Zâni și Iubi

Pe Zâni şi Iubi i‑am cunoscut în micul port din Jurilovca. Pierduseră, la fel ca noi, vaporaşul de ora două de Portiţa, dar, în timp ce nevastă‑mea îmi reproşa întârzierea de câteva minute şi făcuse bot la ideea de a petrece următoarele patru ore într‑o localitate căreia nici nu‑i reţinuse bine numele, Zâni se interesase deja de unde se pot închiria şalupe, contra unei sume nici prea mici, dar nici prea mari. Iar Iubi a venit să ne întrebe dacă vrem să mergem împreună:

— E o şalupă de patru persoane, putem împărţi cheltuielile.

Pachetul de cazare în Portiţa includea traversarea lacului cu vaporaşul, dar acum nu mai aveam încotro. Decât să stăm până la şase în Jurilovca, iar nevastă‑mea să‑şi amintească toate ocaziile pe care le‑am ratat vreodată din cauza mocăielii mele, mai bine dăm un ban în plus, ajungem mai repede şi prindem câteva ore de plajă. Iar Zâni şi Iubi păreau simpatici. Ea în jur de douăzeci şi cinci de ani, el cu câţiva ani mai mult. La început am crezut, nu ştiu de ce, că sunt în luna de miere. Poate ceva din felul lui de a fi, extrem de prevenitor, m‑a făcut să mă gândesc la asta. Şi, în timp ce aduceam bagajele în şalupă, i‑am întrebat.

Zâni s‑a uitat la mine cu un zâmbet uşor:

— Nu, în luna de miere am fost la Cannes.

N‑am comentat şi m‑am bucurat că nevastă‑mea rămăsese mai în spate şi n‑a auzit. Noi ne petrecem concediile în Turcia, o singură dată am făcut o excursie cu autocarul până în Franţa, dar n‑am ajuns şi pe Coasta de Azur. Iar anul ăsta şefu’ nu mi‑a aprobat concediu decât în octombrie, cu greu am reuşit să‑l conving să‑mi dea astea două zile, vineri şi luni, pe care le‑am lipit la weekend ca să venim la Portiţa.

E bine şi aici, i‑am zis nevesti‑mii, se spune că‑i un paradis natural, o fâşie de pământ între mare şi lacul Goloviţa, iar cazarea pe o insuliţă cu câteva căsuţe şi atât. Mai grozav ca‑n Thailanda.

Ne‑am suit toate bagajele şi şalupa a pornit imediat. A luat‑o întâi pe nişte canale înguste mărginite de sălcii şi stuf, apoi a început traversarea lacului. Nevastă‑mea era crispată toată şi şi‑a încleştat mâinile de băncuţă când şalupistul, un băiat simpatic care cred că n‑avea mai mult de douăzeci de ani, a accelerat la maximum. Zâni îşi apucase pălăria de paie cu amândouă mâinile, ca să nu‑i zboare, iar Iubi o ţinea pe după umeri.

Acum o să fac o paranteză. Zâni mi s‑a părut tare frumoasă, cu părul lung, şaten închis, şi cu un zâmbet ca al Juliei Roberts. Ochii nu i‑am văzut, că purta ochelari de soare. Dar ceea ce m‑a atras la ea a fost fundul. Să nu credeţi că o spun în sens peiorativ. Sunt convins că la ea la serviciu – am aflat mai târziu că e manager de proiect la nu‑ştiu‑ce firmă – atunci când e îmbrăcată office, lumea îi observă doar chipul şi o consideră o tânără frumoasă. Dar în după‑amiaza aceea, când a coborât în şalupă îmbrăcată în nişte pantaloni scurţi de blugi, m‑am gândit că nu mai văzusem vreodată un fund de o asemenea perfecţiune. Nu‑mi păsa de zâmbet sau de ochi, mâinile mele tânjeau să pipăie acele rotunjimi care‑mi inspirau un măr ionatan românesc, cu aromă acrişoară, din care muşti şi ţi se scurge un pic de zeamă pe bărbie. S‑a aşezat în şalupă chiar în faţa mea, puţin într‑o parte, încât puteam vedea pe‑ndelete ceea ce‑mi plăcuse atât de mult. Totuşi trebuia să fiu atent – nevastă‑mea, chiar după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie, continuă să fie suspicioasă. Dar ea arunca priviri îngrijorate către botul şalupei şi către şalupistul cel mult prea tânăr ca să fie priceput; nu‑i păsa de mine sau de ocheadele mele.

Iubi o ţinea pe Zâni pe după umeri, apoi mâna lui dreaptă a coborât pe sâni, s‑a plimbat puţin pe acolo, a coborât şi mai mult, până a ajuns pe pânza pantalonilor scurţi. În momentul acela mi‑am imaginat cum ar fi să simt şi eu sub degete pânza zgrumţuroasă, colţul buzunarului cu ţinta micuţă, franjurile de material. Şi apoi pielea caldă şi tare ca de măr ionatan rămas la soare. Nu‑mi puteam lua ochii de la degetele lui băgate acum sub pânza pantalonilor. Noroc că ţineam rucsacul în braţe şi n‑au văzut ce erecţie aveam.

Zâni s‑a uitat cam încurcată la mine şi i‑a dat mâna la o parte:

— Iubi, te rog!

— Zâna mea, i‑a răspuns el.

Nu ştiam cum îi cheamă şi nu‑mi păsa. Mergeam pentru prima dată la Portiţa şi începeam să‑i cred pe cei care spuneau că acolo e un adevărat paradis.

Nevastă‑mea s‑a întors către noi şi a întrebat în şoaptă, arătând spre şalupist:

— Nu‑i cam tânăr ca să conducă o şalupă?

Iubi i‑a zâmbit încurajator:

— Dar lacul e atât de liniştit… Nu vă faceţi griji.

Zâni s‑a îndepărtat uşor de el, atât cât să nu‑mi mai dea frisoane, şi a zis:

— Ce furtună am prins când am venit pe mare de la Saint‑Tropez la Cannes… Teribilă. Şi cum făcea vasul…

Şi‑a scuturat părul şi, într‑o clipă de neatenţie, era să‑i zboare pălăria. Dar Iubi a fost vigilent şi i‑a prins‑o. Au râs amândoi şi ea nu şi‑a mai pus‑o pe cap. Părul îi flutura peste faţă şi Iubi i‑l tot dădea la o parte cu gesturi tandre.

M‑am uitat la nevastă‑mea şi gândurile ei îmi erau mai clare ca ilustraţiile dintr‑o carte pentru copii. Asta e într‑o căsnicie de peste douăzeci şi cinci de ani, ştii exact ce gândeşte celălalt. Iar când nu ştii, înseamnă că e ceva în neregulă. Dar acum ştiam: era împărţită între neliniştea pe care i‑o dădea şalupistul cel lipsit de experienţă şi ciuda că Zâni şi Iubi, atât de tineri, au fost deja la Cannes şi la Saint‑Tropez; pe când noi, nu. Ştiam că nu voi scăpa uşor din chestia asta. Mă gândeam cum aş putea s‑o îmbunez şi n‑am fost prea atent la ultima parte a traversării. Şalupa intrase iar pe nişte canale şi mergea mai încet. Apoi am ajuns la mal şi am încercat să nu mă uit la pantalonii scurţi sau la fundul de măr ionatan care se apleca peste bagaje. Iubi stătea de vorbă cu şalupistul şi‑i nota numărul de telefon, ca la întoarcere să traverseze lacul tot cu el.

Am fost cazaţi la una din vilele de pe insulă şi, când am ajuns acolo, am constatat că Zâni şi Iubi erau în camera de alături.

Mai târziu i‑am văzut la masă şi m‑am bucurat că se aşezaseră ceva mai departe, aşa puteam şi eu să mănânc în linişte. Şi să ajung mai repede în cameră. Luasem cameră cu vedere la ponton şi‑mi adusesem undiţele, îmi spusese cineva că e un loc grozav pentru pescuit. Nevastă‑mea s‑a aşezat în pat să se odihnească şi eu am ieşit pe ponton, să văd care‑i situaţia. Am scos cutia cu râme, am pregătit undiţele şi am aşteptat. Liniştea din jur era întreruptă doar de câte un ţipăt ascuţit de pasăre. Apa canalului clipocea plăcut în soare, eu stăteam sub parasolar şi totul era perfect. Începusem să picotesc, fără să prind încă nimic, când am auzit o voce:

— Zâni, vino puţin pe terasă!

Nişte paşi uşori s‑au apropiat, apoi vocea ei:

— Oh, Iubi, e nemaipomenit… E superb. Superb!

M‑am uitat la peisajul din faţă: într‑adevăr, soarele parcă împrăştiase pietre preţioase pe apa canalului, iar păsările alunecau lin pe deasupra.

— Sunt diamante adevărate?

Ia te uită că gândim la fel, suflete pereche, ce mai! Sau poate una din păsări culesese diamantele de lumină şi i le dusese ei, cea mai frumoasă de pe insulă.

— Dar cum ai nimerit mărimea? Exact pentru degetul mijlociu, cum am vrut eu…

Vocea ei m‑a scos din visare, iar zgomotele care au urmat, evident răsplata pentru gestul lui atât de romantic, m‑au aruncat în aceeaşi stare de pe vapor. Am uitat de undiţe, am uitat de pietrele preţioase din undele canalului sau de păsările care n‑aveau altă treabă decât să le adune şi să le pună pe degetele celor care le meritau. Fiindcă zgomotele de alături nu lăsau loc la îndoieli: murmure şi chicoteli întâi, apoi gemete şi ţipete uşoare, suficient ca să‑mi închipui mărul ionatan aflat în plină acţiune de recompensare. Am intrat repede în cameră şi am închis uşa, voiam să intru în baie şi să‑mi rezolv cumva problema. Dar chiar atunci nevastă‑mea s‑a ridicat din pat ca să bea puţină apă şi cămaşa ei de noapte m‑a atins uşor pe picior. A fost suficient. Am apucat‑o de fund, nu era măr ionatan, dar nu conta, privirea ei s‑a ridicat spre mine uimită, foarte uimită, apoi radioasă, apoi extatică. Ne‑am trântit în pat. Am închis ochii şi am început să mănânc din mărul ionatan, rotunjimea lui era perfectă, avea coaja tare şi muşcam cu sete, zeama acrişoară îmi curgea pe bărbie, am mâncat totul până la ultima bucăţică, iar la final am înghiţit seminţele. Când m‑am întors pe partea mea de pat şi am deschis ochii, am văzut faţa transfigurată a nevesti‑mii şi în prima clipă nu am înţeles nimic. Apoi am adormit.

Când m‑am trezit, undiţele de pe terasă se legănau în vântul uşor. Nu prinsesem niciun peşte.

Următoarele două zile s‑au scurs cam la fel. Pe plaja aproape goală, ca un făcut, nevastă‑mea se aşeza exact lângă Zâni şi Iubi, iar eu n‑aveam încotro şi vedeam cum degetele lui Iubi întindeau crema de plajă cu factor de protecţie cincizeci pe pielea lui Zâni, cum se opreau îndelung pe mărul ionatan, îl mângâiau şi‑l alintau, cum intrau pe sub slipul care avea în fiecare zi altă culoare, apoi vocea ei şoptită, Iubi, încetează, apoi murmure pe care nu le desluşeam. Au fost zile splendide pentru nevastă‑mea, am auzit‑o cum îi spunea soră‑sii la telefon că aici e un adevărat paradis, o sfătuia să vină şi ea cu Gicu. Cred că soră‑sa a întrebat‑o ceva, fiindcă ea i‑a răspuns, da, mi‑am pus cămaşa de noapte de la tine, aia de mătase de culoarea nisipului, a avut un efect trăsnet.

Chicotitul ei de atunci m‑a înfiorat.

Poate şi fiindcă a fost ca o premoniţie a ultimei nopţi de acolo, cu fulgere şi trăsnete cumplite, care despicau cerul şi lacul, revărsând şuvoaie de apă peste insula noastră, peste singurul podeţ care ducea la fâşia de pământ cu recepţia şi restaurantul. Şi ridicau valuri uriaşe pe lacul pe care trebuia să‑l traversăm a doua zi ca să ajungem la Jurilovca, unde lăsasem maşina. A fost prima dată când am regretat că în paradisul de la Portiţa nu se poate ajunge decât pe apă.

Dimineaţă ne‑am adunat cu toţii la recepţie şi am aşteptat vaporaşul de Jurilovca. Dar nu venea nimic. Iubi îl sunase în zadar pe şalupistul cel tânăr, lacul era prea agitat pentru o ambarcaţiune atât de mică. De la recepţie nu ne puteau da un răspuns ferm, poate vine vaporaşul, dar asta doar dacă se mai potoleşte furtuna. Sau poate mâine. Zâni vorbea întruna la telefon cu o figură nemulţumită şi tot pomenea ceva de un deadline. Iubi încerca fără efect s‑o consoleze cu şoapte auzite doar de ei. Mărul ionatan fusese acoperit cu o pelerina largă de ploaie, aşa că eram mai relaxat. Iar nevastă‑mea avea o dispoziţie excelentă, puţin îi păsa de potopul de afară.

Toată dimineaţa s‑a scurs într‑o aşteptare sterilă, cu bagajele înşirate la recepţie. Deja nu se mai putea ajunge la insulă fiindcă podeţul era inundat. Majoritatea turiştilor plecaseră cu o zi înainte, duminică după‑amiază, mai eram doar vreo treizeci de oameni adunaţi în restaurant. Toţi mâncau, se lamentau la telefon sau înjurau internetul care nu mai mergea. Când s‑a auzit că a plecat un vaporaş din Jurilovca şi o să ajungă într‑o oră a fost o explozie de entuziasm mai ceva ca la un meci de fotbal de Champions League câştigat în ultima clipă. Bucuria s‑a mai potolit când a apărut vaporaşul – părea destul de şubred în timp ce înainta pe valurile agitate.

— La întoarcere o să dureze mai mult, ne‑a zis căpitanul, care mi s‑a părut un moş hârbuit.

Mă îngrijora că ne lăsam vieţile în mâinile lui şi se pare că nu eram singurul care gândea aşa, unii începuseră să bombăne. Tipa de la recepţie a zis:

— Moş Barbă conduce crapina de peste treizeci de ani. Şi oricum, cine doreşte, poate să mai rămână o noapte. Fără plată.

Asta m‑a cam speriat. Nu ne dau ei degeaba o noapte de cazare, înseamnă că e periculos rău cu vaporaşul ăsta prăpădit – crapină sau cum s‑o numi – pe lac. Toţi stăteau pe gânduri, dar în final n‑a rămas nimeni. Când am început să suim bagajele, ne‑am dat seama de altă problemă: nu se putea sta pe puntea măturată de valuri; nu era loc decât în cala de bagaje, mică şi întunecoasă, şi în camera căpitanului, mică şi aia, aflată sub cabina de comandă. Acolo au intrat copiii cu mamele, iar noi toţi ceilalţi ne‑am înghesuit în cală, printre bagaje. În ultima clipă, căpitanul a zis:

— Două persoane pot veni cu mine în cabină. S‑a uitat la Zâni, care atât a aşteptat. Şi nevastă‑mea s‑a suit lângă ea, deşi căpitanul nici n‑o băgase în seamă.

Acolo era cel mai bine. Am avut timp să mă gândesc la asta cât timp a durat traversarea. Care a fost cumplită. De fapt nu pot să descriu senzaţia aia, în semi‑întunericul din cală, printre bagaje şi respiraţii poticnite. Căpitanul închisese trapa de deasupra şi deja nu mai era aer. Iar vaporaşul se legăna într‑un mod îngrijorător. Nici n‑a plecat bine, că doi dintre tipi au urcat clătinându‑se pe punte, zicând că mai bine uzi până la piele decât cu stomacul pe dos. Eram mai puţini acum, dar asta nu ajuta cu nimic. Apoi una din tipe a zis că‑i e rău, a început să scormonească după o pungă, n‑a găsit şi a vomitat pe pantalonii mei. Cineva de‑acolo i‑a spus că mai bine n‑ar fi mâncat hamsiile alea. Asta a fost suficient, să pomenească cineva de mâncare, că ni s‑a făcut rău tuturor, de ziceai c‑a început un campionat de vomitat. În scurt timp, în cala întunecoasă era un miros de parcă ne făcuserăm culcuş în groapa de gunoi de la Glina. Mă tot uitam la ceas, dar timpul se târa dezgustător de lent.

Apoi a sunat un telefon mobil. N‑aş fi crezut că acolo, în burta vasului din mijlocul lacului, o să avem semnal; dar uite că aveam. Iar cel de la capătul firului, un adolescent care habar n‑avea prin ce treceam noi, striga ceva despre un laptop pe care tocmai îl cumpărase şi care, din nu‑ştiu‑ce motiv, trebuia returnat. Se făcuse linişte, toţi sorbeau acele cuvinte ce ne legau de lumea de afară. Convorbirea s‑a încheiat însă; nimic din ceea ce se întâmpla afară nu putea dura în cala întunecoasă.

— Suntem exact ca emigranţii ăia care merg ilegal în America, a zis o voce printre icnete. În containere fără aer, cu doar câteva găuri. A făcut o pauză de vomitat, apoi a continuat: Unii au noroc şi‑s aruncaţi în mare.

Nimeni n‑a răspuns, orice cuvânt era un pericol pentru hrana care mai rămăsese în stomacurile noastre. Trecuse mai bine de o oră, dar pentru noi timpul părea infinit. Crapina se legăna din ce în ce mai tare, iar noi icneam pe rând, fără să ne mai jenăm de cei din jur.

Apoi a sunat telefonul meu – era nevastă‑mea, care îşi adusese aminte de ceva, mi s‑a părut o prostie, dar măcar era clar că acolo sus la ea totul mergea bine; nu trecea prin infernul de aici. Pe fir s‑a auzit, puţin neclar, glasul lui Zâni şi nevastă‑mea a zis:

— E cineva Radu acolo? Întreabă tu.

Am întrebat fără să mă mir.

Iubi a răspuns cu voce slabă:

— Eu sunt Radu.

I‑am zis nevesti‑mii că este.

— Spune‑i că au sunat de la recepţie din Portiţa. Şi‑a uitat cheile de la maşină în cameră.

Aici convorbirea s‑a întrerupt şi n‑am mai avut semnal. Dar toţi auziseră cuvintele nevesti‑mii şi s‑au întors spre Iubi cu sfaturi.

— Trebuie să te întorci să iei cheile.

— Imposibil, n‑are cum, nu se mai întoarce niciun vaporaş.

— Staţi în Jurilovca până mâine.

— Sau poimâine, uneori furtuna ţine câteva zile.

— Poate aveţi chei de rezervă.

Când a auzit de cheile de rezervă, Iubi a început să vomite convulsiv. Nu mai era nevoie de răspuns, ne dădeam seama că nu le are. Cineva a rezumat situaţia cu o voce competentă de manager în şedinţă:

— Maşina în parcarea de la Jurilovca, iar cheile la Portiţa; unde nu se poate ajunge din cauza furtunii.

Deodată ne‑am simţit mai uşori şi parcă nu ne mai era atât de rău. Fiindcă situaţia lui Iubi era incontestabil mai proastă ca a noastră.

— Soţia mea are un deadline peste două zile şi trebuie să ajungă neapărat la birou mâine. Iubi s‑a oprit ca să vomite o ultimă hamsie şi a continuat cu voce rugătoare: Măcar dac‑ar putea cineva s‑o ducă la Bucureşti, eu pot să rămân aici, mă descurc cumva.

S‑a dovedit că erau puţini care mergeau la Bucureşti şi oricum maşinile erau pline. Eu n‑am suflat o vorbă, mi‑ar fi plăcut s‑o duc pe Zâni, dar era exclus cu nevastă‑mea alături. Asta ar fi creat o mare de probleme. În final s‑a găsit totuşi un loc pentru Zâni într‑una din maşini, aşa că Iubi s‑a mai liniştit. Probabil nici nu mai avea ce vomita. Şi în plus vaporaşul nu se mai legăna atât de tare, chiar încetinise puţin.

— Poate ne apropiem de mal, s‑a auzit o voce plină de speranţă.

Aşa era, în câteva minute vaporaşul s‑a oprit de tot şi cineva de afară a ridicat capacul de la cală. S‑a strâmbat şi a fugit imediat. Apoi am coborât cu toţii pe mal, nişte umbre galbene şi fără vlagă, târând bagajele după noi. Aerul rece şi ploaia deasă erau o adevărată desfătare. Nevastă‑mea sporovăia încântată, nu ştiu ce zicea, pentru mine nu conta decât că simţeam pământul sub picioare şi că aveam în mână cheile de la maşină.

Mai încolo, Zâni se răţoia la bietul Iubi:

— Prostule, doar n‑ai uitat şi cheile de la casă?

Ochii ei aruncau fulgere de calibrul furtunii de azi‑noapte. Au continuat mai încet, apoi s‑au îndreptat amândoi către maşina cu care Zâni urma să meargă la Bucureşti.

O perioadă am fost ocupat să înghesui valizele în portbagaj. Înainte să mă urc în maşină, m‑am mai uitat o dată spre ei. Zâni vorbea la telefon:

— Da, dragă, închipuie‑ţi ce tont. Acum trebuie să dorm la ai mei. Şi habar n‑am cu ce‑o să mă îmbrac mâine. Îţi dai seama…

Am ieşit din parcare în spatele maşinii care o luase pe Zâni. Ea ţinea în continuare telefonul la ureche şi nu arunca nicio privire spre Iubi, care rămăsese pe chei şi‑i făcea cu mâna.

Începuse să plouă şi mai tare.