Ceva din nisipul acesta

Timp de lectură 14 minute

Casa e întocmai ca în poza de pe Booking, scundă și lată, acoperită cu olane roz-gălbui, scufundată în vegetația mediteraneeană. În centrul grădinii din față, un bloc de marmură se ascunde între săbii ascuțite de yucca și frunzele cenușii al unui măslin pitic. Un cap de copil cu plete lungi doarme pe patul alb, așteptând ca cineva să înlăture piatra grea de pe restul trupului lui.

Gazdele lăsaseră o trecere în gardul de nuiele împletite, care despărțea în două curtea din spate. Printre crengi, se vedeau smochine mov, dar n-am luat, până când una dintre femei, Alba, nu m-a invitat. Cealaltă se numește Dora și le-aș fi crezut surori, au același trup subțire, musculos, ten ridat și puternic bronzat, tunsoare bob. Poartă pantaloni colorați și maiouri asortate.

În dimineața următoare, în curte a apărut și un bărbat. I-am auzit vocea moale, cântată și joasă, printre vocile lor limpezi, câte un chicotit sau mici hohote de râs. Prin nuielele gardului, l-am întrezărit: înalt, ușor adus de spate. Erau ca niște personaje dintr-un film vechi, neclar, cu pelicula zgâriată și coloana sonoră întreruptă din loc în loc. Mai mult mi-i închipuiam.

M-au întrebat din prima seară dacă vreau să iau cina cu ei. Nu, mulțumesc, nu mi-e foame.  Nici măcar un iaurt? Am ridicat din umeri. De atunci, Dora mi-a adus cina pe un platou, iaurt cu un măr sau o piersică și trei biscuiți sărați. Îl punea pe masa de răchită din jumătatea mea de curte și pleca alături. Dimineața, când ieșeam, ei erau la masă, sub copaci. Îți aduc o cafea, dragă? Nu, mulțumesc. Un ceai cu pâine și unt? Ea aducea și un borcan mic de gem.

Zilele mele au început să semene una cu alta. Plajă de dimineața până seara pe nisipul aspru cu pietricele, sub o pălărie de soare, cu o carte din care nu citeam, un tub de cremă și o banană în sacoșă. Simțeam sub pleoape sarea lacrimilor amestecându-se cu închipuite fire de nisip.Septembrie era cald și blând, umbrele lungi, marea ca un lac.

În a cincea zi a început să plouă, cei trei au dispărut împreună cu mica mașină care fusese mereu parcată în fața casei și un curier de la Amazon a sunat la poartă. Era un colet pentru gazde, o cutie de carton mare și ușoară.

Fata a sosit pe înserat. Avea chei, cunoștea casa. M-a salutat veselă și s-a instalat în camera de lângă a mea. Sunt la clinică, nu? m-a întrebat ea, după ce s-a prezentat – Sonia. Habar n-am, nu mi-au spus nimic. La clinică trebuie să fie, a zis și s-a apucat să-și aranjeze trusa de toaletă în baia pe care urma s-o împărțim.

A intrat alături, a adus o tavă cu alimente pentru o cină rece și m-a poftit să mâncăm. S-a dus din nou în bucătărie și a venit cu o sticlă de vin. Să știi că băutura nu e cuprinsă în preț. Nu-i problemă, nu se supără. Îți torn? Nu, mersi, nu beau. Îi cunoști? am întrebat. Ai mai fost pe aici? Da, mi-a răspuns, dar nu știu la care dintre întrebări. Cum e el? m-a chestionat ea, deodată. Nu știu ce să spun, nu l-am văzut bine, am stat în partea mea. N-ai vorbit cu ele? Cu Alba, un pic. Deci nu ți-au zis de el? Nu, ce să-mi zică? A tăcut.

S-au întors a doua zi, spre seară, și abia atunci l-am văzut cu adevărat. Sonia a scos un chiot și s-a repezit în brațele lui de cum a coborât din mașină, el a strâns-o îndelung, apoi a împins-o ușurel către celelalte două, care își așteptau rândul. S-au pupat și îmbrățișat, cu multe vorbe tandre. El le urmărea prin ochelarii cu lentile negre, înalt, frumos, cu creștetul pleșuv. I-am întins pachetul de la Amazon, dar m-a ignorat. L-a luat Dora, Uite, Dom, ți-au sosit chiloței proaspeți, i-a primit vecina, și toată lumea a izbucnit în râs. Mulțumesc, vecină, ce bună ocazie să ne cunoaștem, în sfârșit. Să vii la masă, aud că nu mănânci mai nimic. Da, să nu ne refuzi iar, a zis Alba.

Îl găsesc așezat în capul mesei, cu gâtul încordat, sucindu-și chipul către cea care vorbea, purtând în continuare ochelarii negri, deși se întunecase. Ține coatele pe masă și mâinile lui, cu degete lungi, par că dansează în aer. Am sentimentul că ceva ciudat se întâmplă. Voioșia e autentică, sporovăiala nu are nicio notă forțată, și totuși. Apoi Alba îi pune friptura și i-o taie, iar el pipăie după furculiță și caută prima bucată prin farfurie. Abia atunci remarc, sprijinit lângă el, un baston lung, subțire și alb, cu o rotiță în capăt.  Încerc să-mi ascund șocul, cu ochii plecați, în timp ce Alba și Dora povestesc, pe rând, aventurile călătoriei. La naiba, cred că n-avem noroc nici acum, bombăne bărbatul. Și e și mai scump ca în Luxemburg, sare Dora. Dar n-ar fi asta problema. Problema e dumnealui. El ridică din umeri. Iar s-a răstit la ei. Normal că mă răstesc, parcă-s tâmpiți cu toții, niciunul nu vorbește cu mine, că oi fi eu orb, dar nu-s surd și nici alienat mintal. Cum au zis, că nu ești destul de deprimat ca să-ți dorești? Păi îmi doresc, dar deprimat nu pot să fiu doar ca să le fac lor pe plac. Femeile râd. Dora îl atinge pe mână, Hai, e timpul! El se ridică greoi. Doamnelor, mă scuzați, mă întorc îndată. Ea îl apucă ușurel de braț, el ia bastonul cu mâna cealaltă și intră în casă. Sonia și Alba se privesc, veselia le-a dispărut. Ei? I-au primit dosarul, șoptește Alba. Dar le-am dat de înțeles că sunt niște mici probleme cu banii de care am vrea să-l scutim, știi, ei se feresc de complicații, că nu știi niciodată ce interese sunt în jurul oamenilor de genul ăsta. El ce știe? Că așteptăm decizia. Le privesc încremenită. Scuze, despre ce vorbiți? Alba oftează. Dom vrea sinucidere asistată. Am fost în Olanda și la Luxemburg, dar l-au refuzat. Au zis că nu întrunește condițiile. Acum am fost în Elveția. La cât costă acolo, ne așteptăm să meargă mai repede, așa că am temporizat. Sonia dă energic din cap. Au întrebat ce beneficii avem noi de pe urma morții lui. Și ce le-ați răspuns? întreabă Sonia. Le-am spus că are o fiică adoptată, că noi îl îngrijim voluntar… Când s-a dus cu Dora la baie, le-am spus și că are niște drepturi de autor în litigiu… ceea ce a fost adevărat, dar s-a rezolvat deja. Nu vrem să-l lăsăm să plece. Alba zâmbește trist, privind spre Sonia, care dă iarăși din cap, apoi spre mine. Știi, în tinerețe am fost cu el. Întâi eu, apoi Dora. N-a mers, deși el e adorabil. Era ceva care îl rodea. Într-o vreme s-a și oprit din lucru, zicea că nu mai poate crea nimic. E… a fost…? Sculptor. Pe urmă, a întâlnit-o pe mama Soniei și părea că și-a găsit liniștea. Îmi întorc privirea intrigată către Sonia. Ea trage aer în piept. Doar că mama a plecat și Dom s-a trezit cu mine pe cap. Te-a crescut singur? Nu singur, cu ele. Cu amândouă? Da, zice Alba. Ne-am regăsit toți trei, întâmplător. Niciuneia nu i-a mers fantastic în viață. Pe atunci nu știa ce-l așteaptă, rămăsese cu un copil care nu era al lui și habar n-avea cum să-l crească. Nici noi, dar am învățat. O privește pe Sonia cu afecțiune, ea îi trimite un pupic prin aer. Alba zâmbește cu o umbră de lacrimi în ochi. A reînceput să sculpteze, copii și mame în cele mai mișcătoare ipostaze. Ai văzut blocul din curte? La el lucra, atunci când a orbit. Îmi amintesc marmura scufundată în vegetație, capul de copil care încearcă să se smulgă din piatră. Cum s-a întâmplat? Brusc și ireversibil. Doctorii nu au nicio explicație. Apoi a fost operat de cancer de prostată, dar nu vrea chimioterapie. Are sechele, ce crezi că-i în pachetele alea mari? Sonia completează: A început să vorbească de eutanasie, dar nu vrea cu adevărat să moară. De unde știi? Sonia arată cu capul peste umăr, spre mare. Ce-l împiedică? Alba începe să râdă. Întotdeauna s-a temut să nu se înece.

Omul revine în curte, ținut de braț de Dora. Caută scaunul cu bastonul, se așază și se uită în direcția mea, deși nu are cum să mă vadă. Ei, scumpo, presupun că acum știi totul despre noi. Hai, să auzim despre tine. Ești foarte tăcută și aud că nu mănânci. Pot să te ating? zice deodată, întinzând o mână spre locul unde ședeam. Șovăi o clipă, apoi îmi apropii capul de palma lui. E moale și caldă. Îmi atinge încet pomeții, urmează cu degetul mare linia nasului, își trece palma peste ochi și sprâncene, îmi conturează buzele cu arătătorul. O atingere ciudată, aproape erotică. Îmi mângâie părul, de la rădăcină până la vârfuri. Îmi pipăie claviculele. Ești frumoasă. Nu cred să ai mai mult de treizeci și cinci de ani. Cred că ești blondă. Ai osatura feței fină, fruntea îți este încordată, ochii sunt trași în fundul capului. Ai insomnii? Dau din cap, sub mâna lui. Plângi mult? Dau iarăși din cap. De ce te pedepsești prin înfometare? Lacrimile îmi țâșnesc din ochi. Mi le șterge blând, cu buricul degetului mare. Plângi! Face bine. Și povestește, dacă vrei.

Mă ridic brusc, făcând dalele de piatră să scrâșnească. Scaunul se răstoarnă, pocnind înfundat. Fac doi pași spre trecerea din gard, sub privirile uimite ale celor trei femei. El rămâne nemișcat, cu chipul lipsit de expresie. Apoi mă întorc încet, ridic fără zgomot scaunul și mă așez. Mi se pare dintr-odată foarte incomod. Privesc spre bărbatul orb. El tot nu se mișcă și nu-și schimbă expresia. Trag aer în piept și îmi pun mâinile pe masă.

…când l-am întâlnit pe Bert, el avea în spate o viață trăită la limită. Ascensiuni, plonjoane, maratoane, curse de motociclete… Obosise… Și tot ce-și mai dorea de la viață era un copil. I-am spus că și eu… Eram așa de îndrăgostită de el că i-aș fi promis orice. N-am reușit să rămân însărcinată, deși analizele noastre erau bune… El are peste cincizeci… Eu, aproape patruzeci. Știți, nici vârsta nu ajută, a spus una dintre doctorițe.

Ne vedem la clinică, la ora patru, să nu întârzii! i-am zis în dimineața aceea, când ne-am sărutat la plecare. Nici tu, a răspuns el, îmbrățisându-mă strâns. Și mulțumesc!

La trei și jumătate, urcam în trenul suburban. În vagon, era un grup de copii purtând tricouri și șepci galbene. Pe scaunul de lângă mine, ședea un tânăr care ținea pe genunchi un băiat de opt-nouă ani, îmbrăcat la fel ca ceilalți. Copilul stătea încremenit, privind în gol. Era slăbuț și palid. Hărmălaia era insuportabilă, dar el nu le dădea atenție colegilor lui. E bolnav? l-am întrebat pe tânăr. Nu, e autist. Oh, iartă-mă! Nu-i problemă, a zis tânărul. Ești tatăl lui? Nu, sunt terapeutul. Mă ocup de el de doi ani. Vorbește? Da, câte ceva. La început, nu vorbea nimic. Copilul continua să privească în gol. Tânărul a început să-mi povestească despre eforturile părinților copilului și ale lui să-l aducă în starea excelentă în care se găsea azi. Eu mă țineam strâns de spătarul scaunului din față, încercând să-mi calmez respirația. Toate riscurile unei sarcini după vârsta de treizeci și cinci de ani mi s-au derulat prin fața ochilor, boli oribile, mutații genetice, diformități, ca într-un film horror. Riscuri pe care urma să ni le asumăm, odată ce vom începe procedura de fertilizare in vitro.

Deodată, copilul s-a albit la față, s-a aplecat spre mine, a icnit și a început să vomite. Am sărit în picioare, la fel ca ceilalți călători din jur. Locul se umpluse de miros, însoțitorul încerca să-l liniștească pe băiat, un alt însoțitor se străduia să-i calmeze pe ceilalți. Când au sunat la urgență și au cerut să fie așteptați la gara următoare, am realizat că stația la care ar fi trebuit să cobor trecuse demult.

Am intrat în casă fără să spun o vorbă. El era pe canapea, cu o bere în mână, privind în gol. A ridicat ochii spre mine. Iartă-mă că n-am venit, i-am spus repede, a intervenit ceva pe drum, un incident, și n-am coborât la timp. M-am grăbit să iau trenul înapoi și, când am vrut să te sun, nu mai aveam baterie. Și eu te-am sunat pe tine. Bert, ți-am zis că… Ți se terminase bateria, m-a întrerupt el, cu glas rece. Dau din cap Da, m-ai așteptat mult? Nu, deloc. Și eu m-am răzgândit. Bine, dar eu nu… ți-am spus, a fost un incident. Ba nu. Suntem chit. Vocea îi era înghețată. Bert, eu am vrut să mă duc după aceea, dar am crezut că se terminase programul, am insistat. O să încerc o reprogramare mâine, sper să… Abia atunci am înțeles ce-mi spusese mai devreme. Stai puțin, cum adică, nici tu n-ai venit? N-ai fost acolo? De ce? Ți-am spus, m-am răzgândit, la fel ca tine. Bert, eu nu… Ba da, a zis el, ridicându-se și întorcându-mi spatele. În ușă s-a oprit și s-a întors spre mine. Măcar cu asta suntem de acord.

Dom și cele trei femei îmi ascultă povestea în tăcere. Sonia își răsucește nervos șuvițe de păr în jurul urechilor, Dora fixează un punct deasupra umărului meu, Alba își trosnește degetele în poală. Dom a privit tot timpul în direcția mea, cu gâtul încordat. Deasupra nasului i-a apărut o cută de parcă își mijește ochii orbi. Mâinile îi sunt nemișcate. Când tac, își scoate cu gesturi lente ochelarii negri și îi pune pe blatul mesei. Abia îndrăznesc să-l privesc. Are ochi mari, cu pleoape grele, coborâte pe trei sferturi. Își apleacă fruntea pleșuvă și ochii nemișcați lucesc scurt.

Deci nu te-ai dus. V-am spus, a fost incidentul cu copilul, am ratat stația. Ai sunat să le spui?  Nu, credeam că s-a terminat programul, n-am verificat, eram prea agitată. Oricum, îmi murise telefonul și n-aveam încărcătorul la mine. Ai luat un taxi, ca să încerci să ajungi totuși la clinică, unde el ar fi trebuit să te aștepte? Nu, m-am întors acasă cu trenul.

E ceva ce nu-mi spui, zice el. Un bărbat care iubește o femeie, care vrea să aibă un copil cu ea, nu se răzgândește așa ușor.

Am sunat la clinică a doua zi și asistenta mi-a spus cu reproș în glas Soțul v-a așteptat o oră în fața cabinetului, a zis că sigur o să apăreți. V-am sunat și noi, și el, întruna. Mi-a căzut cerul în cap. El fusese acolo, deși mi-a spus că se răzgândise, că n-a venit.

Nici asta nu mă convinge, zice bărbatul orb. Ar fi trebuit să înțeleagă, să creadă că se întâmplase ceva care te-a împiedicat să ajungi la timp, să răspunzi la telefon. Puteați reprograma. Ori e un laș, ori… nu-mi spui tot.

Bert apăruse în ușa dormitorului cu o valiză și un sac pe umăr. Îl priveam cu ochii plini de lacrimi. A lăsat bagajele pe jos și s-a apropiat. Când te-ai schimbat de haine? m-a întrebat. M-am uitat prostită la el. Ai zis că a vomitat copilul pe tine. Te-ai schimbat între timp? Am dat din cap că nu. S-a apropiat de mine, s-a aplecat și m-a mirosit de jos în sus, adulmecând ca un ogar. Hm, nu miroși deloc a vomă, bravo! Nici pantofii nu ți i-ai schimbat? Ăștia sunt? S-a dus în hol, mi-a ridicat cu două degete pantofii de antilopă bej, cu care fusesem încălțată, și a început să-i miroasă și pe ei, mișcând-și ostentativ nasul și inspirând cu zgomot. Nu miros nici ăștia! Dom’le, unde a ajuns tehnologia, eu credeam că năbucul se pătează și nu mai iese, dar uite că m-am înșelat. Vomiți pe ei și rămân ca noi. Și-a ridicat sacul pe umăr, a înșfăcat mânerul trolerului și a ieșit. Ușa a pocnit în urma lui.   

Orbul își coboară capul în piept, părând că se gândește profund.

Copilul cu autism a existat?

Oftez adânc și nu răspund. Lacrimi noi îmi inundă obrajii.

Ai fost măcar în trenul ăla?