Viscolul

Timp de lectură aprox. 10 minute

Neabătută, tăioșenia vântului pălmuia, secera, țintuia, se năpustea în rafale. Omul înainta anevoie, părea că stă pe loc. La fiecare pas, cuie de gheață îi străpungeau extremitățile, i se înfigeau în pielea expusă de pe pomeți, îi retezau coapsele, îl răstigneau pe cerul jos și vinețiu. N-avea de ales. Trebuia să își croiască drum. Spre ce? Spre ceva. Orice-ar fi. Asta dacă era încă om. Sau dacă voia să rămână.

            Nu era făcut pentru asta. Ridică greu genunchii și se împinse în viforniță cu brațele încrucișate peste gulerul cojocului, căznindu-se să nu-l scape din strânsoare. Cocoșat sub furia neîncetată a stihiei, se opintea să nu fie suflat înapoi, luptând până la extenuare pentru fiecare centimetru de avans. În deșertul imaculat, șfichiuit de ninsoare, bărbatul era o pată neagră de cerneală, o mică linie frântă, ca o literă începută și neterminată pe o pagină aspră de hârtie. Biciuit, chipul îi devenise carne crudă. Călcătura, mare și lentă, era nesigură, chinuită; cizmele lui groase, șubrezite de ger, se roseseră, iar talpa lor înțepenită forța pojghița gheții, afundându-l până la genunchi în zăpadă. În spate i se întindea doar dâra îngustă a propriilor pași, pierdută în ceață. Un document al disperării. Viscolul șuiera ranchiunos; părea un țipăt aspru, de ciori, înfometate și ele, care îi ciuguleau timpanele. Dar nu erau ciori. Dac-ar fi fost, le-ar fi vânat. Sau ar fi căzut din cer singure, una după cealaltă, înghețate. Atunci doar le-ar fi cules de pe jos. Dar n-avea ce culege. Pustiul era alb și neatins – atât de alb încât îi înfigea țurțuri de foc în pupile. Își miji ochii. Ostenit, căută să se concentreze. Nu, nimic. Nimic nu contesta domnia veșniciei de gheață.

            În afară de el. El singur, acolo, în mijlocul ei, mișcându-se greoi, cu chipul acoperit de-o barbă lungă, murdară și încâlcită, înțesată de promoroacă. Ce căuta el aici? Străin și singur, alungat dintr-un tărâm nelocuibil în altul. Refugiat climatic. În vară, când urcase către nord ca să poată ieși din galeriile subterane climatizate, să vadă iarăși cer, nu se-așteptase la asta. Se afundase în permafrost ca în mâl și se lăsase devorat de țânțari. Nici acum nu se aștepta la nimic. Făcea ce trebuia să facă, din reflex. Gândurile lui, altădată întunecate și intense ca niște pumnale, se pregăteau să-l părăsească cu desăvârșire, abandonate în ceața vâscoasă. Crivățul îl zgâria pe chip ca o felină turbată. Cu fiecare zgârietură, mintea i se golea. Ființa lui se-alcătuia acum doar din percepții vagi, răsfirate printre țesuturi și oscioare, ca penele de vrăbii după un ospăț de pisici. Buzele-i erau albe, crăpate, opărite de frig. Ochii febrili i se-adânciseră-n orbite. Avea cearcăne de-un albastru intens, aproape la fel de intens ca degerăturile. Se târa cu lentoarea morții, bine încotoșmănat în blană. De fapt, era și asta doar o iluzie. Haina îi rămăsese largă. Umerii ei lați îl făceau să pară masiv și bătrân.

            Departe de el, în dreapta, un singur rând de copaci rahitici tivea orizontul, abia vizibil prin perdeaua de zăpadă ce tăbărâse asupra părăsirii. Cum supraviețuiseră, nu prea știa nici el. Erau subțiri și slabi, păreau niște schelete abandonate, gata să crape sub povara bicepșilor albi, supradimensionați, care se așternuseră pe crengi și continuau să crească.

Bărbatul continuă să avanseze, înfruntând furia crivățului. Sub tălpile lui, zăpada scârțâia. Copacii rari din depărtare scârțâiau și ei înfricoșător. Întețit brusc, vântul învolbură zăpada, făcând o altă creangă să pocnească, să cadă doborâtă la pământ. Se cutremură. Strânse din dinți. Totuși, nu avea altă cale. În mâna lui dreaptă, undița devenise toiag. Ca să se-ajute la înaintat, o înfigea adânc în straturile de zăpadă. 

            Încercă să-și dea seama dacă ajunsese deja pe malul iazului. Dar nu putea fi sigur. Nu mai zărea contururi. Totul era la fel de alb și de uniform ca pretutindeni, ca întotdeauna. Existase vreodată altceva decât albul? Decât zăpada și gerul? Existase vreodată un lac cu pești acolo? Îi venea greu să creadă. Trebuia să creadă. Nici în privința asta nu mai avea de ales. Miji iar ochii și zări un singur fir de iarbă, lung și îngust, ieșind de sub zăpadă. Făcu doi pași în față. Asemeni unui animal chitit să-și prindă prada, se ghemui la pândă și ascultă o vreme. Zăpada torcea, de sub ea ceva îi vorbise. Brusc, fără ezitare, se aruncă pe coate și genunchi și începu să o curețe. Mâinile lui începură să sape, să măture, să dea la o parte troiene. Dură un timp, dură enorm. Speranța îi secătui trupul mai mult decât explozia de forță. Când apăru stratul solid și translucid de gheață, fruntea îi strălucea deja îmbrobonită de sudoare. Continuă să îndepărteze zăpada cu mâinile goale până făcu un cerc curat. Era încă în genunchi. Rotulele îi înghețaseră, îl dureau, dar nu-i mai păsa. În patru labe, se aplecă și-și lipi ochiul drept de gheață, dar nu văzu nimic în afară de propriul său glob ocular, bombat și strâmb, care-l privea înapoi nedumerit. Ochiul sclipea acum a nebunie. Nu își recunoscu nici trăsăturile feței: arăta monstruos, deformat. Chipul acela nu era al lui. Era doar chipul supraviețuirii. Se întrebă dacă măcar vreun pește supraviețuise.

Scoase repede de sub haină un topor mic de vânătoare și începu să izbească gheața. Îi făcea bine să-și elibereze frica; îl încălzea; îl făcea să transpire. Prin vene-i curgea sânge proaspăt și grăbit, iar sângele lui striga după sânge. Nu mai pusese strop de carne în gură de-aproape două luni și nu mai mâncase nimic de trei zile. Chiar atât de mult durase viscolul? Chiar atât de feroce fusese? Nu-și mai putea da seama. În pragul leșinului, nimic nu mai părea real. Viscol peste viscol peste viscol. De fiecare dată mai prelung, mai turbat. Cu lama ascuțită a toporiștii își despică buricul inelarului stâng și supse sângele din el. Lăsă lichidul purpuriu să se prelingă pe limbă. Avea un gust bolnăvicios și amar, un gust de fier, dar fierbinte și hrănitor. Cu fiecare picătură, sângele îl transforma într-o viețuitoare sălbatică, delirantă. Nu mai vedea nimic. Auzul îl părăsise, se transformase în zgomot alb, alb și el. Nu se putea opri din lovit. În cele din urmă, gheața cedă. Se formă o spărtură îngustă și abur începu să se ridice din copcă. Apa părea caldă, aproape primitoare. Îi veni să se-arunce în ea. Se pălmui singur. Tremurând, își pregăti undița. Fiecare gest, o eternitate. 

Dar peștele veni, flămând și el, la momeală. Pe primul, cu trei rânduri de branhii, îl mestecă crud, rupându-l cu colți lacomi, ca orice lighioană înfometată, ignorând gustul de mercur și de plumb. Cu degetele pline de solzi, se ridică și scoase un țipăt dement. Un țipăt de furie dezlănțuită. Un blestem asupra calamității tăcute și albe, asupra pustiului înghețat ce se voia atotcuprinzător. Răcni și chemă viața la el. Iar viața, deși mutilată, veni; viața i se supuse. În undiță se prinse un al doilea pește, apoi un al treilea. Și ei mureau de foame. Îi înfipse pe sârmă, îi înșirui acolo și așteptă. Poate un sfert de oră, poate jumătate; timpul nu mai conta. Nimic.

Degera. Împachetă cu grijă resturile deja bocnă ale peștelui devorat și le îndesă atent în buzunar. Pe ceilalți doi și-i atârnă în jurul gâtului ca pe-o medalie și, cu pași mari, își călcă înapoi pe propriile urme – cratere înghețate care se umpleau încet cu zăpadă groasă și orbitoare. Începuse să se și întunece. Cerul, de un mov sinistru, devenise gri și amenința să se facă, dintr-un moment într-altul, negru ca smoala. Bărbatul începu să alerge, cu haina grea săltându-i în jurul corpului, cu peștele rigidizat pe sârmă plesnindu-l cu putere peste piept. Cabana abia se zărea. Auzi doar hăulitul resemnat și scheunatul fără de speranță. 

— Poftim, băiete, ia, spuse bărbatul și goli resturile crude ale primului pește în fața câinelui său, în zăpadă.

Animalul, excitat de mirosul cărnii, sări și guiță, aproape sugrumându-se în lanț. Degeaba, erau congelate. Nu era totuși o cruzime? îi trecu omului prin cap. Să ții un câine în viață în lumea asta, și încă pe așa o vreme? Sau vremuri. Din dulăul de-odinioară nu mai rămăsese decât o cutie toracică și o inimă care bătea, dar câinele nu se întorsese nici o clipă împotriva lui. Omul, pe de-altă parte, l-ar fi mâncat demult. Dacă nu o făcuse, fusese doar pentru c-avea nevoie de-un prieten. Nu pentru conversație. Renunțase de mult să mai rostească cuvinte; chiar și comenzile, ordinele își pierduseră rostul. Ci pentru alt trup viu lângă el. Ca să nu moară singur. Câinele va fi ultimul pe care am să-l mănânc înainte să mor, își promisese bărbatul pe vremea când încă mai era capabil de vorbire coerentă; nu și-ar fi lăsat câinele singur, să moară de foame în urma lui, dar cum ar fi putut să scoată cuțitul și să i-l înfigă în gât când ochii lăcrămoși ai creaturii l-ar fi privit cu atâta încredere?…

Gânduri stupide, inutile; contagioase și fetide ca roiurile de țânțari în dogoarea sufocantă a verii boreale – bâzâind și mușcând, mușcând și bâzâind, fără oprire. Astăzi, în orice caz, puteau fi alungate. Amânate. Câinii n-au gânduri, norocoșii. Câinii nu se pot îndoi. Câinii nu pot privi spre viitor ca să-și dea seama că nu mai există.

Animalul înghiți într-o clipită resturile de pește însângerate, tăindu-și limba în colțurile de gheață, în timp ce bărbatul desprinse încă o scândură de lemn din cușca patrupedului și-o despică în așchii. Rămăsese demult fără lemne de foc; nu mai erau păduri. În puținele pâlcuri rămase, oamenii se tăiau între ei ca să apuce un buștean. Apoi despică cu greu ceilalți doi pești, le goli intestinele țepene în fața câinelui și, cu snopul de așchii sub braț și cu cei doi pești în mâinile pătate cu sânge înghețat, deschise ușa casei cu piciorul. Intră. Rulota era strâmtă, mizeră. Prost luminată și aproape nemobilată. Scaunele, rafturile și masa fuseseră sacrificate-n sobă, rând pe rând. Doar într-un colț întunecat, un târnăcop zăcea lipit de perete. Era prea greu ca să-l mai poată ridica. Trupul lui fizic, doborât de foame, își consumase propria masă musculară.

Făcând economie de așchii, bărbatul porni un foc mic, aruncă peștele în tigaia murdară, unde uleiul de gătit refolosit (a câta oară?) făcuse deja crustă, și încercă să-l prăjească. În contact cu gheața, uleiul încins explodă, opărindu-l. Peștii se strânseră și se făcură mici. Se arseră la exterior, dar interiorul le rămase crud. Crud și plin de otrăvuri. Nu mai conta. Cu degete amorțite și boante, îi pescui din jegul unsuros al tigăii și se îndopă cu ei chiar acolo, în picioare. Își aminti că undeva, cândva, cineva, săturase câteva mii de oameni cu doi pești. Imposibil. Pe el, acum, nici două mii de pești nu l-ar fi săturat.

Mestecă în grabă, aproape fără să respire. Încetini doar cât să-și arunce haina grea și udă pe podeaua scârboasă. Apoi continuă să-și îndese peștii în gură frenetic, rapace, cu tot cu oase. Capul îi duduia, pieptu-i urca și cobora în viteză, degetele, vinete încă de la plecare, acum se înnegriseră și tremurau. Nu și le mai simțea. În urechea internă își auzea doar mestecatul, respirația și sângele gros pompat prin artere; respirația rapidă și grea, mârâiturile animalice. Mesteca scurt și înghițea lacom, înghițea pe nemestecate, sprijinit de soba încinsă, cu capul aplecat deasupra tigăii. 

Când termină, își mai plimbă o dată limba în jurul buzelor pentru a aduna totul, totul – un ultim firicel de țesut, ultima dâră de miros și gustul ăla binecuvântat – își șterse bărbia cu dosul murdar al palmei, își îndreptă trupul și-și umplu pieptul cu aer. O secundă mai târziu se prăbuși pe pat, închise ochii, plânse. Și vomită.