi și bermude care râd și se distrează împlântă fără să știe un pumnal în pieptul lui Javier. Toată Spania e de vacaciones, nu găsești pe nimeni care să-ți răspundă la telefon ca să-ți poți face norma de 30 de apeluri care le dau de mâncare copiilor tăi. Trebuie doar să convingi partenerii Microsoft să promoveze noul produs, să-l vândă. Noi suntem căpușele care ne hrănim cu vânzările lor, îi batem la cap zi de zi ca să facă ceea ca trebuie, în toate limbile pământului. Într-un final, găsești pe cineva care deja vinde licențe ca pâinea caldă. Notezi totul în Excel și îl suni săptămânal ca să-i monitorizezi progresul, ca mai apoi să-l prezinte șeful în ședință ca pe o mare realizare. Dar vara nu progresează nimic în Spania, doar fiesta. Javier e un străin în propria sa țară, care nu-i răspunde la telefon atunci când o caută de peste mări.

6 august 2013

A avut loc un accident la sediul din Malaezia, un coleg de acolo a murit călcat de mașină în timp ce se deplasa spre locul de muncă. Suntem consternați, iată că totuși există ceva mai important decât targetul nostru cel de toate zilele. Eu mă plâng că sun oameni care îmi pun întrebări tehnice din care nu înțeleg o boabă, dar alții își dau și viața. Șefii vin cu propunerea să ajutăm financiar familia victimei. Astfel, toată săptămâna următoare suntem liberi să aducem la birou prăjituri făcute de noi, pe care să ni le vindem unii altora. Banii obținuți vor fi trimiși familiei, să acopere măcar cheltuielile de înmormântare. Aș putea să vând niște colivă, oare în Malaezia au așa ceva?

15 august 2013

Deocamdată nu am pe cine să sun, este Ferragosto în Italia, iar izvorul de lapte și miere din celelalte țări a secat de mult. Mark vine cu o idee salvatoare, mă pune să fac quality check pentru apelurile celorlalți. Primesc și conversații pe chat unde trebuie să bifez într-un formular dacă există greșeli de gramatică sau ortografie, dacă agentul a răspuns prompt și profesionist. Știu acum că nu degeaba am scris eseuri la engleză în liceu de mi-au ieșit pe ochi. Nu e poezie acolo (Where are the songs of spring? Ay, Where are they?), dar reușesc să vânez mai multe spelling mistakes și confuzii grave între they’re și their. La prânz, colegii sunt curioși în legătură cu noua mea activitate, degeaba încerc să le explic că e ceva temporar, ca să nu pierd vremea. Menționez în treacăt că mi se par cam multe neglijențe. This is quite a rich comment for someone who makes a lot of mistakes in English, aud în spatele meu înainte să se trântească ușa.

21 august 2013

Clădirile britanice vechi nu au luat în calcul încălzirea globală. Am aflat, întâmplător, de ce este atât de cald înăuntru și nu avem voie să deschidem geamurile. Cu un an în urmă, cineva s-a sinucis aruncându-se pe fereastră. Îmi imaginez un om în costum (imaginea e totul, mai ales când cel de la capătul firului nu te vede) zdrobit pe asfalt, după ce a introdus cu grijă în sistem 30 de apeluri perfecte. Cum poți să dai de pomană de sufletul cuiva pe care nu l-ai cunoscut? Uite că o face CEO-ul nostru (fără să-și dea seama măcar), proaspăt venit din America, când ne cumpără tuturor înghețată la discreție. Orice, numai să nu mai sărim pe geam. Turnul Babel e înalt, vă puteți răni.