Doamna Geta

3.7
(34)

Eram îndrăgostit și profund nefericit: Barbarela nu mă băga în seamă. Cu toate că eram din același an, domnișoara se distra cu mine ca pisica cu șoarecele, din bunul și veșnicul motiv că își găsise prostul. Nu vreau să intru în detalii, că-mi crapă și-acum obrazul de rușine; esențial e că mă ducea cu zăhărelul de vreo juma’ de an, tot amânându-mă cu promisiunea că da, o să mă cheme la ea acasă și-acolo o să se-ntâmple (mă-sa era divorțată și înnopta de multe ori pe unde se nimerea, dar avea grijă să-și informeze telefonic fiica. Îi spunea să fie cuminte, că știe că poate să aibă încredere în ea). Iar Barbarela era chiar cuminte: ținea în lesă o grămadă de inși, aceeași vrăjeală le-o servea la toți – „Trebuie doar să mă decid, că la mine nu-i problemă cu locul, ca la proastele astea” (restul fetelor din clasa noastră, care n-aveau noroc de mame divorțate și umblărețe). Simplu ca în basmele cu zâne: prințesa se păstrează fată, deși zmeii-s grămadă pe ea.

Evident, noi ăștia, papagalii ei, nu stăteam degeaba. Nu ne ducea capul să ne ținem după altele, ci ne gândeam doar la Ziua Z, și-n perspectiva asta ne agitam spamodic, fiecare antrenându-se în legea lui, ca să aibă mușchi, să nu râdă Ea când l-o dezbraca, hulpavă, abia stăpânindu-și pofta animalică (așa ne imaginam noi momentul). Așa că unul ridica greutăți, altul făcea karate (lucru ilegal pe vremea aia), Piticu se omora cu tracțiunile la bara fixă (îl păcălise careva c-așa o să și „ia” în înălțime), Grasu alerga prin parc (ăsta era cu slăbitul), iar eu mă duceam la bazin. Taică-miu mă îndoctrinase c-o legendă urbană, („Înotul e singurul sport care pune toți mușchii în mișcare”), iar eu băgam bazine cu zecile – ehe, să fi știut bietul tata la ce foloseam învățăturile lui! Îmi făcuse abonament lunar, nu din zgârcenie, ci să mă mobilizeze să nu sar vreun antrenament… ce să sar, că la cum tropăiau hormonii-n mine, eram în stare să mă duc și de câte două ori pe zi. Avea grijă Barbarela să mă țină-n priză, cu minciunile ei.

Habar n-aveam cine mai vine la bazin, eram orb la orice, ba o dată era să iau și bătaie de la profesorul de înot, că intrasem pe fâșia lui de piscină, unde-și ținea cursurile pentru copii. Parcă mai vedeam eu copii, profesori și alte mărgele d-astea! Vedeam numai curul Barbarelei, zi și noapte, mă și mir că n-am căzut în vreun canal, de atent ce eram. Dacă nu vedeam eu pe alții, în schimb alții mă vedeau pe mine: bunăoară, doamna Geta, paznica de la bazin. La drept vorbind, ea nu era chiar „paznică”, că avea calificare de asistentă medicală, dar știuse să se învârtească: decât să primească repartiție undeva la mama dracului, la cine știe ce dispensar dintr-o comună, se aranjase cu jobul ăsta la bazin – de fapt, la „Casa de sănătate”, că așa se numeau pe vremea aia complexele astea, presărate pe ici pe colo prin București. Aveau bazin de înot, saună, dușuri, masaj, sală de gimnastică medicală… dar lumea le folosea mai mult ca baie publică, din cauza lipsei de apă caldă din apartamente. Ei bine, doamna Geta avea, printre alte responsabilități (sexul cu ștabii de la partid și de la minister, bașca ce mai pica pe de lături, ca de exemplu profesorul ăla de înot), și misiunea de a supraveghea bazinul, să nu facă golanii pipi-n el sau să se bage-n apă vreunul cu boli de piele. Pe scurt, freca menta.

S-a nimerit o dimineață fără nimeni; eram singur în piscină. Doamna Geta stătea pe una dintre bănci, citind o carte. Eu lopătam vârtos, din răsputeri, doar-doar oi pune pe mine mușchii ăia visați. Dracu’ știe de ce, poate de unde eram singur în apă, m-a apucat așa o siguranță că ziua cea mare s-apropie, simțeam că optimismul meu umple tot bazinul, de nu mai aveam loc în el. Am ieșit, m-am șters și m-am întins pe-o bancă, pe burtă, în dreptul unei ferestre, să mă bată soarele călduț prin geam (era primăvară, era Timpul Vorbelor Noi). Stăteam așa, obosit de efort, mi-era bine, și deodată m-a bușit un gând: „Sunt fericit”. N-am știut de unde și până unde, dar pe urmă mi-am zis că sunt pregătit, Barbarela m-a amânat destul, acum i s-a-nfundat. Încă puțin și scap de feciorie!

Nici nu știam cât de puțin, de fapt. Doamna Geta a lăsat cartea, i-a pus semn, a venit spre mine. Îi auzeam tocurile pe gresia sălii, era clar că se apropie, dar ziceam că se duce-n treaba ei, spre vestiare. S-a oprit lângă bancă. Am întors capul și-am văzut-o întreagă, de jos în sus. Înaltă, pieptoasă, brunetă, cu halatul alb strâns tare în cordon, fără sutien, cu gambe strunjite și coapse mari, de armăsăroaică. Atunci n-am înregistrat nimic din toate astea, am înregistrat doar o erecție dureroasă, de 16 ani. „Ce-i cu tine, ți-e rău?”, m-a întrebat. „De ce stai aici? Îmi plăcea cum înoți”. Vocea i-o auzeam pentru prima oară, dar timbrul ei n-a făcut decât să înrăutățească lucrurile: erecția era acum insuportabilă. M-am bâlbâit că n-am nimic, doar mă odihnesc după craul, că eu, de fapt… adică, vreau să exersez pentru ca să fiu… știți, colega mea de liceu… bla-bla-bla și bâl-bâl-bâl, până m-a umflat plânsul. Stăteam pe banca aia de lemn, lungit omidă, întărit ca țeava de tanc, și plângeam ca un múce, de săreau chiloții de pe mine. I-am spus tot, ca la poliție. Niciodată nu mă simțisem atât de nefericit ca-n clipa aia, trădând-o pe Barbarela, smiorcăindu-mă în fața unei femei necunoscute, care avea de două ori vârsta mea. Ce mai, eram ultimul om.

Doamna Geta m-a ascultat în tăcere, apoi a spus: „Vino cu mine”. Am mers după ea în vestiarul de serviciu al asistentelor. S-a așezat pe patul ca de spital, m-a pus în fața ei, m-a șters cu un prosop, mi-a scos chiloții de baie și i-a întins pe un scăunel mic de lângă pat, a zâmbit, mi-a zis „Ești mic, băiatule, ești tare micuț”, iar pe urmă m-a făcut băiat mare, de vreo patru ori la rând. Timp în care mi-a și făcut un instructaj amănunțit. Era o femeie conștiincioasă. N-a vrut să intru-n ea bou și să ies vacă, dar acum am ajuns să mai cred și altceva: a voit să n-o uit niciodată. Așa a și fost, cum a vrut ea să fie. N-am uitat-o vreodată și mi-am amintit-o, comparativ, de fiecare dată, iar acum e prea târziu pentru uitare. De-acolo am plecat spre liceu într-o stare foarte ciudată, nici fericit, nici nefericit, cu totul fericit și nefericit în același timp, bramburit de-a binelea. Pe Barbarela n-am căutat-o, cum făceam în fiecare zi. După ore m-a așteptat ea la poartă, cu textul „Azi te las să-mi duci ghiozdanul”. Am băgat-o-n pizda mă-sii.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 34

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări şi reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche şi Familia. Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de câini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti după 2006 (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy şi biografia romanţată Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, iar în 2021 Paralel.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%