Am murit!

Timp de lectură 7 minute

Îmi plăcea foarte mult să mă prefac că mor. Cel mai mult îmi venea să mor în momentele alea de toropeală din vacanța de vară, când eu și cu frate-miu rămâneam singuri acasă, cu o oală de borș care nu trebuia încălzit și o mămăligă rece și aia, tăiată cubulețe. Maică-mea ne zicea să ne prefacem că nu suntem acasă dacă sună cineva, închidea zdravăn ușa în urma ei și o lua la fugă pe scări.

Mă lăsam pe spate, îmi răstigneam mâinile pe podea, cu palmele în sus, lăsam capul într-o parte și anunțam scurt:

— Am murit!

Așa puteam să opresc timpul în loc și să-mi fac de cap într-un alt timp. Închideam ochii, căci nu prea știam cum se moare de-adevăratelea și îmi imaginam cum sufereau toți din jurul meu, la dispariția mea subită. Pe mama nu o prea vedeam, mi-era greu să-mi imaginez ce ar fi făcut ea, dar pe taică-miu îl vedeam clar cum își smulgea părul din cap și cum se arunca în groapă după mine. Așa făcuse și unchiul Alecu, atunci când a murit văru-miu în accidentul de mașină. Se vorbise mult despre moartea aia și despre cât de multe coroane de flori s-au adunat pe scara blocului. Despre ce băiat bun fusese vărul Paul și cum de îi ia Dumnezeu la el numai pe ăștia buni, de parcă noi, ăștia care rămâneam, eram ultimii fraieri. Atunci mi-am dat seama că evenimentul ăsta putea fi cu atât mai spectaculos cu cât se întâmpla mai devreme.

În realitate, singurul spectator real la scena morții mele era doar frate-miu, Mihai, de care eu trebuia să am grijă, el fiind mai mic decât mine cu patru ani. Tremurul din glasul lui, când mă striga a zecea oară, îmi producea o bucurie monumentală. Reușeam să-mi țin respirația până în punctul în care aerul din jur devenea destul de îmbâcsit de frica lui, iar atunci când izbucnea în plâns de-a binelea, simțeam cum mi se sparge un puroi de iubire în față. Mă opream din murit abia când plânsul lui se transforma în urlete, pentru că altfel aș fi riscat să mă trezesc cu tanti Geta de sub noi la ușă, să ne întrebe ce s-a întâmplat. Deschideam ochii la fel de brusc ca atunci când îi închideam și ziceam:

— Ha! Am glumit, bă, prostule, nu mai urla așa.

Într-una din zilele în care eram, din nou, singuri acasă, frate-miu mi-a zis:

— Acuma ne făceam că muream eu și plângeai tu după mine, vrei?

Nu prea mă încânta ideea de a juca celălalt rol, plus că eu știam din start că nu era pe bune, nu avea niciun rost, dar m-am hotărât totuși să-i fac pe plac:

— Bine, hai, da vezi că trebuie să-ți ții răsuflarea.

Frate-miu a inspirat adânc, și-a umplut gura cu aer. Arăta ca un balon roșu cu ochi bulbucați, gata să explodeze. I-am apăsat obrajii cu mâinile și i-am scos tot aerul afară, foarte mândru de mine că îl demascasem atât de repede:

— Vezi că ești prost? Tu nici nu știi să mori.

— Ba da, chiar am murit.

— Da? Și ce-ai văzut, mă rog, dacă ai murit?

— Am văzut că tu rămâneai singur și nu mai avea cine să plângă după tine.

— Și auzeai țiuitul ăsta? I-am tras o scatoalcă peste ureche, am fugit în baie și am încuiat ușa.

M-am așezat pe jos, cu spatele rezemat de ușă, mi-am strâns genunchii la piept. Îmi simțeam pleoapele fierbinți și tălpile reci. Uitasem să aprind becul, întrerupătorul era în hol. Se auzea doar sunetul ventilatorului și-mi imaginam că eu și întunericul eram învârtiți și amestecați într-un malaxor, împreună cu mii de furnici. M-am prins cu mâinile de glezne și mi-am înfipt unghiile adânc în carne, să mă asigur că încă mai sunt în corp. Nu știu cât am stat așa, poate o oră, poate o zi. Îmi amintesc doar că, la un moment dat, am simțit o lovitură puternică. Nu știam de unde vine, din inimă, din cap, din ușă? Ceva crăpase. Poate inima, poate capul, poate ușa.

— Dorine, futu-ți morții mă-tii, de ce nu răspunzi când te strig? Se făcuse lumină. Ușor, ușor am început să mă dezmeticesc și mi-am dat seama că taică-miu încerca, de ceva vreme, să deschidă ușa, dar ușa se bloca de fiecare dată în capul meu.

— Ce-i cu tine aici, mă ? Ce-ai făcut, te-ai îmbătat? Unde-i frate-tu? Tăică-miu mă prinsese cu ambele măini de guler, încercând să stabilească o conexiune cu mine.

În spatele lui, le vedeam pe mama pe umărul drept și pe tanti Geta pe umărul stâng, amândouă ca niște îngeri înspăimântați, cu mâna la gură. Eu cred că arătam de parcă nu aș fi avut semnal, căci taică-miu a lansat o nouă încercare de conexiune, cu niște palme peste față:

— Mă, spune ce făceai aici, singur, încuiat în baie și unde e Mihai?

Venise după mine, venise după mine în groapă, dar doar ca să mă întrebe unde e Mihai?

— Nu știu unde e. E în cameră, am răspuns într-un final.

— A intrat cineva peste voi în casă, mamă? a încercat mama să facă și mai multă lumină.

— Eu vă zic că am auzit pe cineva plângând, a prins și tanti Geta glas, dintr-odată.

— Ne jucam, doar ne jucam, am răspuns.

— Mă, pe mine nu mă interesează, tu să-mi zici unde e Mihai ! m-a repezit din nou tata. De când ești aici, cine te-a închis aici ?

M-am ridicat, mijind ochii și sprijinindu-mă de cadă. Capul îmi zvâcnea de durere.

— Chiar nu știu, eu l-am lăsat în cameră.

— Mamă, mamă, deci nu cred, nu cred, tot repeta tata, frecându-și palmele de față. Cum să nu știi, mă, ți-a luat cineva mințile, așa deodată? Ce facem acum? Hai, să coborâm toți, să-l căutăm în jurul blocului.

— Eu sun la poliție, interveni mama.

— Suni la poliție, pe dracu’ să te ia. Și ce o să spui tu la poliție, că i-ai lăsat singuri în casă? De câte ori nu ți-am zis să-i ducem la mama, la Ciolpani? Tu nu și nu.

Taică-miu s-a repezit spre ea, femeile s-au dat amândouă în spate, iar baia a devenit dintr-odată mult mai încăpătoare, acum că nu mai eram eu singurul responsabil. Aveam cu cine să împart vina și asta mi-a făcut loc să pot să mă gândesc la ce era cu adevărat important. Mihai dispăruse. Dacă într-adevăr intrase cineva în casă, cât timp eu eram întins pe jos în baie, semiinconștient ? ”Nu, nu se poate. L-a luat din nou pe cel mai bun?” mi-am zis.

Când am ieșit din baie, tata, mama și tanti Geta nu mai erau. M-am dus în cameră, acolo unde fusesem cu Mihai ultima oară, și am încercat să dau filmul înapoi. M-am așezat unde stătuse el și am început să mă gândesc la ce aș fi făcut eu, dacă eram în locul lui. Am început să plâng. Plângeam cum nu mai plânsesem niciodată.

Atunci s-a auzit scârțâitul ușii de la șifonier și frate-miu a ieșit ca un magician care-și terminase numărul:

— Tadaaam! Am murit mai bine acum?