O audiere

Timp de lectură aprox. 12 minute

Deși zorii se ivesc, domnul Lucrețiu rămâne de negăsit. Poliția și sătenii l-au căutat peste tot: prin pădure, pe drumurile comunale, prin grădini, însă nu au găsit nici măcar un semn care să-i dea de urmă.

Mie mi-a ajuns, să vină cei de la municipiu. Spune șeful de post, Gruia, în timp ce se ridică din groapa în care tocmai căzuse.

Atunci să adunăm ce ne lipsește, îi răspunde colegul său, Victor.

M-ai zăpăcit. Uite câte am făcut de aseară până acum! Cine a mai avut un caz ca ăsta?

Ți se pare prea clar ce ne-a spus nevastă-sa? Cu asta te duci tu la șefu’? Eu merg să vorbesc din nou cu doamna, dacă tu nu vrei.

Vaai, da’ Sara trebuie să fie dărâmată rău, intervine o săteancă ce îl căuta pe Lucrețiu prin mărăcinișurile din preajmă și auzise conversația celor doi polițiști.

Eu una n-am auzit vreo ceartă la ei în casă, continuă aceasta. Ați mai văzut voi doi oameni ca ei, care să se țină de mână acuși la bătrânețe?

Avem și noi o lege, doamnă, îi răspunde Victor, făcându-le totodată semn lui Gruia și celuilalt coleg să pornească spre casa dispărutului.

Cei trei se pun în cele din urmă de acord să stea încă o dată de vorbă cu soția domnului Lucrețiu. Au nevoie de un dosar cumsecade pentru comisarul de la județ – un om care nu tolerează greșelile.

O găsesc trează pe femeie, pregătindu-și cafeaua.

– Doamnă Sara! Trebuie să vorbim mai serios despre soțul dumneavoastră, i se adresează Gruia pe un ton ferm, aproape acuzator.
– Așa și trebuie, le răspunde femeia, turnându-și lapte în ceașca de cafea.

Cei trei polițiști au impresia că femeia este ceva mai destinsă decât ieri seară, dar totodată mai înverșunată. Li se pare că atitudinea ei nu se potrivește cu seriozitatea situației. Deși acesta este primul lor caz de dispariție din întreaga carieră, știu și ei, din filme mai mult, că partenerul dispărutului, indiferent de intențiile lui, se cuvine să se manifeste cumva: să plângă, să ofteze, să insiste să-i fie găsit partenerul. Sara însă își amestecă liniștită cafeaua.

– Spuneți-ne mai multe despre ziua de ieri, zice Gruia.
– Nici nu știu cu ce să încep, răspunde femeia. Întrebați-mă dumneavoastră, în ordine dacă vreți, cum ar fi: ce am făcut la ora 8, la 9 și tot așa.

Gruia se simte inundat de o furie oarbă și e gata să răbufnească, dar colegul lui, Victor, îi aruncă o privire cu subînțeles, care îi spune să se abțină. Au nevoie de ea, de informații mai clare pentru IPJ. Și asta cât mai repede.

– Bine, doamnă! Când ați zis că l-ați văzut ultima oară pe soțu’ dumneavoastră? întreabă din nou Gruia, apăsat.
– Acum cinci minute, când i-am făcut de mâncare.

Un fior cald le urcă pe șira spinării. Cum de nu le trecuse prin minte să verifice și casa dispărutului? S-au luat după ce le-a spus femeia asta, care acum pare că vorbește din altă lume. Ce le vor spune oamenilor din sat? Dar și colegilor de la municipiu?

– Și de ce n-ați anunțat, doamnă, că a venit acasă? îi reproșează Gruia. Știți că tot satu’ n-a dormit aseară ca să-l caute pe bărbatu’ dumneavoastră?
– Nu e ușor să spun ce s-a întâmplat.
– Ăsta nu e un motiv, doamnă! Da’ ce să mai facem, spuneți acum. Ce s-a întâmplat?
– Of, așteptați numai puțin!

Fără ezitare, femeia iese din cameră, trece prin odaia alăturată și revine ținând un țap legat de o sfoară. Polițiștii simt că își pierd răbdarea văzând cum femeia încearcă să tragă de timp.

Aceasta le spune:

– Uitați-l pe Lucrețiu! S-a transformat în țap. Azi-dimineață s-a întâmplat.
– Știți ceva, doamnă? izbucnește Gruia. Noi avem treburi mult mai importante de făcut! Dar mai întâi, vă ducem pe dumneavoastră fix la secția de poliție!
– Vin, dar nu fără soțul meu.
– Și să mai știți ceva, doamnă, că deschidem un dosar, iar dumneavoastră veți fi suspectu’ număru’ unu! Suspect! Ați înțeles? mârâie Gruia, tremurând de nervi.

Însă femeia nu reacționează.

– Las-o să ia animalu’, îi spune polițistul Victor. E mai bine pentru noi toți. Crede-mă. E totuși rezonabil.
– Rezonabil? repetă Gruia, uluit.

– Se putea și mai rău, îi răspunde Victor.

În ciuda furiei copleșitoare, Gruia își dă totuși seama că sunt puțin la mâna femeii. Dacă acceptarea țapului este prețul pentru o cooperare cât de cât normală, nu au de ales.

Se chinuie o vreme să-i facă loc țapului pe bancheta din spate, dar se simt ușurați când văd că nu e nici urmă de om pe stradă care să vadă penibila scenă.

Însă intimitatea situației dispare brusc când se apropie de secție – curtea este împânzită de oameni. Unii s-au cățărat chiar pe gard. Majoritatea par să fi venit direct de pe câmpul de căutare, pentru că au cu ei furcile și bastoanele cu care au dat ierburile la o parte.

– Ce vă uitați așa? răcnește Gruia către mulțime, în timp ce înaintează, trăgând-o pe femeie de brațul stâng, deși aceasta înaintează de bunăvoie, în ritmul ei. Ea, la rândul ei, trage țapul cu cealaltă mână, care și acesta înaintează de bunăvoie, doar că în ritmul lui.

Ceilalți doi polițiști împing oamenii în lateral, ca și cum și-ar croi drum printr-o junglă, deși oamenii se dau la o parte de bunăvoie.

De îndată ce se instalează în camera de audieri, cu tot cu țap, conform înțelegerii, Gruia răbufnește:

– Vă faceți bărbatu’ de rușine, doamnă! E și el profesor.
– Dar și eu sunt profesoară. De educație civică, răspunde ea.
– Se vede, adaugă Gruia.

În clipa aceea, celor trei polițiști le vine în minte aceeași amintire: profesoara Sara venind la secție cu zece ani în urmă, să raporteze un caz de bullying la școală. Se temea că situația se va prelungi și în afara orelor, unde ea nu putea interveni.

La insistențele șefului de post, tot Gruia și atunci, o consideraseră exagerată și le aplicaseră elevilor implicați doar câteva mustrări formale, apoi se debarasarseră de caz.

Câteva zile mai târziu, conflictul escaladase, exact cum prezisese Sara, iar trei dintre elevi ajunseseră la spital.

Acum se simt și mai dependenți de această femeie. Trebuie să găsească repede indicii și să pună cap la cap un dosar cumsecade – toate  înainte să ajungă cei de la municipiu și să le descopere greșelile.

– Haideți să ne liniștim, le spune Victor tuturor din încăpere. Domnul Lucrețiu are nevoie ca noi să cooperăm.
– Eu sunt liniștit, exclamă Gruia.
– Se vede, îi răspunde Victor.

– Atunci preluați voi frâiele, dacă știți ce și cum. Eu mă retrag aici, într-un colțișor, cu treaba mea.

Așa face. Își ia un scaun, un pahar cu apă și se așază în colțul din stânga ferestrei, cu spatele la masa de audieri. Victor se poziționează lângă Sara pentru a conduce dialogul, iar cel de-al treilea polițist, Marian, se așază la calculator pentru a nota declarația femeii. În acest timp, țapul se plimbă liber prin încăpere.

– Spuneți ce aveți de zis, cu cuvintele dumneavoastră, îi spune Victor.
– Dacă e să încep cu ora 7 dimineața, ei bine, atunci soarele pătrundea așa de frumos prin pădurea din spatele grădinii. Lumina portocalie se prelingea printre ramurile copacilor…

– Na! Săturați-vă! strigă Gruia din colțul lui. Ați crezut că știți voi cum să vorbiți cu suspectu’. Na, scrieți basme acum.
– Doamnă Sara, continuă Victor, pe același ton calm.  Mai clar și la obiect, așa.
– Ah, trebuie să fac puțină încălzire pentru asta. Încep cu ceea ce văd: aceasta este o masă, acesta este un pahar, acesta este un pix. E bine să lucrezi cu lucruri concrete, n-am ce zice. Sunt mai pregătită acum.
– Doamne-ajută, mormăie Gruia, făcându-și cruce.

– În regulă, doamnă Sara, adaugă Victor. Vrem să știm dacă ați avut vreo ceartă cu soțul dumneavoastră în ultima vreme.
– Da, ca în orice familie.
– În sfârșit, o informație normală, mormăie Gruia. Mă pun și eu acum să mă uit la lucrurile de pe aici. Să revin cu picioarele pe pământ, în caz că nu sunt. Am niște jaluzele în fața mea. Parcă devin mai înțelept după ce mă uit la ele.

– Cât de rău v-ați certat? continuă Victor.
– Mediu, așa, zic eu. Poate el ar zice că mai rău. Nu știu.
– O să mor aici, exclamă Gruia.
– E mai mare necazul meu, adaugă Sara, pe un ton cât se poate de sincer. O spune limpede, fără să aștepte să fie crezută sau consolată.

– Se vedea cu altcineva domnul Lucrețiu, nu? o întreabă Victor pe același ton calm.
– Acum e prea târziu să-l întreb. Dacă vreodată a fost la alta, poate voi reușiți să aflați asta.

– Aha, deci asta era! exclamă Gruia, sărind de pe scaun. Asta e răzbunare curată! Exact cum am zis eu – vreți să-l faceți de rușine pe săracu’ om.
– A făcut-o singur. Nu eu l-am transformat în țap. Scrieți în declarație exact așa: „soția dispărutului, Sara, declară că nu a contribuit cu nimic la transformarea acestuia în țap.”

– Eu trebuie să iau niscai aer, spre binele tuturor, le spune Gruia.

Merge în camera arhivelor, de unde deschide fereastra și se așază în cadrul ei, ca un rege la balconul cetății sale. De acolo, își ridică vocea către mulțimea adunată în curtea secției de poliție:

– Dragi săteni, din pură grijă pentru sănătatea voastră, mai ales cea mentală, vă recomand să mergeți la casele voastre!

– Vă anunțăm că am obținut un rezultat uimitor în urma audierii în niște condiții cum n-am mai întâlnit niciodată, îngreunate de o femeie care și-a pierdut mințile.

–  Dar suntem bucuroși să vă dăm de veste că domnul profesor Lucrețiu este în siguranță.

Nimeni nu reacționează, ci dimpotrivă,  îi aruncă priviri ironice și pline de indignare, mai ales după ce a spus că Sara și-a pierdut mințile. Dar nu renunță:

– Dacă insistați să știți mai multe, aflați că noi, mai ales eu, am știut de la bun început că doamna Sara căuta doar să se răzbune pe bărbatul ei. Dacă se întâmplă să știți cine e amanta domnului Lucrețiu, vă rog să…

Dar Gruia nu mai apucă să-și termine fraza pentru că este tras înapoi de către colegul său Victor.

– Este inutil. Lumea de aici o susține pe ea, nu ți-ai dat seama? îi spune Victor
– De ce? O fi înnebunit tot satu’? adaugă Gruia
– Putea să facă și mai rău. Tu nu știi cum e cu legătura dintre oameni, cum se simte trădarea.
– Te-a contaminat și pe tine, gata. Și pe tine și pe restu’ satului.  O să rămân singuru’ om normal de pe lumea asta.
– Atunci izolează-te mai mult.
– Nu. Acum trebuie să mă întorc cu tine în iesle. Nu vă las așa de capu’ vostru.

Când se regăsesc cu toții în camera audierii, Gruia se precipită să închidă audierea înainte de sosirea șefului IPJ. Pentru prima dată în viața lui, încearcă să vorbească pe un ton calm, cum a văzut la colegii lui sau în filme.

– Doamnă Sara, noi vă putem ajuta să vă aduceți bărbatul acasă.
– Dar nu vreau. Și nici nu sunt obligată să o fac.
– E, vă mai gândiți până mâine. Acum sunteți liberă să plecați.
– Parcă prea ușor mă considerați nevinovată.

– Nu din nou! exclamă Gruia. Paza! Veniți să ne scoateți de aici, pe toți! Auziți? strigă acesta.

Cei doi subofițeri de serviciu intră în camera de audieri. Gruia le dă ordin să o scoată mai întâi pe femeie, cu tot cu animal. Apoi îi cheamă din nou să-l ia și pe el.

În clipa în care Sara apare în pragul secției de poliție, un murmur de aplauze se răspândește printre oamenii adunați afară.

Gruia se pregătește să intervină, însă este ținut pe loc de Victor, care îi reamintește de sosirea iminentă a șefului IPJ.

– Să vină, spune Gruia. Parcă ar veni Ceaușescu.

Sara ține în continuare țapul de sfoară, cu aceeași grație și seninătate cu care își ținea și soțul atunci când mergeau pe stradă. Zâmbește mulțimii. Un zâmbet larg și autentic, care se stinge brusc când zărește o figură cunoscută sub unul dintre pomii din curte.

– Sara! O strigă el.
– Lucrețiu?

– Ai făcut exact ce trebuia, Sara, îi spune Lucrețiu.
– Încă unul care și-a pierdut mințile, strigă Gruia de la geamul lui, în timp ce colegii lui încearcă să-l tragă înapoi.
– De asta pleci la altele? Pentru că fac ce trebuie? îi răspunde Sara soțului.

– Nicidecum, Sara. Îmi cer iertare..ăă…

– Dacă crezi că am vrut să te fac să te întorci, greșești. Îmi manifest creativitatea pentru mine însămi.

– De asta zic că ai făcut ce trebuia. Mi-am dat seama cât de mult te plac, că nu pot trăi doar cu discuții despre vreme și mâncare. Tot evenimentul ăsta m-a ajutat să mă redescopăr și…

– Nu trebuie să-ți faci autobiografia aici, îi răspunde Sara soțului ei.

– Cuplu’ model al satului, exclamă Gruia. Dacă v-ați întrebat cum s-au înțeles ei până acum, ei bine, aflați că își fac bio nu știu ce.
– Haide să discutăm acasă, îi spune Lucrețiu soției lui.
– Mă mai gândesc, răspunde aceasta.

Gruia răbufnește iarăși:

– Ba nu te mai gândești deloc! O să vă cărați de aici, așa frumușel, cu tot cu animal și restu’ satului pe care l-ați tras după voi. Altfel, o să chem jandarmeria.

Din nou, cuvintele lui rămân în aer, nefiind recepționate de către nimeni. Acesta continuă:

– Sunt singurul om normal de aici. În rest, v-ați lovit la cap cu toții. Nu dați vina pe noaptea nedormită, că nu e de acolo.

– Eu sunt singurul om ca lumea de aici. Singurul!… Ăă… domnule comisar. Bună ziua!