Un tren de prins

Timp de lectură aprox. 11 minute

De când a pornit de acasă, pe drumul către gară a fost doar el. Gara e a orășelului vecin, sunt vreo patru kilometri până acolo. A aflat că pe la 2 sau 3 după-amiază e un tren care merge la București. Cât o fi ora? S-a pornit la drum puțin după 12. La radio dăduse ora exactă și a prins și din știrile despre Emil Constantinescu, ăsta care a câștigat alegerile pentru președinte.

A fugit până să apuce să vină tată-su de pe unde dormise. Ceasul și l-a uitat lângă pat, în cutia în care își ținea pe vremuri lucrurile pentru școală. Când a ieșit val-vârtej din casă, numai la ceas nu i-a stat gândul, dar acum îi pare rău de el. E tot ce mai are de la maică-sa și a reușit să-l ferească atâta timp de setea lu’ tată-su. Ăla ar vinde-o și pe Fecioara Maria, dacă ar avea-o la îndemână când îi arde gâtul după o tărie. Tudorică nu știe dacă ăla bătrânu’ a fost mereu așa de turbat sau i‑a ars alcoolul și ce brumă de minte o fi avut cândva. Toți din neamul lui sunt așa, toți bărbații, adică, și unele dintre femei, beau și fac scandal, beau și fac scandal, prafu’ s-alege de viețile lor.

Tudorică ar fi putut învăța carte, minte are, intrase și la liceu, dar s-a îmbolnăvit maică-sa și a trebuit să se întoarcă în sat. Ăla bătrân nu era în stare să aibă grijă de nimeni și Tudorică o iubea pe maică-sa. I se taie respirația când se gândește la ea și parcă-l doare în capul pieptului, ca de fiecare dată când își aduce aminte că gata, ea nu mai este și n-o să mai fie. S-a-mbolnăvit chiar când termina baiatul clasa a 9-a și s-a chinuit doi ani, prin spitale și acasă. A îndurat până n-a mai putut. În ultimele două luni, a zăcut în pat și-a urlat de durere. Tudorică și acum o visează cum urlă, iar el din vis își zice că și-ar jupui pielea de pe el, numai s-o poată ajuta.

A crezut că de la aer și umblat o să-i treacă durerea de cap, dar încă îl strânge peste ochi și tâmple, unde i se zbate ceva de zici că i s-a mutat inima acolo. A băut cu o seara înainte și s-a luat la harță la Spaniolu. Băuse acolo și cu două zile mai devreme, sâmbătă, când se-adunaseră câțiva din fosta lui clasă de la școala generală. Aseară, a sărit la bătaie pentru că unu’ i-a zis să nu-l mai audă că îl tot vorbește de rău pe tată-su, că e fix ca el. Tudorică a văzut negru în fața ochilor și l-a pocnit cu toată ura pe care o simțea pentru ăla bătrânu’, apoi și-a dat seama că exact așa se lua și ăla la bătaie, a fugit acasă și-a adormit. S-a trezit dimineață cu durerea asta de cap și cu rușinea pentru ce a ajuns și ce ar zice maică-sa, dacă l-ar vedea. L-a luat o dorință mare să fugă de aici, undeva unde să nu-l știe nimeni că e din neamul de bețivi și să se fi hotărât deja că va fi și el unul. Undeva unde să nu-i mai ducă în cârcă pe ta-su și pe ai lui.

De când s-a trezit, totul e fără culoare, nu știe dacă din cauza mahmurelii sau așa o fi lumea azi. Din cerul gri de peste câmpurile maro a început să fulguiască. Pentru o clipă, băiatul se bucură ca în copilărie, chiar dacă îi este frig deja. Umezeala rece a zilei de sfârșit de noiembrie i-a intrat în haine. A fost o toamnă ploioasă și caldă, până în urmă cu trei zile, când s-a răcit tare. A știut după mirosul aerului că vine zăpada, dar era bine să nu fie tocmai azi. Când a fugit din casă, nu s-a gândit cum e îmbrăcat. A plecat în pantalon de trening și adidași, noroc că hanoracul e gros.

Se apleacă să-și ridice șosetele peste pantaloni, să nu-i mai intre vântul pe sub ei până pe piele, și chiar atunci aude zgomotul de căruță care se apropie. Se trage grăbit mai înspre marginea drumului, să se ferească.

— Trrr, boală!

Îi aude și-i recunoaște vocea lui Vili Matahală înainte să-l vadă bine. Matahală a lucrat în construcții în tinerețe și a rămas cam surd. Când vrea să vorbească, strigă, iar când vrea să strige, să te ferească Dumnezeu să fii pe-aproape. Are două mașini, dar umblă cu căruța și toată lumea știe de ce: dacă găsești ceva de furat pe câmpuri, mai bine încape în căruță decât în mașină. Matahală are pământuri luate în arendă, dar la vremea asta din an nu prea găsește ce să facă, așa că iese și se plimbă, când nu mai vrea să stea singur acasă. Nevastă-sa a plecat în lume acum vreo doi ani, s-o fi săturat de atâtea bătăi câte primise sau poate chiar s-o fi dus după ăla cu care îl înșela, cum tot zicea el.

— Un’e mergi, Tudorică?

— Bună ziua, nene Vili! La gară la Ianca mă duc.

— Hai sus, acolo merg și io. Am o vorbă cu unu’.

Tudorică se suie în căruță și se așază lângă Vili. Își simte pantalonii uzi peste genunchi. Dă cu mâinile peste bumbacul înmuiat de atâta purtat, poate-poate s-o mai încălzi.

— Și zi, mă, ce faci la gară?

Băiatul nu prea ar vrea să-i spună, dar i-e rușine să tacă și, oricum, dacă are noroc și prinde trenul spre București, Vili o să-l vadă plecând.

— Vreau să plec la București.

— Ce să faci tu la București?

— Mă duc să găsesc ceva de lucru. Am acolo o mătușă care a zis că mă ajută, dacă vin. Sora lu’ mama.

— Tac’tu știe că pleci?

— Nu știe, da’ sunt major, pot să plec, n-o să stau să fiu bătaia lui de joc. Măcar, dacă muncesc, să înțeleg ceva din ce câștig pe munca mea.

— Ia ține tu hățurile, să-mi aprind o țigară, zice Vili.

Reușește cu greu s-o aprindă, din cauza vântului. Trage un fum și aruncă o privire oblică spre băiat. Nu-i ia încă hățurile.

— Mă, Tudorică, dacă vrei, eu îți găsesc de lucru aici. De ajutor am mereu nevoie și pe tine te știu, ești isteț și muncitor.

— Nene Vili, eu aici, cu tata, nu mai stau.

— Dacă vrei, se găsește și unde să stai.

Ajung la gară. Vili ia hățurile și oprește căruța în stânga clădirii gării, pe o bucată de teren unde sunt parcate câteva mașini. Sar jos amândoi odată. Vili geme bătrânește când atinge pământul.

— Mă rupe spatele-ăsta când e umed afară. Io mă văd cu unul la bufet. Hai și tu, să te‑ncălzești.

De unde vin ei, intrarea în bufet se face prin sala cu ghișeele de bilete. Pe tabela cu mersul trenurilor, vede Tudorică, e unul care sosește la 3, pleacă la 3 și 2 minute, știa corect cine i-a zis așa. Abia a trecut de 2. Vili deja a dispărut și băiatul se duce după el, că nu s-ar duce să stea să‑nghețe o oră pe peron, mereu i s-a părut că pe peroanele gărilor e tare frig. În bufetul gării e cald și cam întuneric, nici n-ai zice că afară e zi. Vili s-a așezat la o masă cu doi bruneți cu fețe de mafioți, dar Tudorică rămâne în picioare aproape de ușă, ca pălit în moalele capului de căldură și de mirosul de mici care tocmai se frig. Până acum, nu știa că poate să îi fie foame și greață în același timp. Știe bine câți bani are la el, mai nimic, așa că se duce la femeia de la bar, cere un covrig din grămada care se vede prin geamul unei vitrine și un pahar cu apă, le ia și merge la o masă aproape de sobă. Ar pune capul pe masă și-ar dormi, dar nu vrea să piardă trenul, deși în căldura asta parcă îl ia jalea când se gândește să plece.

Femeia de la bar se apropie de el și-i pune o bere la halbă în față.

— Face Matahală cinste, cică ești de-a’ lui.

Tudorică nici nu vrea să se uite la bere. A zis că nu mai bea și gata. Mușcă din covrig și mestecă îndelung. Covrigul e moale și dulceag și îi mai ia din amăreala pe care o are în gură de dimineață. Vrea să bea o gură de apă și se trezește că dă tot paharul pe gât și încă îi mai e sete. Îi e rușine să se ducă iar după apă, numai sărăntocii cer apă la bufet. O să ia o gură-două de bere, cât să își mai astâmpere setea ca o sfâșiere pe care o simte în cerul gurii și în gât.

Peste cinci minute, nu mai are nici bere în halbă. Nu știe cum naiba s-a întâmplat asta, parcă abia s-a atins de ea.

Femeia se apropie cu altă halbă. De data asta, doar face semn din cap către masa lui Vili.

Când  băiatul termină și-a treia bere, Vili se apropie de masa lui. E roșu la față și-i rânjește a bucurie. Aduce cu el o sticlă de vodcă începută și două pahare, din care pe unul îl pune în fața băiatului. Își trage un scaun și se așază cu un oftat, de zici că nu de pe alt scaun vine.

— Gata cu afacerile, acum trecem la distracție. I-am zis lu’ Aneta să ne facă niște mici cu cartofi, să nu bem așa, pe stomacul gol. Te-ai mai încălzit? Parcă nu mai ești așa de cenușiu.

Tudorică e înveselit de un gând. Mă și vezi tu că nu mai sunt cenușiu, la cât de întuneric e aici! îi vine să zică, dar îi e prea lene ca să-și deschidă gura pentru asta. Se uită prin geamurile care dau spre peron și-și aduce aminte:

— Cât e ceasul? Poate vine trenul.

A vorbit tare și nu-i place. Așa face și tată-su, când bea, începe să strige.

— Ce tren, mă, băiete, nu te-ai hotărât că nu te duci? Unde pizda mă-sii să mergi printre străini? Ți-am zis că aici am nevoie de tine, tocmai am pus la cale o afacere mare.

— Imediat e 2. Aduc și pâinea, zice femeia de la bar, care pune pe masă două cartoane dreptunghiulare de pe care aburesc micii cu scobitori înfipte în ei și cu muștar.

Vili o ciupește de un șold și continuă:

— Îmi trebuie un om tânăr și de încredere pentru afacerea de care îți zic. Nu mai bine bem noi acum pentru asta? Am auzit că-ți place o băuturică din când în când.

De afară, dinspre peron, se aude cum pârâie și se trezește la viața difuzorul la care se anunță trenurile. O voce de femeie spune ceva, nu se înțelege ce, dar ăsta trebuie să fie trenul pe care îl așteaptă Tudorică.

Poate sa plece. Poate să fugă de satul ăsta cu bețivii și bătăile lui, să meargă unde nu-l cunoaște aproape nimeni și să fie el primul din neamul lui taică-su care scapă.

— Plec, zice.

Împinge scaunul la perete și se ridică.

— Mă duc la București, nene Vili.

Iese repede pe ușa dinspre peron a bufetului. Frigul și mirosul de gară îl izbesc în nări. Vede un impiegat pe peron, zgribulit, cu paleta de semnalizare pregătită. În difuzor se anunță pârâit trenul de București, dar acum se înțelege mai bine. Vine la linia 1. Tudorică doar trebuie să aștepte. Se duce mai lângă linie. De când a ieșit pe peron, l-a apucat un tremurat care-i face dinții să clănțăne. Respiră de parcă a fugit și inima îi bate repede. Vrea să plece de aici, așa a zis. Vrea să plece? Aici măcar îi cunoaște pe toți. Îl vede în ușa bufetului pe Vili, fumează și stă cu ochii pe el.

Băiatul suflă adânc și își spune că mai are timp să se gândească. I-ar trebui să se pișe, parcă bufetul avea baie.

Trenul intră în gară, o locomotivă albastră cu roșu care trage cinci vagoane verzi, cu urme de rugină.

Oare o să poată să-și ia bilet de la controlor? Dacă îl amendează ăla?

Îi e și ciudă c-a lăsat micii calzi pe masă. Poate nici nu i-ar fi așa de rău să lucreze pentru Vili.

Un bărbat în uniformă de ceferist îl salută pe impiegat, se pregătește să urce în tren și se uită întrebător la el: — Baiatu’, urci sau nu? Că plecăm.