Pescărușul
Timp de lectură: 9,5 minute
Un pescăruş enorm, mare cât o gâscă, trece în zbor pe deasupra balconului, cârâind zgomotos.
Domnul Valeriu Burlacu ridică ochii uimit şi se uită la uriaşa pasăre parcă nevenindu-i să creadă.
A mai întâlnit pescăruşi în Bucureşti, prin zona lacurilor din Titan sau Pantelimon, dar el stă în Drumul Taberei şi aici nu prea sunt lacuri.
Poate că se îndreaptă către Crângaşi, îşi spune el, unde e un baraj mare, dar de ce naiba cărâie aşa?
A văzut pescăruşi la mare, demult, cu miile, când era mai tânăr, şi odată, la Sfântul Gheorghe, în Deltă, păsările stăteau atât de aproape de cearşafuri încât îi puteai atinge dacă întindeai braţul, şi erau atât de îndrăzneţe încât, dacă intrai în mare, când te întorceai, le găseai cotrobăindu-ţi prin bagaje.
Foarte obraznice vietăţi. Şi extrem de hoaţe. Pescăruşii sunt de fapt nişte coţofene ori nişte ciori albe mai mari, care trăiesc pe malul mării, i-a spus el atunci Amaliei, care a râs.
Săraca Amalia!
Sunt doi ani de când s-a prăpădit şi el încă mai vorbeşte cu ea, povestindu-i zilnic ba una, ba alta, şi cerându-i părerea.
Îţi mai aduci tu aminte, Amalia, de vara aia la Sfântul Gheorghe? întreabă domnul Burlacu, uitându-se după pescăruş.
Ce frumos a fost…
Singuri pe plajă, fără nimeni în jur, cu toate ciorbele alea de peşte de la Tanti Aurica, şi smochinul acela din curte, şi cum mergeam noi seara să bem o bere la crâşma din sat şi ne ucideau ţânţarii dacă ieşeam între opt şi nouă….
Ce vremuri, Amalia, ce vremuri…
Şi-am găsit şi-un delfin mort odată pe plajă…
Şi vacile sătenilor treceau pe lângă noi, exact ca la ţară, numai că eram la mare….
Ce vacanţă frumoasă, Amalia, ce vacanţă frumoasă…
Ar cam trebui să mai trec pe la tine, Amalia, dar mi-e greu, ştii şi tu, cu căldurile astea, de care doctorul a zis să mă feresc…
Inima, Amalia, inima… nu mai ţine…
Gâfâi din orice şi obosesc imediat…
Iar pe căldurile astea nu se recomandă nici să ieşi din casă, darmite s-o iei, de nebun, pe coclaurile cimitirului… dar oi ajunge eu dacă vine vreo ploaie ori se mai răcoreşte…
Până atunci, Amalia, vorbim de pe balcon şi ne uităm la pescăruşi…
Dar, n-avea grijă, ajung şi eu curând lângă tine… şi-o să vorbim până n-o să mai putem…
Curând ajung şi eu, Amalia, nu fi îngrijorată…
Domnul Burlacu se ridică prudent de pe scaun şi intră în casă.
Cald, domnule…
Nici în balcon nu poţi sta…
Doar seara, târziu… Sau noaptea… Însă noaptea e făcută pentru somn, nu pentru stat pe balcon…
Domnul Burlacu dă drumul la televizor.
Uite şi tu, zice el după cinci minute, nimic…. Nu vezi nimic la televizorul ăsta… Numai prostii şi tâmpenii… Ce mai stăteam noi la Album Duminical, cu Tudor Vornicu, ehei… Alea emisiuni… Nu se mai fac acum… Unde te uiţi, numai dezbrăcate în chiloţi şi sutien, care-şi dau ochii peste cap, râd din orice şi behăie ca oile de proaste ce-s… Nimic, Amalia, nimic… Mă plictiseşte şi televizoru´ ăsta mamă-mamă, da´ n-am ce-i face, trebuie să-mi ocup şi eu timpul într-un fel…
Domnul Burlacu închide televizorul şi încearcă să aţipească puţin, dar somnul refuză să vină.
Dealtfel, nici nu-i prea obosit.
S-a trezit pe la şase, a mâncat ceva, şi-a luat medicamentele, a fost să-şi cumpere o pâine, a stat în parc, pe o bancă, s-a întors, a băut o cafea slabă, a deschis televizorul, l-a închis, a dat drumul la radio, s-a mai foit prin casă, s-a spălat pe dinţi, a luat o carte în mână, a lăsat-o, iarăşi a deschis televizorul, iarăşi l-a închis, apoi a ieşit pe balcon, a udat florile şi acum uite, e abia zece…
Afară e prea cald, în casă n-are ce face.
D-aia a zis să aţipească puţin: mai trece timpul…
Dar somnul refuză să vină.
Ei, stau şi eu aşa, cu ochii-nchişi un pic, îşi spune el. După aceea vine ora prânzului, mănânc, îmi iau medicamentele şi mai văd eu…
Totuşi, surprinzător, după un timp, adoarme.
Şi visează că e pe balcon şi un pescăruş enorm, mare cât o gâscă, trece pe deasupra, croncănind zgomotos.
Domnul Burlacu se uită după pescăruş, care se roteşte în cercuri largi prin aer, ca şi cum s-ar fi rătăcit, apoi coboară lin şi aterizează pe stinghia de fier a balconului unde stă el, la nici un metru depărtare. Pasărea e atât de aproape, încât ar putea-o atinge doar întinzând braţul.
Bărbatul se uită la pescăruş uimit.
– Am vorbit despre tine cu Amalia, îi spune el pescăruşului, chiar azi…
– Da? întreabă pasărea. Şi ce i-ai zis?
– Că te ştiu de la Sfântul Gheorghe…
– Nu-s de la Sfântul Gheorghe, spune pescăruşul. Sunt de la Moscova…
– Serios? face domnul Burlacu. Dar vorbeşti bine româneşte…
– Am rude la Sfântul Gheorghe, explică pescăruşul, şi mai trec din când în când pe la ei…
– Aaaaa, înţeleg, spune bărbatul. Deci ştii Sfântul Gheorghe, aproximativ…
– Aproximativ, spune pasărea. Dar şi tu vorbeşti bine limba noastră…
– Limba voastră? Ce limbă, adică…?
– Păsărească, răspunde pescăruşul. Vorbeşti destul de bine păsăreasca…
Domnul Burlacu nu înţelege. Se uită la pescăruş, apoi priveşte stânga-dreapta, de parcă ar căuta un translator.
– Eu, acum, vorbesc păsăreasca? întreabă el.
– Evident, spune pescăruşul. Altfel, cum ne-am înţelege?
– Păi… credeam că vorbim româneşte… Eu nu ştiu limba păsărilor…
– Ba o ştii, şi încă foarte bine…
– Daaa? se îndoieşte bărbatul. Şi ce alte limbi mai ştiu?
– Mai ştii limba îngerilor, spune pasărea.
– Limba îngerilor? Dar îngerii nu vorbesc!
– Ba da, croncăne pescăruşul. Vorbesc îngereasca.
Pasărea asta are tupeu, nu glumă, se gândeşte domnul Burlacu.
Ori minte de-ngheaţă apele.
– Ştii ce? zice el enervat. Nu te cred. Nu cred nimic din ceea ce spui, dar nimic! Nici măcar că eşti de la Moscova… Ce prostie mai e şi asta cu Moscova? Cine-a auzit de pescăruşi la Moscova? Ce, Moscova e pe malul mării?
– Dar Bucureştiul e pe malul mării? Şi uite-mă! Sunt şi pescăruşi de oraş, nu doar de mare… Ce, Bucureştiul n-are? Aşa cum are Bucureştiul, are şi Moscova…
Pasărea asta îşi bate joc de mine, se gândeşte domnul Burlacu, vrea să mă prostească-n faţă.
– Ştii ce? zice el enervat din nou, eu cred că mănânci rahat. Mult rahat! Cu polonicul! Şi nu mai am ce vorbi cu tine! Poţi rămâne aici să croncăneşti cât vrei! Eu am plecat!
Bărbatul se ridică şi intră în casă.
– Nu-i adevărat, strigă pescăruşul după el, nu-i adevărat! Noi mâncăm peşte! Mult peşte!
– Amice, eşti idiot, spune domnul Burlacu şi închide uşa balconului.
Bărbatul deschide ochii şi priveşte în jur.
Da, e pe pat, cu gâtul sprijinit de marginea lui înaltă, la el acasă, în sufragerie.
Ce vis ciudat, exclamă el, apoi începe să-i povestească Amaliei:
Amalia, Amalia, stai să-ţi spun ce-am visat: am visat exact ce făceam eu pe balcon azi dimineaţă, când mă uitam la pescăruş, numai că pescăruşul, în vis, a coborât, şi a început să discute cu mine.
– Dar în ce limbă vorbeaţi, de vă puteaţi înţelege? întreabă Amalia.
– Păsăreasca, spune domnul Burlacu.
– Nu există aşa ceva, pufneşte Amalia.
– Vezi? Vezi? Exact aşa i-am zis şi eu! Un mare mincinos pescăruşul ăla! Şi impertinent, pe deasupra!
– Lasă, spune Amalia, nu-ţi face sânge rău… Pescăruşii nu sunt decât nişte păsări…
– Exact! spune bucuros domnul Burlacu. Nişte păsări… Nişte simple păsări…
