Fuckin’ white people

3.5
(70)

Orlando locuiește în California de șase ani. S-a mutat după ce a câștigat a doua oară la loteria americană a vizelor și i s-a părut că trebuie să fie un semn. Deși, în general, Orlando nu crede în semne. Nu are multe legături afective cu România, părinții i-au murit imediat după ce a câștigat prima viză, nu a fost căsătorit și nu a avut nicio relație amoroasă care să dureze mai mult de doi ani. Cu cei câțiva prieteni păstrează o legătură „de control”, cum îi spune el; își scriu email-uri de sărbători, zile de naștere și onomastice și iese cu ei la bere de câteva ori pe durata vizitei anuale pe care o face în România, deși lui nu-i place berea și discuțiile se leagă din ce în ce mai greu de la un an la altul. Călătoriile în România i se par o chestie de patriotism; în plus, agață de fiecare dată două-trei tipe cu care trage pe rând câte o fugă la mare sau în Italia, țara în care și-a dorit întotdeauna să locuiască. Acum doi ani lucrurile au evoluat neașteptat cu una din ele, lui i s-a părut că e diferită, ei i s-a părut special și au continuat să își vorbească și după plecarea lui din țară, până când apropourile ei legate de o posibilă vizită în California au început să-l sâcâie. Așa că nu i-a mai răspuns la mesaje. Când i se face dor de România își cumpără câteva borcane cu zacuscă și murături de la magazinul rusesc. În rest, e foarte răbdător, știe că urmează să i se întâmple chestii neașteptate, pe care e mai bine să nu le anticipeze.

            De cinci luni lucrează ca agent imobiliar și asta i-a deschis multe posibilități. A muncit mult până să-și ia autorizația de realtor, a făcut o vreme pe asistentul proprietarei agenției imobiliare, dar a meritat. Promovarea i-a adus nu doar comisioane grase, ci i-a și extins sfera socială. Telefonul îi sună des, încă nu e în faza în care să își aleagă clienții, dar speră că în cel mult un an își va putea cumpăra o casă. Deocamdată locuiește în chirie într-un townhouse elegant – proprietatea șefei lui –, într-un cartier liniștit din Sacramento. Aproape a uitat că în țară era fizician și se îndrepta spre o carieră universitară strălucită. De câte ori ajunge pe la librărie, se duce mai întâi la raftul cu cărți de fizică și le răsfoiește. A fi la curent cu ce se mai întâmplă în domeniu îl face să se simtă ca un supererou cu puteri magice și cu un trecut misterios care nu aparține Americii.

            Azi s-a trezit cu senzația că va fi o săptămână excepțională, ceea ce nu e neobișnuit pentru Orlando. După-amiezile de duminică nu-l angoasează, nu urăște diminețile de luni și nu-și trăiește viața în așteptarea weekend-ului. Din acest punct de vedere e norocos. Îl irită, în schimb persoana fără casă care își face veacul pe strada lui, poposind aleatoriu în fața unui imobil sau al altuia și aruncând uneori replici licențioase locuitorilor. Sunt în general observații personale extrase din experiența lui de apartenent la o categorie socială discriminată istoric, chiar și într-un stat woke, pe care le începe de obicei cu f$#*&@! white people.

            La ultima ședință a Asociației de proprietari, la care Orlando a fost invitat ca reprezentant al șefei lui, problema a fost dezbătută îndelung, deși cu oarecare jenă. Membrii asociației – toți caucazieni – se loveau încă de la început de o dificultate lingvistică cu implicații rasiale: cum persoana în cauză avea, absolut întâmplător, pielea neagră, orice caracterizare a acesteia cu referire la culoarea pielii devenea tendențioasă. A doua dificultate rezulta din faptul că mediile progresiste nu mai agreau expresia homeless, nici măcar în varianta mai neutră de homeless person, ceea ce făcea ca un eventual raport depus pe site-ul secției de poliție să devină inexact sau complet unwoke. Orlando a propus folosirea termenului de unhoused person, un termen care începea să prindă în mai multe cercuri datorită valențelor lui pozitive. Membrii asociației au acceptat cu încântare termenul – Orlando era singurul est-european din zonă și inițiativele lui erau, în general, binevenite. Pentru că brainstorming-ul epuizase pe toată lumea, s-a decis adoptarea unui comportament de ignorare binevoitoare a persoanei care alesese să nu aibă o casă proprie și să își facă veacul într-unul din cele mai liniștite cartiere din Sacramento. Înainte de încheierea ședinței, un membru a atras atenția discret că exista riscul amplificării problemei, în sensul dublării sau triplării – sau cine mai știe ce altă operațiune de multiplicare – a numărului de astfel de persoane. I s-a promis cu tact că, la următoarea ședință, avertismentul său va fi analizat în detaliu.

            Exact de acest amănunt își amintește Orlando în timp ce iese cu mașina rulând cu maxim cincisprezece mile pe oră, din curtea imobilului în care locuiește și observă că minunata stradă e acum gazda a două unhoused persons și că, mai mult, cele două persoane care au ales să nu aibă o casă a lor par să formeze un cuplu heterosexual, cuvântul heterosexual având în mintea lui strict rolul de a susține o observație, fără a implica, în vreun fel, o judecată morală. Cei doi membri ai cuplului, deși cuprinși de efuziuni romantice – se sărută, ea îi mângâie ceafa cu mâna stângă, el îi mângâie fundul cu mâna dreaptă – îi urmăresc orice mișcare. Whatchu lookinʼ at, a?%!@*#? She’s ma girl! Ain’t you got nothing else to do? se răstește bărbatul la Orlando, care are privirea încremenită, dar se dezmeticește rapid, accelerează și pornește spre agenția imobiliară Jeanette & Co. În oglinda retrovizoare apucă să vadă degetul mijlociu al bărbatului ridicându-se în direcția mașinii, ezită o secundă, dar își amintește de recomandările Asociației de a trata situația cu o ignoranță binevoitoare și își continuă drumul. La primul semafor își verifică telefonul și vede un mesaj de la Jeanette, șefa lui. When are you getting here? Can’t wait to see you, apoi câteva emoticoane: o față zâmbitoare cu trei inimioare, două jos și una sus, încă o față zâmbitoare cu două mânuțe galbene întinse ca într-o îmbrățișare, o piersică și o vânătă. Orlando oftează. Relația lui cu Jeanette e, în linii mari, profesională, deși mai derapează uneori. A început cu câteva partide de sex prin casele pe care le pregăteau de vizionare – li se părea incitantă chestia asta –, apoi au ieșit la cină în câteva seri – era firesc, erau obosiți și flămânzi la finalul zilei. În ultimele luni, însă, Jeanette a început să îl invite să petreacă weekendul cu ea, să-i cunoască prietenii, foștii colegi de facultate, familia, tot tacâmul, iar Orlando a înțeles că așteptările  lor erau diferite. Weekendul care tocmai a trecut a fost primul în care a reușit să se eschiveze și să evite întâlnirea, iar acum simte că are ceva de recuperat.

Ziua decurge fără evenimente majore. La ședința de luni, imediat după ce îi laudă performanțele profesionale, Jeanette îi livrează câteva înțepături sub formă de critici constructive: familia de asiatici americani cărora le-a arătat patru duplexuri săptămâna trecută nu a simțit că le este recunoscută moștenirea culturală, mai exact, atunci când ei au vrut să se descalțe la intrare, Orlando le-a spus că nu e nevoie și ceva din gestul care i-a însoțit cuvintele a fost lipsit de considerație. Poate și-a dat ochii peste cap, poate a dat din mână sau a clipit prea des, în fine, toate astea nici nu mai contează, important e ca toți angajații Jeanette & Co. să facă un efort minim de lărgire a orizonturilor culturale, pentru că, se știe, vremea aculturalizării a cam trecut, locul ei fiind luat de transnaționalism, continuă Jeanette pregătindu-se să închidă sandwich-ul de feedback, atrăgându-le atenția colegilor lui Orlando că pot profita de prezența acestuia printre ei – ca depozitar al unei exemplare povești de imigrare – și că pot afla mai multe despre „căminul lui portabil” – his own portable homeland, începându-și procesul de învățare chiar atunci și chiar acolo. Apoi vine mesajul I didn’t mention that the clients were upset by your accent. That would have been uncalled for, plus două inimioare verzi – culoarea preferată a lui Jeanette. Orlando pufăie, nu înainte de a se asigura că nu e nimeni în preajma lui – pufăitul a devenit un gest reprobabil în cultura americană euforică a ultimelor decenii – , își împachetează repede laptop-ul și agenda și pornește spre mașină. Accentul lui de est-european, pe care știe că nu îl poate schimba îl irită ușor. Datorită numelui trece de cele mai multe ori drept american autentic, iluzia fiind spulberată după primele fraze pe care le rostește în engleză. Deși corecte gramatical, propozițiile lui atârnă greu, trăgând în jos vocalele melodioase și rotunde ale englezei americane, amintindu-i că nu se poate dezbăra de tot de România. Asta e ancora lui.

Didn’t get a chance to talk to you in private all day. Meet me tonight? vine mesajul de la Jeanette, în timp ce Orlando deschide ușa casei. Apoi trei emoticoane: o față cu două steluțe în loc de ochi, o piersică și o vânătă. Orlando își trântește toate lucrurile pe blatul de cuarț alb din bucătărie. Insistența șefei lui îl indispune. Nu are niciun chef să o vadă în seara asta, dar în timp ce se gândește cum să își formuleze refuzul, primește un nou mesaj de la ea. On second thought I am not sure if you living in my house is such a good idea. We should talk about it. Niciun emoticon. Orlando privește în gol afară. Ar vrea să se enerveze, dar veverița care s-a oprit în fața geamului dă din coadă într-un ritm care îi amintește de Bob Marley, așa că începe să râdă. O să rezolve mâine toată drama cu Jeanette, îi e foame și e o idee proastă să iei decizii când îți chiorăie stomacul.

Se apucă de gătit. Grigliata di pesce misto. Adică pește, creveți și ce mai găsește prin congelator. Și ceva legume, aruncate toate pe grătar. Își pregătește meticulos ingredientele, apoi își toarnă un pahar cu vin. Când se întoarce cu fața spre sufragerie, în mijlocul încăperii vede o femeie care îl privește absent, rânjindu-i tâmp. Orlando scapă paharul din mână, îngheață câteva secunde apoi începe să arunce spre femeie întrebări pe care creierul lui le formulează în română, dar despre care speră că se vor transforma în fraze inteligibile în engleză odată ce îi vor ieși din gură. Habar nu are cât durează monologul, femeia e încremenită într-un timp și spațiu al ei, la care el nu ajunge și dintr-o dată i se pare că a mai văzut-o undeva. Când ea îi arată un deget ridicat o recunoaște: e tipa care se mozolea de dimineață cu homeless-ul negru, în fața casei lui. Acesta nu e singurul detaliu care îl trezește la realitate pe Orlando, femeia din fața lui e complet dezbrăcată. Nici nu mai contează cum a intrat, nu-și dorește decât să o scoată din casă cât mai repede și să încuie ușa. Reia frazele scuipate anterior, de data asta pe un ton calm și cu siguranță în limba engleză – în engleză e întotdeauna calm, nu-și amintește să se fi certat vreodată cu cineva în alte limbi decât cea maternă. O întreabă care e numele ei, dacă o poate ajuta cu ceva, dacă îi poate oferi ceva haine – au aproximativ aceeași constituție, desigur și-a dat seama de acest lucru privind-o foarte vag, nu s-a uitat la detalii – și dacă o poate conduce acasă, dar care casă?, încercând în tot acest timp să nu-și mute privirea de pe fața ei. Femeia pare amuzată – probabil de accentul lui –, continuă să rânjească și să chicotească. A lăsat jos mâna cu degetul mijlociu ridicat și își pendulează mâinile pe lângă corp în față și în spate, nepărând tentată de niciuna din ofertele lui Orlando, care inspiră adânc, ia o gură de vin din sticlă, înșfacă pătura aruncată pe canapea și se apropie de femeie, repetându-i în tot acest timp că urmează să o atingă, prin pătură, ce-i drept, dar urmează să o atingă, nu are de ales, e casa lui, e flămând și obosit, trebuie să mănânce și să doarmă, e un simplu angajat al unei agenții imobiliare, nu își permite luxul de a nu se prezenta a doua zi la lucru, șefa lui nu l-ar înțelege și cu siguranță nu ar crede povestea asta, dar, desigur, ea, femeia dezbrăcată putea să treacă într-o altă zi pe la el, de preferat îmbrăcată, eventual și cu partenerul ei, bărbatul care a ales să nu aibă o casă a lui, în fond sunt și ei membri ai acestei comunități și poate că ignoranța binevoitoare nu e cea mai bună soluție și uf!, un miros fetid îi umple nările, în timp ce o împinge ușor către ușa de la intrare. Femeia nu opune rezistență, pare doar intrigată de eforturile lui Orlando de a fi civilizat în timp ce scoate din casă cu forța o femeie dezbrăcată, pe umerii căreia a aruncat o pătură care nu reușește să acopere mare lucru, dar care lui îi permite să nu atingă pielea străinei. Ajunge cu ea dincolo de pragul casei; în acest punct femeia aproape că pășește singură. Orlando profită de faptul că nu opune rezistență și o împinge ușor spre alee. Nu ar vrea ca vreun vecin să o vadă în fața casei lui, ar fi nevoie de prea multe explicații și se simte sleit de puteri. Străina mai are câțiva pași până la trotuar, acei câțiva pași sunt cei mai grei, Orlando știe că după acei pași ai musafirei, va fugi în casă, va încuia ușa și se va trânti in pat, numai că, în viață, te împiedici întotdeauna la ultimii pași. Pur și simplu se amestecă cineva sau se ivește ceva, așa cum în acest caz intervine mașina de poliție care oprește în fața casei. Femeia dezbrăcată e încă pe alee, iar mâna lui Orlando îi atinge în continuare umărul, de pe care a alunecat pătura. 

***

            A doua zi dimineața Orlando se dă jos dintr-o mașină care nu e a lui. Poartă hainele din ziua anterioară, cearcăne albăstrii în jurul ochilor și miroase a rânced. Are în mână o pungă transparentă de plastic în care își ține telefonul, portmoneul și cheile. Pe pungă cineva a scris cu un marker negru numele lui, data și încă un număr lung. Același număr pe care cineva de la secția de poliție l-a notat și pe brățara albă de la mână. Are o mulțime de mesaje necitite, toate de la numere necunoscute. Le parcurge rapid: sunt avocați specializați în abuzuri sexuale care își oferă serviciile. Contra cost, desigur. Unii pot veni chiar la el acasă pentru o primă discuție și pentru stabilirea onorariului. Dar să nu-și facă griji. Au mai avut ei cazuri din astea și cu siguranță îl pot scoate și pe el basma curată. Și să viziteze site-urile lor, să citească recomandările clienților mulțumiți de serviciile de care au beneficiat.             În parcarea din fața casei vede mașina Jeanettei. Pe lângă el trece pe bicicletă homeless-ul negru care îi strigă din mers Fuckin’ white people! You’ve got everything!

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.5 / 5. Număr voturi: 70

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Ioana Unk scrie proză scurtă. A publicat în revista iocan, Revista de Povestiri, Familia, Timpul, Zugzwang, Golan și pe platforma culturală Liternet. Din 2013 locuiește în California.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%