Resturi
Timp de lectură aprox 30 de minute
Mă uit cum bulangiul de Teo îi dă o palmă peste fund gagică‑sii, Maria, care se întoarce galeș spre mine și‑mi trântește un rânjet prostesc, la care răspund pe măsură, cu o ridicare din sprâncene și cu o expresie probabil tembelă. În timp ce mă întreb cât de ferm e fundul Mariei, Angi, prietena mea, mă trage de‑o parte și‑mi zice că sunt un om de nimic. Îmi repetă asta de‑o săptămână deja.
În sfârșit, ajungem la peronul din gară și trântim rucsacii de primele scaune libere care ne apar în vizor. Scaunele sunt maro, prăfuite, pline de mâzgăleli făcute cu markerul. Parcă bate și vântul puțin. Încerc s‑o consolez pe Angi a mea, dar mintea îmi umblă aiurea. Teo n‑are stare nici el, își țuguie buzele, dă din cap pe ritm și pare s‑o maimuțărească pe Maria în modul ăla aparte al lui. În joacă, Maria îl pleznește un pic peste față, dar totuși destul de solid, ceea ce îl lasă pe Teo descumpănit un moment; apoi ea îi aplică un pupic și se preface că‑l mușcă.
Ăștia doi au o relație destul de interesantă. Aseară i‑am auzit certându‑se de vreo câteva ori.
Deși, cred, îmi par super OK.
Teo, cu un obraz înroșit, ne anunță în gura mare că trenul sosește în stație, la linia 1. În doar niște minute. Suntem foarte aproape, așa că‑mi aprind, relaxat, o țigară pe care vântul, bineînțeles, mi‑o smulge din gură. Angi se uită urât.
Îmi aprind alta.
De obicei, duminica, pe vremea aceasta, eu eram cel care o conducea pe Angi la tren, după un weekend întreg împreună la mine acasă. Dintre toți patru, sunt singurul care nu locuiește‑n oraș, cum se zice p‑aici; cu toate astea, ajung destul de des în TeMeu. Mai ales când am de efectuat vreun transport d‑ăla mare, cu utilaje, piese auto sau te miri cine știe ce mobilier.
Am 22 împliniți și locuiesc cu părinții în Lugoj. Cu părinții, în Lugoj. Și sincer nu mă deranjează prea tare. N‑om avea noi la fel de mulți bani ca familia lu’ Teo, dar măcar suntem sănătoși și asta e tot ce contează, cum zice și taică‑meu, fest. Și de ce n‑am fi? Sau de ce n‑ar conta? Maică‑mea nici nu a vrut să audă c‑aș putea rata o asemenea rară ocazie. Trebuie să‑nvăț să îmi iau zborul. Păi, nu? Ba da, sigur. Mama e omul care își dorește cel mai arzător de pe lume să fac ceva cu viața asta a mea. Să‑mi deschid capul, orizontul și aripile. Să mă înalț către stele. Uite‑te la Angi. Eh. La amândoi le place de ea, și lui taică‑meu, chiar dacă Angi e un pic mai în vârstă ca mine. Maică‑mea zice că are o personalitate puternică. Și de câteva luni bune s‑a înscris la alt master. E OK Angi. În Timișoara locuiește cu o colegă de apartament destul de drăguță. Sper să nu‑i toarne aia tot felul de năzbâtii în creier. Dar Angi‑i OK.
Iar pe Teo îl știu demult, încă din generală. Și‑acum țin minte cum l‑a legat pe Danceș de scaun și toată clasa a aruncat cu ghemotoace în ăla. Dar, mai puțin parc‑atunci. Mai degrabă‑n liceu, când am devenit prieteni. Iar după ce s‑a mutat în TeMe, la facultă, ca mulți alții, am continuat legătura.
Teo, marele figurant. Expert în felurite și obscure subiecte. Cu carte de vizită. De mai puțin de un an de zile stă cu gagică. Maria. Gagică‑sa. Și cam asta e tot ce știu despre ea.
Mă extrag firav dintre gânduri, amintiri și reflecții. Mai aprind o țigară, Angi vorbește la phone și bag seama că trecutul nu prea mai contează acum. Trecut care se deplasează în voie, tocmai pe sensul opus. Până să‑mi ajustez eu ca lumea oglinda, a rămas din el doar un punct.
Hm.
Un val de căldură mă umple cu entuziasm. O fi optimism. Apoi vine încă unul, mai rece, care, de data asta, mă aduce înapoi la real.
Angi se uită plictisită la ceas.
Trenul se apropie și ne pune pe toți în mișcare. Sting țigareta neterminată cu piciorul meu drept, arunc rucsacul pe‑un umăr, cel stâng, și dau s‑o sărut pe prietena Angi. Ea vrea să zică ceva, dar e prea mare zgomot. Lumea năvălește spre tren. Teo, în mare‑mare agitație, e deja pe scara vagonului și îmi face niște semne obscene. Sau poate îmi transmite că o să pierd trenul, nu știu, încerc totuși să mă grăbesc. Maria nici nu se mai vede.
O asigur pe Angi că mă voi gândi la ea în fiecare zi de la God și că‑i voi trimite cât de multe mailuri mi se vor arăta de la El. Mobilul nu mi l‑am luat, se subînțelege.
Angi scoate din buzunar un fel de carnet și îmi arată, cu degetul, pixul cel alb, atașat lateral cu o bandă neagră, elastică. Fac o glumă, că pixul poartă un portjartier destul de erotic. Angi nu o găsește prea funny. Îmi depune carnetul în palmă și îmi urează, solemn, drum cât mai lin. Bag carnetul în buzunarul stâng de la geacă și o strâng tare la piept. Nu vreau s‑o sufoc.
Mă simt îndatorat și‑atunci îi promit, încă o dată, că mă las de fumat. Totally, so. Urc și, de sus, îi arunc un pupic zburătăcitor, pe care ea însă nu‑l prinde.
Poate n‑are de ce.
În compartiment, Teo, instalat la fereastră, cu fața spre direcția de mers, susține, pe genunchii lui tandri, unul dintre picioarele descălțate ale Mariei, care stă tolănită pe aproape întreaga banchetă. Maria e destul de înaltă, destul de lungă, o observ în indiferență. Cizmele ei de piele sunt pe podea: o cizmă erectă și alta în poziție orizontală, atingând puțin vârful celei dintâi. Nu e nici cald, nici frig și nici nu pare extrem de murdar. Hai, c‑am nimerit binișor. Mă descotorosesc de rucsac și mă așez precaut pe bancheta din față. Maria mă privește cumva suspicios de parcă s‑ar mira că mă vede singur, acum, fără prietena Angi. Zâmbesc, la început puțin încurcat, dar apoi gândul că suntem doar noi în compartiment mă relaxează mai mult. Teo își face rapid două cruci, îngână ceva, pocnește un deget și trenul pornește. Teo explică, pe larg, că nu e credincios nici de fel, dar tocmai ce‑a produs un gest postmodern.
Deschid, tacticos, o sticlă mică de apă și beau niște guri. Îmi aranjez părul în reflexia din geam. Mă mișc poate prea brusc. Părul meu arată însă OK.
Teo mă simte stingher și pufăie a lehamite.
– Fraiere! Pun pariu că nu știi ce e postmodern, spune el.
Maria îi dă un ghiont, pentru care îi sunt profund recunoscător. Mă uit la ea și îi fac semnul cu degetul mare. Trenul eliberează un șuierat lung. Teo mângâie molcom piciorul aflat pe genunchi.
Încerc să‑mi fac de lucru prin buzunare și dau peste carnețelul lui Angi. Încă nu mi‑am dat geaca jos de pe mine. Scot carnetul afară, îl așez confortabil în poală și‑apoi îl deschid.
04.03.2001
Teo se freacă la ochi. Mă întreabă dacă m‑am reprofilat. Dacă, gata‑pac, am devenit scriitor. Îi răspund că este doar un cadou pe care l‑am primit de la Angi. Zice că‑mi stă bine cu el, ne asortăm max și că, întotdeauna, a fost de părere că autobaza poate reprezenta o bază serioasă pentru orice tip de activitate. Cu precădere una ca asta.
Maria pare absentă, pe altă planetă.
Teo îmi ține o prelegere despre cum scriitorul are datoria să spună adevărul și doar adevărul, cu riscul de a‑i supăra pe toți cei din jur. Adaugă că el nu se îndoiește de mine, adică.
Apoi:
– Mutombo, da’ tu ai citit trei cărți în viață la tine?
Maria parcă‑și revine și icnește uimită.
– Cum i-ai zis la Bogdan? întreabă curioasă.
Teo repetă de mai multe ori pe silabe, se ține de burtă și‑atunci Maria izbucnește într‑un hohot imens, ceva de nestăvilit. O perioadă râd amândoi plini de poftă. Un leitmotiv. Încerc să‑i spun lu’ Teo că am citit chiar mai mult de trei cărți, dacă ar fi totuși nevoie ca să le numărăm. Iar ăsta, ce să vezi, mă pune să i le înșir pe toate la rând.
OK, fie.
– Am citit ciclul cu Cei trei mușchetari… Numai alea și‑s vreo 9 bucăți, cel puțin…, spun eu. Am citit toate cărțile cu Winnetou și Old Shatterhand, alte vreo 12 bucăți. Pe puțin, spun eu.
– Bun, face Teo. În generală ai citit ceva? întreabă el.
– Da, spun eu. Am citit Shōgun în clasa a șasea și Changi într‑a șaptea. Changi mi‑a plăcut mult, spun eu.
– O știu pe aia, spune Teo. Acțiunea se petrece undeva prin Asia, într‑un lagăr de război, și băieții fac trafic alimentar cu șobolani. Shōgun n‑am citit. Bravo, Mutombo. Hai, că ești intelect. Da’‑n liceu nu te țin minte de‑așa brav cititor. Ai băgat pe ascuns? Sau atunci ți s‑a încheiat cariera definitiv?
Râde împreună cu Maria, deși ea nu mai e atât de convinsă. Pare să fi reintrat înapoi la ea pe planetă, într‑un soi de-apatie.
– Am citit Marele singuratic, spun eu.
– Vezi, de‑acolo ți se trage, fra’ere, spune Teo.
Trenul se oprește. Am ajuns la Arad.
– Eu pe vremea aia citeam Mann și Hesse, și‑apoi am plonjat direct în cyber‑punk, cu capu’‑nainte. Ai auzit de trebi d‑astea, Mutzi? mai întreabă Teo, deja plictisit.
Ies repede afară.
Îmi aprind o țigară și trag niște fumuri. Unul după altul, și‑apoi încă unul.
Bliss&Co&Beyond.
Ne apropiem de graniță. Încă suntem doar noi în compartiment. Maria și‑a pus cizmele și caută prin rucsaci pașapoarte. Teo e într‑o stare comună cu frenezia. Se plimbă agitat prin compartiment, gesticulează, ne amenință că el nu trece vama. Nu are cum, cineva urmează să îl aresteze, iar noi n‑avem voie să plecăm nicăieri singuri. Apoi rage că‑i este frică. Dar, de fapt, nu îi e absolut niciun pic, doar glumește. Suntem niște crispați.
Maria nu tolerează mult timp și‑l pune la punct printr‑o simplă schimbare de ton.
La vamă nu întâmpinăm vreo problemă.
În Ungaria, trenul se umple de oameni. Stăm chirciți, în tăcere, mai și ațipim. Câteodată urcă vreo fată mai tânără. Observ că unguroaicele sunt bine făcute.
Dormim cum putem, sunt anchilozat.
05.03.2001
Șoferul autocarului conduce‑n viteză, virând la limita limitei, pe lângă niște parapete înalți de beton, la capătul cărora începe pădurea. Drumul durează cam o oră și îl parcurgem prin vis. Teo e singurul care doarme buștean. Mi se deschid ochii la fiecare curbă și, de fiecare dată, trăiesc cu senzația că Maria aruncă în mine cu indignate priviri. Mi‑e frică rău să nu sforăi.
La intrarea din lagăr scrie Arbeit macht frei.
Aia‑i rugină?
Teo, prompt, strigă că doar libertatea te face liber, nu munca sau alte căcaturi. El, unul, n‑are de gând să sponsorizeze amintirea distracției naziste. Cuvintele lui. Dacă intrăm acolo, ne facem părtași la o crimă. Sau, și mai rău, ne transformăm în turiștii ăia cinici, fără minte, fără empatie, pentru care trecerea timpului peste toate aceste orori nu reprezintă decât un tur de plictiseală, care trebuie mimat, bifat și apoi repovestit cu emfază, la bere.
– V‑am zis că nu vin încă de la cazare, spune Teo. Dar cine m‑ascultă? se uită Teo către Maria. Modernitatea și‑a dat duhul aici. Și tot proiectul ei depășit. M‑auziți? Aici, în lagărul de la Auschwitz, a murit poezia, mai spune tot Teo.
Mă uit mai atent la el, la Teo, și‑apoi la Maria.
– Păi, și tu parcă scriai poezie… Sau nu? întreb eu, cvasi‑nedumerit.
– Trompi, poezia e ca un antrenament. Sau zi‑i, dacă vrei, instrument. E ca o crescătorie de energie și sens. Dar rezultatul final, pentru mine, e altul. Eu am un proiect de trăit, spune Teo.
Maria nu‑l bagă în seamă. Nu pare interesată de ce‑are de gând omul nebun.
Așa că intrăm doar eu și Maria.
– Teo, ăsta. Dacă vrei cu capul, poftim, mergi cu el în excursie, spune Maria.
– Măcar știm cum stă treaba, arunc și eu una.
– Are calitățile lui, nu zic. Da’, tre’ să dai și mult la o parte, spune Maria.
– Și este de unde, arunc eu cu‑a doua.
Maria se amuză puțin.
Și‑acum, în liniște, please.
Începem să ne plimbăm, amândoi oarecum dezlânat, pe lângă acele clădiri egal de sinistre. Suntem, când mai aproape, când mai departe unul de altul, dar și de clădiri. Și totuși, aceeași distanță rămâne între noi. Și suntem la fel de înalți. Doar timpul pizmaș ne lasă fantomele‑n spate, care trec, cu o mare surpriză, una prin alta. Și‑atunci simt și eu că mă apropii prea tare de gardul cu sârmă ghimpată, iar Maria prea mult de clădiri. Un gol se cască la mijloc, însă pașii noștri bat ritmul sincron.
Avem aceeași cadență și ne legănăm.
Ceva din turnul de pază îmi țintește privirea, pe care o pun imediat la pământ, dar nu e nimeni acolo, iar ghimpii ăia răi mușcă din carnea mea tristă de somn. Mă umplu cu sute de ochi pe tot corpul. Tresar.
Camera de gazare.
Maria îmi vorbește numai prin interjecții. Apoi, exclamații. Toate par aproape cuvinte. Apoi, crematoriul. Cuvinte ce evadează prin gratiile unor fraze greu de cuprins în cuvinte. Într-una dintre clădirile transformate-n muzeu, îmi atrage atenția o vitrină enormă de sticlă, unde sunt adunate 400.000 de perechi de pantofi. Maria are privirea albă, e palidă, cred că‑i e rău. Arată ca un fluture mare, care nu mai poate să zboare nicicum și se‑așază pe jos, într‑un colț. O apuc de sub brațe, e ușoară, de parcă ar fi rămas din ea doar conturul, și o scot afară la aer.
Acolo stăm așa o perioadă; o dată chiar o mângâi pe frunte. Maria dă ușor din cap, gata.
Am fost salvator.
07.03.2001
Ne trezim cu greu.
O văd pe Maria cum fuge la baie doar în chiloți și tricou. Își dă părul la o parte cu mâna și zăresc un coș simpatic pe gâtul ei. Teo se întinde și cască.
Paturile noastre formează un unghi drept.
Luăm un mic dejun frugal și mergem să vedem Bunkier Sztuki, muzeul de artă contemporană.
Într‑una dintre săli se prezintă materiale video, proiectate concomitent pe doi pereți mari, învecinați. Teo e în al nouălea cer. Maria arată de parcă tocmai ar fi găsit o ușă secretă, dar care nu se deschide din prima. Lumina îi aruncă pe obraji un luciu metalic. Îți vine să‑l lingi.
Mai încearcă, Maria.
Un ou se învârtește la nesfârșit pe o plită de aragaz. Lucrarea se numește Egg trying to get warm.
OK.
Mai târziu, gustăm din mâncare tradițională poloneză la Pierogarnia, o dugheană de lângă pensiunea noastră, Globetrotter. Pierogii sunt niște punghițe din aluat umplute cu diverse. Mănânc un pierogi și nu prea‑mi dau seama. La al doilea simt că mi se face scârbă instant și îl scuip afară din gură, direct pe trotuar. Maria mă privește cu milă. Teo îi face un semn cu arătătorul la tâmplă.
Restul de pierogi îi arunc la un coș de gunoi din proximitate.
Dau fugă la un Internet Café. Bine că mi‑am adus aminte de Angi. Teo zice că internetul e tehnologie extraterestră. Probabil glumește. Internetul se mișcă încet, atent și cu grijă. O invenție menită supravegherii și controlului general.
Această invenție menită să‑ți dea numai bătăi peste cap. Și bobârnace în nas.
Reușesc să trimit mail. Îi spun lu’ Angi c‑am ajuns bine, că e frumos, am văzut o tonă de biserici și multe muzee. Am vizitat apartamentul unde locuia papa când era june și tânăr. Auzi, Angi, avea un pat și două schiuri. În rest, nu prea multe. Angi, tu ți‑l imaginezi pe papa dându‑se cu schiurile‑n zăpadă? Ce camuflaj tare de tot! Te sărut și mi‑e dor, B.
Seara, ne plimbăm prin orașul vechi. Luna posedă o față de piatră și pare aruncată pe cer de‑un copil. Oftez. Îmi vine să‑i fac cu mâna de drag. În depărtare se văd luminile strălucitoare ale castelului Wawel. Vocile din piață degajă ecou prietenesc. Cineva zice că vocile nu rămân în noi, precum sunetele. Cică asta ar fi dintr‑un film.
Și vocea nu e tot sunet? Alo! La naiba. Cum scârțâie creta aia pe tablă.
Teo îmi atrage atenția asupra unui alt bar din Rynek, de jazz. Seară Ella Fitzgerald. Sugerează că ar fi cazul s‑o văd. Dacă n‑o știu deja… E tare. Și dacă tot nu am somn.
Aprind o țigară și‑mi propun mai serios să le las. Pachetul e aproape gata.
Mă uit la Teo și‑mi trece prin cap că‑mi comunică chestii. Poate în legătură cu nevoia lor de un strop de intimitate. Dar Teo mă asigură că nu e cazul de asta. Ce idee. Nu au obiceiul să facă așa ceva prin vacanțe.
Bravo lor.
08.03.2001
Efectuăm o mică excursie în Cartierul evreiesc Kazimierz. Ne oprim să bem cappuccino la Alchemia, o cafenea unde se țin și spectacole. Are un aer boem, anii ’50, înăuntru se aude muzică franțuzească. Șansonete, celebre în epocă, decide pentru noi Teo.
Stăm la o masă cu scaune învechite, așezate direct pe trotuar.
E destul de romantic.
Îi las un moment și mă îndrept singur și rece spre Vistula. Ajung pe mal, mă așez pe o bancă și privesc lebedele purtate de curenții de apă. E prima după‑amiază însorită. Un cerșetor mi se adresează‑n română. Eu îi zic „valea!” și el e de‑acord.
Mă întorc la masă, Maria și Teo par amândoi îmbufnați. Niciunul nu mai zice nimic. Alt leitmotiv. Ne ridicăm pe rând, în liniște, și o luăm spre Corpus Christi, catedrala din Kazimierz. Vizităm apoi și Sinagoga Tempel. Costă doi zloți, înăuntru e frig, așa că ieșim repejor.
Facem shopping. Mă hotărăsc cu dificultate și, până la urmă, îi cumpăr lui Angi un pulover și o geacă mișto, de fâș, strânsă‑n talie.
La orele 20:00 bem bere la halbă pe strada Grodzka, la Tower Pub.
– Na, ți‑a plăcut la Cracovia, fraiere? mă întreabă Teo, galant.
– Da, fraiere, mi‑a plăcut, îi răspund eu mecanic. Auziți, da’ voi nu sunteți chiar supărați, nu? Sper că nu v‑ați certat din cauza mea…
– De ce din cauza ta? întreabă Maria. Ce treabă, mă rog, ai avea tu?
– Nu știu… Nu știu. Poate sunt în plus și vă încurc, spun eu vinovat.
– Stai liniștit, Mutzi. Te‑am luat cu noi să ieșim la cazare mai bine, râde Teo.
Lumea mea este, ca de obicei, în continuă schimbare.
Lumea este aici și acum. Mantra mea.
Dacă nu ești prezent…
– Cum îi spui, mă, așa ceva? îl întreabă Maria. N‑ai pic de rușine în tine! Bogdan, nu‑l lua în seamă pe terminatul ăsta. Nu‑l asculta, îmi spune Maria.
Dacă nu ești prezent, riști să stai pe la uși.
Ce‑o fi în spatele lor?
– Glumeam, bă. Ho! Nu mai știm deloc de glumă. Vă sare țandăra, așa, la amândoi, te pomenești… God! spune Teo.
– Da, nu știm! îi spune Maria.
Spectacolul este chic, derutant.
Vrei să‑ncerci scena?
– Maria, tu ai citit ce scrie Mutzi în carnetul ăla al lui? râde Teo.
Vrei să fii doar un spectru în public?
– Nu, cum să fac asta, spune Maria. De ce? Ai citit tu? Scrie și de noi? întreabă ea cu un vag interes.
– N‑am citit. Am aruncat un ochi dimineață, spune Teo. Crezi că‑i înțeleg scrisul lu’ ăsta? Zici că scrie la foaia lui de parcurs, râde Teo.
Oare nu am reacții umane firești?
Căcat.
– Iar tu ești cel mai postmodern dintre pământeni, așa e? îi spune ofticată Maria.
Care își ajustează referințele mai aproape de casă. De mine.
Să fie vreun cod?
– Cel mai pământean dintre postmoderni, precizează Teo, cu pieptu-nainte.
Wow, Teo…
Ești mare.
Totul e efervescent de pe dos.
La orele 22:00 auzim pentru ultima oară clopotele de la St. Mary’s Basilica și în curând vom fi iar cu toții în tren.
10.03.2001
Se face întuneric.
Cerșetorii pe care‑i întâlnim constituie un spectacol în sine. Sunt nemișcați și tăcuți, stau în genunchi, cu capetele jos pe pavaj și doar palmele ridicate în sus. Ritualul lor e no fun.
Ne așezăm la o terasă vizavi de Turnul cu Ceas. Bem vin fiert sub niște umbreluțe de tip aragaz; ele ne protejează de frigul care s‑a lăsat peste oraș.
Brrr.
Și lumea întreagă din jur așteaptă păpușile să iasă din Ceas.
12.03.2001
Bullshit.
– Da. Știu. O să‑mi zici că ești fan Eddie Murphy. De cand erai tu mic. Crezi că asta e tot ce contează, nu?! spune Teo. Ești super‑rasist, râde Teo.
– Nu, nu sunt. E prima dată când am fost atât de aproape de cineva de…, încerc eu.
– Te‑am văzut. Hai, că ești de‑a dreptul penal, spune Teo și izbucnește din nou.
– M‑am spălat pe mâini și pe față, spun eu. E dimineață, nu? Așa procedează orice om normal, încerc să mă justific încă o dată.
– Hai, lăsați, om normal…, spune Teo.
Maria, nu sunt rasist. Crede-mă. A fost o simplă eroare umană.
După o vreme, Teo se caută în rucsac și îmi întinde o carte, Kitsch‑ul ca fenomen al pseudoartei. Nu mă slăbește o clipă.
E învechită, îmi zice, în postmodernitate kitsch‑ul nu mai e ce era la 1850, când a fost inventat termenul. Între timp a fost resemnificat, reinterpretat și valorizat pozitiv. Înțelegi? apasă el coarda.
Mergem pe jos spre Bertramka, vila în care a locuit Mozart la Praga. De la Anděl luăm metroul până la Karlovo, apoi ieșim aproape de Jiráskův Most. Încă un pod peste Vltava. Vizavi, Dancing House. Teo mă ia la întrebări despre clădirea aia turtită. E un exemplu clasic de postmodernism în arhitectură, mă luminează el. Acum înțelegi?
Fred și Ginger dansând. Sigur, cum să nu. Înțeleg.
Maria pare și ea tot mai iritată de ifosele astea explicative ale lui Teo. Înteleg.
Continuăm pe malul stâng al Vltavei spre Most Legií, apoi cotim pe Vítezná, cu gândul să luăm funicularul până la Observation Tower. Urmăresc traseul pe hartă și îmi place la nebunie. Îmi pare rău că nu mi-am cumpărat una și la Cracovia. Când ajungem pe Újezd, privirea Mariei se împiedică mai întâi de un parc, apoi se blochează definitiv pe o clădire cu firma Pivnice U Švejků. Ne oprim. Înăuntru, pereții sunt plini de tablouri cu bravul soldat Švejk.
Ies puțin la țigară.
Bem fiecare bere la halbă și ne hotărâm – influențați ei de atmosfera pitorească a barului, eu, de ei și de bere – să vizităm mai degrabă Castelul. Oricum, trebuia făcută și asta. Maria și Teo vorbesc despre o carte cu același nume, Castelul, scrisă de un anume Kafka. Numele mi se pare super OK, are o rezonanță aparte și îmi promit să‑l caut când ne întoarcem acasă. Teo mă asigură că e planul corect, pentru că eu însumi aș fi un bun personaj kafkian. Cuvintele lui.
Pornim din nou, pe la 14:30, pe strada Karmelitská și apoi urcăm pe Zámecké schody, o stradă în trepte care ne conduce direct la Prague’s Castle. Acesta oferă o mulțime de obiective pe care un turist conștiincios e obligat să le parcurgă cu atenție: Catedrala gotică St. Vitus, datând din secolul XIV, St. George’s Basilica, unde, peste două ore, începe un concert de Vivaldi, The Powder Tower, The Royal Palace. Dar noi poposim într‑un bistro de lângă străduța cu numele Golden Lane.
Casa lui Kafka e la numărul 22, printre alte case ca de pitici.
Pfff.
Cumpăr cartea Franz Kafka and Prague; se vinde în vreo douăzeci de limbi, dar nu și în română. I‑o dau Mariei s‑o țină, fiindcă zice că are poftă s‑o mai răsfoiască-n răstimp. Frumos se exprimă. Eu însă realizez că am uitat complet de Angi a mea. Ultima dată când am verificat mailul, nu‑mi răspunsese nimica. Să fie două sau trei zile de‑atunci?
Totuși, gândurile astea trec pe lângă mine exact cum au apărut. Simple constatări pentru care nu simt nicio emoție. Sunt omul fără trecut, fără viitor, sunt hic et nunc.
Mă aflu într‑un loc mental în care timpul există acum sau deloc.
Blah. Aforisme. Never again.
Mi‑o imaginez pe Angi ieșind în oraș cu băiatul ăla, Marius, care‑i tot dă târcoale de ceva vreme, și nu simt nimic.
Interesant.
Pe la 17:00 ieșim din Castel.
Maria e un pic mai în față și ne face semn să venim. Galeria Leica. Oh. Vrea să vizităm expoziția Elliott Erwitt.
Tema e Magic Hands, iar Teo o felicită pentru așa mare descoperire.
El îi prinde vesel talia cu o mână; cu cealaltă însă merge mai greu și se chinuie o bucată bună să‑i cuprindă partea din spate a coapselor. Între timp, Maria trece prin niște stări care se stabilizează într‑o enervare cumplită și, totuși – semn că perseverența învinge – Teo o ridică în brațe la urmă, hotărât să treacă pragul cu ea. Dar apoi cade în fund, minunat, iar Maria se prăbușește de sus peste el.
Râd de mă prăpădesc, dar începe o ciondăneală din aia clasică de‑ale lor, de la care mă simt obligat să dau exit.
Mă sustrag cu pasiune.
La galerie se găsesc mai multe poze alb‑negru, în format mare, imagini puternice care îmi vorbesc de aproape și mă transportă-n atemporal.
Mă opresc mai cu seamă la una.
Sunt mândru de fraza asta și o recitesc cu voce tare de câteva ori, până sună OK.
În această fotografie observăm, în prim‑plan, o bucată dintr‑o mașină – mai precis partea stângă – în a cărei oglindă laterală retrovizoare se concentrează toată informația vizuală despre cele două personaje principale: o femeie frumoasă și elegantă, cu un surâs larg, amețitor, care îi dezvăluie dantura perfectă și care, cu siguranță, a trebuit să‑și ridice posteriorul de pe scaunul din dreapta, al pasagerului, un posterior acum bine cambrat, împingându‑și trupul spre trupul înfipt adânc în scaun al șoferului – acesta având doar capul puțin întors spre ea, gest ce trădează o masculinitate sigură de sine – probabil cu sânii sprijinindu‑i-se doar un pic pe abdomenul ferm, în timp ce capul ei ridicat, care îi evidențiază mandibula fără cusur, ajunge aproape la nivelul capului lui, bărbia ei fiind puțin mai jos decât a lui, iar gurile lor aflându‑se într‑o apropiere periculoasă, excitantă, ca după un sărut sau ca înaintea unui sărut, ori – mai degrabă – ca în timpul unui sărut lung și jucăuș, în care micile pauze nu fac decât să sporească tandrețea și pasiunea lor, pe când în planul doi al fotografiei, ca fundal de basm, distingem neclar, nefocusat, un apus de soare deasupra mării, cadru ideal pentru astfel de delectări senzuale, lipsite de orice grijă.
Ați înțeles?
Maria și Teo n‑au mai venit. Dau peste ei mai jos pe stradă, fiecare în colțul lui, ca doi luptători obosiți într‑un ring improvizat dintr‑o pereche de bănci albastre, pătate.
Încerc să le povestesc ce‑am văzut, dar fără succes. Teo pare inexistent. Îl întreb ce‑ar pofti să facem diseară. Îmi răspunde că nici nu‑i prea pasă.
Nu stăpânesc grozav rolul ăsta de mediator. Trâncănesc doar aiurea. N-am har, nici haz, nici măcar energie.
La 22:00 suntem în Staré Město. Am ajuns până aici în șir indian. Cele mai multe vorbe le‑am schimbat cu Maria. Mi‑a zis că nu‑i supărată, dar că s‑a săturat să crească bebeluși cu carnet. Cred că s‑a referit la carnet de conducere.
Teo m‑a repezit mai devreme.
Afară, culmea, e chiar plăcut; nu mai e frigul ăla câinos de dinainte și ne îndreptăm din nou către pod. Karlův Most. Pe drum, aceiași turiști, aceleași clădiri, care arată ca scoase dintr‑o cutie nouă. Și, bineînțeles, cerșetorii.
Decor de studio.
Dar și ceva altfel. Un tip ne întreabă dacă nu vrem să cumpărăm marijuana. Faza e următoarea, Teo își revine brusc în simțiri și se reactivează complet toată schema.
– Fraiere, vrei să bagi? mă întreabă el. Zi!
– Nu știu… nu chiar. Nu știu, zic eu.
– Dacă îți cumperi chestia asta, între noi totul s-a terminat, îl ia tare Maria. Poți să uiți. Îți promit, continuă ea.
Mi-am făcut bagajul și m-am cărat. Intuiam ce urmează, adică era still no fun.
Am luat-o spre pod și m-am oprit la sfântul Nepomuk, unde am stat o vreme și m-am uitat la statuia lui verde și la oamenii ăia toți, care așteptau răbdători să atingă părțile acelea din soclu, îngălbenite de la atâta atins.
Cei mai mulți atingeau câinele.
Mi-am propus să mă las de fumat. Să mă reprogramez. Atunci și acolo.
Am aruncat enervat pachetul de țigări în râul Vltava.
Apoi și bricheta.
13.03.2001
Mă trezesc destul de tulburat.
Am visat un personaj misterios, un fel de geniu debil, care lua multiple înfățișări. Eu îi documentam toate mișcările. Îmi spunea că se luptă cu tigrii. Spre sfârșitul visului îl vedeam foarte OK, dar nu mai distingeam care e care. Părea doar un om amărât, depășit de propriile fantasme. Într-un acces de somnambulism lua o bâtă și izbea tigrii nevăzuți.
Nicio mișcare în jur.
Copiii nu s-au trezit. Stau în colțul lor de casă, cu toate simțurile adormite; poate visează frumos și așteaptă cuminți ca Zâna Zorilor să le picure cu rouă pe ochișori.
Dau plapuma la o parte și dărâm cheile de pe măsuța de lângă canapea. Zgomotul produs de mine se propagă în univers și se întoarce înapoi în cameră, unde declanșează o serie de alte zgomote mai mici. Reverberațiile acestor zgomote se adună într-un mănunchi sonor care compune melodia de dimineață.
Rămân într-o poziție inertă și-nghit în sec.
– ’Neața, o aud pe Maria. N‑am vrut să te trezesc, scuză‑mă! spune ea.
– Nu m‑ai trezit, spun eu. M‑am trezit singur. ’Neața, ce faceți, cum ați dormit?
– Am dormit dusă, spune Maria. Sunt doar eu.
– Da? Dar unde e Teo? A ieșit cumva la un alergat? glumesc eu.
O aud pe Maria cum chicotește.
– Nu. A zis că o ia înainte. Ne așteaptă la Technical. Când avem chef… el e acolo, spune Maria. Tu cum ai dormit? mă întreabă și ea.
– Bine, răspund eu confuz. Acum m‑am trezit. N‑am auzit nimic…
– Nu ne grăbim, spune Maria.
– OK, spun eu și dau să mă ridic.
Încerc să ajung cât mai repede la un scaun, să pun ceva pe mine, dar apare Maria de după colț. E în chiloței și, pe lângă asta, mai poartă doar un zâmbet puțin malițios. Rămân cu privirea blocată pe sânii ei.
– Ce? Nu voiai să-i vezi? întreabă Maria. Te-ai rușinat?
Mă uit în jos, la boxerii mei, și dau să mă acopăr. Ca o fecioară, cumva despletită. Sânii Mariei îmi vorbesc într-o limbă nemaiauzită, pe care totuși sunt capabil s‑o înțeleg la perfecție. Sunt mai frumoși decât ai lui Angi, mai obraznici, mai greu de îmblânzit. Mă prefac că n‑aud nimic. Sunt surd. Fac un pas către scaun. Maria face un pas către mine.
– Hai, spune ea. Arată‑mi‑o!
– Ce să‑ți arăt? mă aud întrebând. Maria gângurește… sau poate halucinez.
– Hai. Scoate‑o puțin la aer, spune Maria. Vreau s‑o văd, spune ea.
Îmi vine s‑o întreb ce vrea să vadă. Dar deja pare prostesc. Simt o amețeală, o senzație de greață, un fior de plăcere. Nu mă pot hotărî care.
– Deci? Ai nevoie de ajutor? mă întreabă Maria. Ești timid? mă întreabă Maria suav.
Nu‑mi dau seama la ce să răspund mai întâi. Câmpul lexical al plăcerii se extinde prea mult.
– Sunt timid, răspund eu. Maria, ce vrei, de fapt? întreb eu.
– Ți‑am zis, spune ea. Vreau s‑o văd…
– Și Teo? V‑ați despărțit? întreb eu.
– Aia e problema mea, nu? spune Maria. Și ce treabă are Teo acum? întreabă și face un mic pas în spate.
Simt că ceva din vraja inițială s‑a rupt și se târăște pe jos. Joc tare.
– Maria, vrei să fim împreună? întreb eu grăbit.
– La ce te referi? întreabă Maria. Tu ești cu Angi. Iar eu cu Teo… nici nu mai știu.
– Nu știu dacă mai sunt cu Angi, Maria. Nu mi‑a mai scris un cuvânt. E supărată pe mine. Simt că nu merge… Maria…, spun eu.
Maria se întoarce cu spatele, face câțiva pași, apucă un tricou de pe un fotoliu și îl îmbracă. Se întoarce din nou cu fața la mine.
– Mă faci să râd. Mi‑a zis Teo că ești un ciudat, spune Maria.
– Maria, mie îmi place de tine, spun eu.
– A cam trecut vremea, băiatule. Acu’ nici cinci minute era altfel, spune Maria și râde înciudată o clipă.
– La ce te referi? întreb eu de data asta și, între timp, mă îmbrac. Simt că mi s‑a făcut foarte frig, am picioare de gheață.
– Tu te‑auzi? întreabă Maria. Hai, gata, să lăsăm poveștile.
– Stai un pic, Maria. N‑am înțeles eu bine? Am crezut că și ție îți place de mine. Nu e așa? întreb eu.
– Bogdan, hai, wake up call, spune Maria. Ne‑am jucat, a fost frumos, acum ne pregătim să ieșim. Bine? mai spune ea.
– OK, o secundă, te rog, spun eu. Îmi place de tine, Maria. De ce crezi că nu putem fi împreună? întreb derutat.
– Și Teo? Nu e prietenul tău? Ce faci? Ai întors‑o acum? întreabă Maria.
– Pot să te sărut o dată, Maria? întreb eu. Ai niște sâni superbi, spun eu. Ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut‑o vreodată, spun eu.
– God, ai luat‑o complet razna, râde Maria.
Așa e, cred că am luat‑o complet razna.
Sunt un ostatic afectiv fără rol.
Într‑un somn adânc, fără ceas deșteptător.
Acum mă puteți confunda și cu o altă piesă de mobilier. Eventual, o noptieră.
Maria își strânge un braț de haine și intră în baie. O aștept să iasă. Vreau să mă spăl pe dinți și pe față. Măcar asta. E tot planul meu. Asta e misiunea mea. Sunt Sisif care rostogolește la deal un bulgăre enorm de căcat.
La 12:15 suntem la National Technical Museum, în apropiere de stația Vltavska.
În metrou am încercat s‑o iau pe Maria de mână. M‑a respins cu o groază amestecată cu scârbă. Oricum, nu cred că i‑a plăcut prea mult gestul meu.
Am simțit că explodez într‑un puzzle complicat. Ca o figură de stil.
Technical e o clădire paralelipipedică, compactă. Teo nu ne aștepta la intrare. Într‑una dintre săli există o expoziție de tehnică cinematografică. Teo pare OK.
Și Maria se dezlănțuie cine știe pe unde.
Nu o mai văd.
Trecem pe lângă tot felul de aparate vechi de filmat. Cinematoscop, kinetoscop, zoopraxiscop, praxinoscop, lanternă magică. Apoi modele pe 8 mm, Super 8, 16 mm, modele japoneze, ca Yashica UP, felurite camcordere și miniDV‑uri.
– Hai, fraiere, să‑ți arăt cum se realizează imaginea în mișcare, spune Teo. Vezi cilindrul ăsta? Învârte de el! Se numește fenomen de persistență retiniană. Adică îți rămâne pe retină, fraiere, râde Teo.
Așa e, Maria. Imaginea ta mi s‑a întipărit pe retină. Și nici dracu’ n‑o mai dă jos de‑acolo.
– E o iluzie, fraiere. 24 de cadre pe secundă. Și‑ai realizat mișcarea. Înțelegi? Iluzia se transformă în adevăr pentru creier. De‑atâta e nevoie, fraiere, ca să crezi. Că ce vezi e real, spune Teo.
Așa e, Maria, de‑atâta am eu nevoie ca să cred că iluzia e realitate.
O secundă.
Mișcarea din mine, o centrifugă de neoprit. Tu‑mi vorbeai de ușurătate cu atâta ușurătate și eu o luam foarte în serios.
Maria, m‑auzi?
– Un regizor mare, de care n‑ai auzit tu, Mutzi, a zis că cinema‑ul reprezintă adevărul de 24 de ori pe secundă, spune Teo plin de vervă. Înțelegi, fraiere?
Înțeleg, Maria. Sunt un fraier de 24 de ori pe secundă.
Ăsta e adevărul meu.
Înaintăm prin alte săli ale muzeului, în care sunt expuse mașini vechi, avioane și mai vechi, ba chiar trenul lui Franz Josef. Acela, în persoană. Probabil că m‑ar fi interesat să zăbovesc mai mult la mașini vechi. Dar acum nu e cazul.
Teo mă conduce către o invenție NASA de ultimă oră. Zice că s‑a plimbat cu ea până s‑au plictisit prezentatorii prototipului de fața aia a lui. Mda. Invenția se numește Segway și e plin de copii care abia așteaptă s‑o încerce. Mi se pare o porcărie și renunț imediat.
– Merge singură, fraiere. N‑ai idee ce mișto e, spune Teo.
Lângă Technical trebuia să se afle, bineînțeles, și o mare galerie de artă pe care Maria ține neapărat s‑o bifăm. Veletržní Palace e ceva enorm, se întinde pe cinci niveluri.
Maria și artele ei.
Notez în treacăt: Van Gogh, Gaugain, Seurat, Lautrec, Monet, Matisse, Chagall. Numele‑s mișto. Tablourile, așa și‑așa.
Picasso. De‑asta am auzit. Nu e cine știe ce.
Schiele, Klimt, Klee, Munch, Dominguez, Miro, Ernst, Braque, de Chirico. Numele, așa și‑așa. Tablourile, pe‑alocuri interesante.
Andy Warhol. Poze cu vedete, color sau alb‑negru. Le repetă.
Elvis, de trei ori. Marilyn Monroe, de vreo patru ori.
Maria, la infinit. Îmi cade penajul.
Roy Lichtenstein, desene animate. OK. Bun.
Un tip ia un pumn, deasupra lui scrie Sweet dreams, baby!
Clar! O tablă de șah numai cu piese albe. Scrie Play it with trust.
Apoi, Hermann Nitsch. Greață. Neah.
O poză cu o tipă goală peste care sunt deversate niște măruntaie de oaie. Sinistru.
Îmi vine să vomit.
Ies.
Caut un internet café în zonă. Aștept o eternitate, reușesc să intru pe mail. Angi mi‑a răspuns zero. Câte zile au trecut? Hotărăsc să‑i mai trimit eu un mail. Scriu: Praga arată exact ca Timișoara. N‑ai pierdut nimic. Sper că te distrezi bine cu Marius. Sper că Marius nu e un ciudat. Așa ca mine. Spor! B.
Ne regrupăm pentru grădina zoologică. Maria e happy. Muzeul a fost fix ce avea ea nevoie. Pentru asta merită să trăiești.
Arta e viață! Luăm metrou, luăm autobuz, ajungem la Zoo. E încă în construcție, dar practicabilă.
Mariei îi plac mult girafele.
Teo și Maria se țin de mână. Mai avem de stat două zile.
Apoi, pe la 19:30, mergem și cu funicularul ăla până la Observation Tower. Nu pot să observ nimic. Maria și Teo povestesc despre o călătorie de‑a lor la Budapesta. De la Turnul de observație coborâm prin pădure până la Castel. Trecem pe lângă mănăstirea Loreta. Mâine mergem la Český Krumlov. Trebuie să ne trezim la șase dimineața.
Stăm pe o bancă și privim la St. Vitus. Teo spune că al treilea turn, cel mai înalt, este în mod ciudat terminat în stil baroc, deși catedrala e gotică, cum doar am mai zis. Mă uit la Maria, nu pare terminată în niciun stil.
Eu, în toate stilurile.
Trecem podul Carol și luăm metroul până în Vyšehrad.
Sweet dreams, baby!
14.03.2001
Pe la 07 și‑un pic suntem în tren. Schimbăm la České Budějovice. Câmpul e nesfârșit.
Îmi restrâng spațiul. Am nevoie să devin o celulă.
O celulă comună cu indiferența.
Ajungem la Český Krumlov. Este un orășel medieval. Centrul vechi pare a fi o insulă înconjurată de apele Vltavei. Nu sunt sigur.
Umerii Mariei sunt înconjurați cu totul de brațele deloc fioroase ale lui Teo.
De asta sunt convins.
Mâncăm șnițel vienez cu cartofi prăjiți pe terasa unei pensiuni. De la o boxă trec pe lângă masa noastră, în mare viteză, sunetele unei melodii mai vechi de la U2.
With or Without You.
Voi doi.
Teo îi cântă Mariei. E un vocalist oribil, grotesc.
Îi arunc o privire de foc. Teo clipește des și sensibil, iar un fir de înghețată i se prelinge pe barbă.
Mă instalez mai bine în scaun. Trebuie să am spatele drept.
Îmi cumpăr un pachet de țigări. Și o brichetă.
Într‑o cafenea. Beau pentru prima oară grog.
Fumez.
Beau până sunt groggy.
Apoi, în tren spre Praga.
Teo o ține pe Maria în brațe.
Teo îi povestește multe lucruri.
Nu e dragoste acolo.
Mai avem de stat o noapte și‑o zi.
15.03.2001
Ne trezim, predăm cheia, vizităm Muzeum.
Așa, ca de ultima zi. Un schelet enorm de balenă se află deasupra noastră.
Mergem prin magazine. Kenvelo, Zara, Mango. La ultimul începe. Teo nu e de‑acord cu ceva. Maria și Teo se ceartă. Mă plimb.
Când mă întorc îi găsesc în același loc. Încă se ceartă. Îi întrerup o secundă. Le explic că am putea să ne întâlnim mai târziu la Turnul cu Ceas. Plec.
Cred că m‑au auzit.
La 20:30, Teo vine spre mine cu o figură care nu anunță nimic bun.
– Ești un muist! spune Teo.
– De ce? îl întreb într‑o doară.
– Că așa ești tu, spune Teo. Eu mă duc la English Pub. Dacă vreți, mă găsiți acolo. Dacă nu, la gară, mai spune Teo.
– OK, Teo, spun eu.
Apare și Maria. O întreb imediat ce s‑a întâmplat.
Arde tot ce adori și adoră tot ce ai ars.
– Ne‑am despărțit, spune Maria liniștită.
– Nu se poate, spun eu.
– Ba se poate, spune Maria. Vezi că i s‑a pus pata pe tine, mai spune Maria.
Am observat. Ăsta‑i un gând.
– Am observat. De ce oare? întreb eu încercând să par insinuant.
– Delirează, nu‑l lua în seamă. E gelos pe toată lumea, spune Maria. Îi trece, știi cum e, mai spune ea.
– Deci chiar v‑ați despărțit? E pe bune? întreb eu.
– Pe foarte bune. N‑am nevoie de banii lui. Sau ce‑și închipuie el… În fine, spune Maria.
Pauză.
Mă uit în ochii ei.
– Maria, asta înseamnă că noi doi…, încep eu.
– Tu nu te‑ai trezit încă la realitate? My god…
Ea probează un râs fals. Nu‑i stă rău.
– Maria…
– Nu înseamnă nimic. Înseamnă că eu și cu Teo ne‑am despărțit. Atât! spune Maria.
Mă uit intens în ochii ei.
– Maria, cred că am niște sentimente pentru tine…
Aștept.
Din interiorul Mariei iese la suprafață ceva voluptuos ca o sentință pe viață, până la urmă e doar un rictus ciudat.
– Băi…
Cobor ochii puțin.
– Poate… dacă mai lăsăm să treacă o perioadă…, continui eu.
– Băi, tu chiar ești dubios, pe bune. Mi‑a zis Teo că ești insistent, da’ chiar în halul ăsta? lovește Maria.
Încerc să m‑adun. Am nevoie de-o strategie. Acum.
– Vezi‑ți tu de Angi aia a ta, vezi de șofat, de Lugoj, ce vrei tu…, spune Maria.
Knock‑out.
Ping. Mai rămâne să mă pun în genunchi și e complet.
– Îmi pare rău, Maria. Îmi pare foarte rău, spun eu.
– Nu ești pe treaba ta, băi, spune Maria.
Rămânem așa. Tăcuți și dubli în tăcerea dublă. În fața Turnului cu Ceas se strâng mulțimile.
Previzibil ca meteorologia.
Și, ca să fie perfect, începe să plouă. Eu nu plâng, dar ploaia îi pune Mariei lacrimi în păr.
Înghit un suspin și îi arăt Mariei cu degetul direcția spre English Pub. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Doar bem bere. Teo e concentrat pe un meci de liga a doua din campionatul englez. Se dau gol după gol după gol după gol. Lumea urlă și aplaudă.
În drum spre gară intru într‑un internet café. Mi‑a scris Angi. Mă iubește și mă așteaptă. Marius nu există.
Oare ce‑ar mai zice taică‑meu acu’? Căile nebănuite ale inconștientului sunt pavate numai cu… formule universale, banalități uitate și intenții grăbite. Îmi vine să mă‑ntorc înapoi în timp și să mă strâng singur de gât. Neverosimilul ăsta nu poate dura la nesfârșit.
Sunt omul‑surogat. Sunt un tampon pentru prezent. Fără identitate. O aventură, o eroziune treptată, în care condiționalul mă paralizează.
Am recapitulat în minte lumile dintre noi. Maria. Știu ce simt. O gaură în piept. Un haos prim. Știu ce‑ar trebui să fac. Să arunc carnetul ăsta. Să‑i dau foc. Să scap.
Oare am înnebunit?
Zgomotul interior de fond e puternic.
16.06.2011
Mă aflu într‑un apartament cochet din Praga și răsfoiesc niște benzi desenate. Am ajuns de-o oră. Am luat cheia de la un vecin. Îmi dau bluza jos și mă întind pe‑o canapea. Aștept.
Niște mâini se apropie. O gură se mișcă. Vorbește.
– Am luat mai multe, coaie! Eu bag două, incepe vocea.
– Deci până la urmă te‑ai mutat aici? întreb, fără să‑mi ridic capul.
– Pentru mine e doar un cartier mai mare și mai arătos al TM‑ului, spune Teo.
– E pe naiba. Dacă vrei, murmur eu.
– Bagi și tu două cu mine, tristea? întreabă Teo, ridicând din sprâncene.
Întorc capul. Prin fereastra întredeschisă, ritmurile intense ale nopții își negociază puterea, speranța, misterul. Whatever.
– Fii serios, my sweetly deceiving friend, spun eu.
– Da’ ce faci, coaie? Îți mesteci cuvintele? Le amesteci în zadar? Iz de suspiciune? Ești sub tensiune? trage Teo în rafală.
Încerc să-mi înfrâng o grimasă.
– Ești sub dictatura lor? Suspendat între supra și sălbatic? râde Teo, dând încet din cap.
Vocile stridente se amestecă cu huruitul motoarelor, cu claxoanele și cu techno‑ul de la terase într‑o textură sonoră densă, aproape armonioasă.
– De baltă, pe baltă, prin baltă… tot aia‑i. La fel de adânc, de lucid, de ab‑sconcs, spune Teo. Atât poți. Atâta poți tu, mai spune Teo.
Un far, o sclipire, un dinte sparg tăcerea luminii. Simt cum îmi pulsează o venă la gât. O umbră ne taie fețele în două. Mâinile se apropie mai mult.
Sunt sincere?
– Străinul din mine e rece și placid, e banal, spun eu.
– Instalat așa și‑așa în inima mea de foc și acid, spune Teo. Străinul îmi face vizite neanunțate, nocturne…
– Bagă două, n‑aștepta, spun eu.
– În vis, tot ce e interzis, banal, rigid, penal, spune Teo.
– Închide ochii puțin și deschide‑i plini, spun eu.
– Vrei priviri și n‑ai parte nici de cuvinte, un căcat, spune Teo.
– Parte‑n parte, parte‑ntreg…
– Tre’ să vină din creier, din simțuri, din vintre, spune Teo.
– Am tot, dar mai e loc, spun eu.
Am o grămadă de ochi să văd întuneric. Dar înțelesul lor e altul, oricum…
Teo mă măsoară cu ochiul din umbră.
– E o tragedie a culorii, spune el oblic.
– Bagă două, tot mai bine cu două, spun eu.
– Ce tristea ești, spune Teo. Dar mai știi?
Suntem aceiași. Afirm sau mă întreb, pare totuna.
– Ceva, ceva, spun eu.
Începe transmisia. Ăsta‑i momentul.
– Și ce‑a fost…? întreabă Teo. Zi!
– Atunci, nimic. Îți jur, spun eu.
Fumul de țigară se ridică în S. Teo scoate un O.
– Dar când? Eu oricum m‑am tirat, dar n‑am uitat…, spune Teo.
– Ai uitat tot, bagabontule. Dar îți revii, spun eu.
– Tu nu te‑ai plictisit să fii atât de infantil? Și fără scop, spune Teo.
Mă concentrez.
– Lumea e rea și paznicii haini. Un rest rămâne orișicât, spun eu.
– Deci, ce‑a fost atunci? Îmi spui? întreabă Teo. Mă plictisești…, oftează Teo.
– Nimic, îți spun, spun eu.
– Și mai târziu? întreabă Teo.
– Mmmmm delicios, spun eu.
Sunt învingător?
– Glumești, așa‑i? întreabă Teo.
– Te-ai prins, spun eu.
Și rămâne indecis.
Dublul meu vomită diamante electrice peste trupul gol al unei femei întinsă pe un câmp unde oi pasc nepăsătoare. Într‑un fel, totul seamănă cu reclama TV la o gumă de mestecat răcoroasă, pe care o molfăi o vreme și apoi o lipești sictirit sub bancheta trenului care trece pe lângă.
