Terminátor kettő

3.3
(59)

Durata lecturii: aproximativ 18 minute

Orașul părea blocat într-o secundă prelungită la infinit, oamenii de pe stradă cumva statici, ca gândacii într-un insectar și era abia marți după-masa. Andreea se îndrepta spre casă.

A urcat cele trei etaje și a început să transpire abia când s-a oprit în fața ușii. A băgat cheia în yală dar ușa era descuiată. Seba ajunsese deja acasă. Normal, el a plecat direct din fabrică la ora trei, n-a mai făcut ture prin oraș după stofă pentru rochie. Copii alergau pe coridor și când au văzut-o s-au oprit să proceseze imaginea.

– Mamiii! a strigat băiatul, iar fetița a repetat, dar cumva mai nesigură pe ea, pentru că n-avea decât doi ani și abia rupea câteva cuvinte.

I-a luat în brațe și i-a pupat pe obraji, mânjindu-i de sudoare.

– Ai venit? s-a auzit vocea guturală a lui Seba de dincolo de ușa bucătăriei.

Părea cumva iritat de prezența ei.

– Da, da’ nu stau. Tre’ să plec iar. Am venit să las astea – a ridicat plasa cu stofele cumpărate – și merg până la Neli.

– De ce?

– Ți-am zis că are niște pachete pentru ăștia mici, dar nu mi le poate da mai devreme de opt, că abia atunci rămâne singură pe schimb și nu vrea să fie văzută.

– Păi, și de copii cine se ocupă?

L-a privit ușor confuză:

– Cum cine? Tu, că-s și ai tăi.

El a suflat aerul pe nas. Andreea și-a aprins o țigară și s-a apropiat de fereastra deschisă a bucătăriei. Fereastra dădea în balconul lung unde se jucau copiii aruncând bețe de lemn printre grilaje în grădina din fața blocului.

– Deci facem așa: eu merg la Neli și mă întorc cât de repede pot. Probabil spre nouă o să fiu aici. Tu stai cu pruncii. Le dai să mânce, îi speli și îi îmbraci în pijamale, apoi îi pui la culcare. După ce mă întorc, mergem amândoi la Betty și la Vilmoș.

El s-a apropiat și i-a luat țigara dintre degete, a tras un fum prelung, apoi i-a dat-o înapoi. S-a îndepărtat fără vreun cuvânt.

Andreea și-a schimbat tricoul și blugii cu o rochie pentru că se făcuse foarte cald, prea cald pentru sfârșitul acela de aprilie, apoi a pupat copiii pe cap, le-a spus să fie cuminți și a dispărut în întunericul casei scărilor.

Îi lua cam patruzeci de minute să ajungă la Centrul de plasament unde lucra Neli, dacă se grăbea. Dacă mergea lejer – și asta avea de gând să facă, pentru că nu suporta să transpire, iar la întoarcere n-avea timp să facă și baie – scotea drumul la o oră.

Neli o aștepta pe aleea din fața clădirii, un drumeag îngust, împresurat din ambele părți de un gard viu lat de aproape doi metri și copaci de diferite mărimi care dădeau impresia că ai nimerit în junglă. În spatele acestei vegetații aparent scăpate de sub control se ridica clădirea cu două etaje a leagănului de copii din centrul orașului. Intrarea oficială avea o platformă de beton care cobora trei trepte până la trotuar, acoperită de o altă platformă de beton susținută de-o parte și de alta de câte trei stâlpi de beton, o structură tipică brutalismului anilor ei de construcție. Neli fuma liniștită, iar la picioarele băncii pe care stătea se aflau două plase de rafie care stăteau să plesnească.

– Ai ajuns mai repede.

– Nu mai am ceas de vreo două luni, mi s-a stricat și n-am apucat să îl duc la reparat.

– Nu-i nimic, ai noroc că schimbul de zi a plecat mai repede.

– Cum așa?

– Nu știu, cui dracu’ îi pasă?

– Dă-mi și mie o țigară.

Neli i-a întins pachetul de Assos.

– Astea sunt? a întrebat Andreea întinzând vârful Pumei drepte spre una dintre plase.

– Mhm. Au venit acum două zile două tiruri pline și ni le-au pus în brațe.

– Și nu zice nimeni nimic?

– Ce drac’ să zică? Toată lumea a luat. Ia și tu și du pruncilor.

– Și copiii de-aici?

– Au, nu-ți face griji. În perioada asta primim aproape în fiecare lună pachete. Crezi că simte cineva lipsa câtorva plase? Ia și du, și taci.

Au terminat de fumat țigările și Andreea a apucat plasele. Erau grele.

– Ai de capu’ meu, cum naiba le car io pe astea?

– Păi măcar până la stația de tramvai, hai că nu-i așa departe. Nu pot veni cu tine, că-s singură pe aici. De ce nu l-ai trimis pe Seba?

Andreea i-o aruncat o privire de lehamite:

– L-am lăsat acasă, cu pruncii. Duc astea și apoi mergem la Betty, să ne uităm la un video.

– Oo, ce fain. Ce vedeți?

– Nu știu, n-am întrebat.

– Nici nu contează, de fapt.

– Aia e. Na, bun. Am plecat. Mersi încă o dată.

– Nu-ți face griji. Vin sâmbătă să văd copiii.

– OK.

S-a opintit cu plasele până la stația de tramvai de pe bulevard și niciodată două sute de metri n-au părut mai lungi ca în seara aceea. A început să bată vântul și când Andreea și-a ridicat ochii spre cer a văzut nori de furtună.

– Ai să-mi bag picioru’, să vezi că mă prinde naibi ploaia!

Toartele plaselor erau moi și late, dar greutatea încărcăturii tot îi tăia palmele. Primii stropi au lovit pavajul chiar când a ajuns în stație, și picuratul a degenerat urgent într-un taifun în toată regula. Cei câțiva oameni care la ora aceea așteptau tramvaiul s-au înghesuit sub placa de beton a stației, luându-și bagajele în brațe să nu fie udate. Andreea s-a consolat cu ideea că tot ce avea în plase era ambalat în plastic sau metal și era, deci, în siguranță.

Un mustăcios în geacă de blugi a ajutat-o să urce bagajele în tramvai, apoi Andreea s-a așezat pe un scaun de lângă fereastră și a privit cum ploaia nimicea orașul. Stropii erau atât de grei și de deși încât nu vedea nimic la un metru depărtare. Cerul se crăpa din când în când, iar tunetele păreau să zguduie clădirile. Când a coborât în stație ploaia nu se oprise, iar bagajele le-a dat jos singură – mustăciosul dispăruse din tramvai. A continuat să tune și să fulgere agresiv deasupra ei până a reușit să treacă strada și să ajungă în scara blocului. Afară era pustiu și întuneric. A urcat din nou la etajul trei și când a vrut să bage cheia în yală a găsit-o din nou descuiată. Apartamentul era cufundat în întuneric și liniște. A lăsat plasele pe hol și a intrat în bucătărie. Nimeni. A cercetat dormitorul copiilor și a constatat că era gol. Camera de zi al fel.

– Ce naiba?

Andreea și-a aprins o țigară și a chibzuit. O fi lăsat Seba ușa descuiată, o fi luat cu el copiii, la Betty? Pe bicicletă? Altă variantă nu vedea, în fond nu era distanța așa de mare, și dacă s-a lăsat furtuna…

A înghesuit plasele în debara, urma să le despacheteze la întoarcere, și-a schimbat rochia udă cu blugi și un pulover și a plecat spre Betty.

A ajuns pe strada Simfoniei în mai puțin de 20 de minute de mers lejer. Ploaia se potolise între timp, dar era răcoare și în depărtare se mai puteau auzi tunete. Betty și Vilmoș locuiau într-un bloc de garsoniere. N-aveau copii și cei 19 metri pătrați, cu bucătărie și baie incluse, erau suficienți pentru ei. A bătut la ușă și a deschis Betty, dar n-a lăsat-o să salute și i-a făcut semn să tacă, cu palmele lipite și capul ușor înclinat peste ele:

– Doarme.

– OK, a șoptit Andreea și a intrat.

Garsoniera era întunecată, singura lumină venea de la televizorul color GoldStar, adus din Germania, la care rula filmul. Seba stătea tolănit pe unul dintre cele două fotolii care flancau măsuța de cafea din lemn masiv. N-a băgat-o în seamă, era concentrat pe imagini.

– Ce film? a întrebat Andreea.

– Terminátor kettő, a șoptit Betty și i-a făcut semn să stea pe celălalt fotoliu. Îți fac un ness?

– Da, da.

Patul din capătul camerei era desfăcut și acoperit complet de o dună mare umplută cu puf de gâscă. De sub dună se auzea o respirație ritmică, dar îngreunată.

– De ce nu m-ai așteptat? l-a întrebat pe Seba.

– Hm?

– De ce nu m-ai așteptat?

– Păi am văzut că se apropia furtuna.

Betty s-a întors cu cafeaua și o sticlă de Pepsi:

– Îți pui tu cât vrei?

– Da, mersi. Mă descurc, a șoptit Andreea și și-a lungit gâtul spre pat, încercând să vadă mai bine somnul celor de acolo.

Arnold a întins brațul și a zis „Hasta la vista, baby!”, apoi polițistul a explodat într-un milion de particule, iar sincronul s-a mutat din nou pe maghiară. Andreea și-a turnat Pepsi peste ness și a luat o gură, apoi s-a aplecat spre Betty:

– Când au adormit?

– Cine? Ah, Vilmoș? Acu jumătate de oră. Ăștia doi au băut niște bere și l-a cam luat, cred că era obosit. N-a mai vrut să stea la film.

– Și copiii?

– Hm?

– Copiii, când au adormit?

Betty și-a îngustat ochii:

– Care copii?

Andreea a pleascăit din buze și a elaborat:

– Vali și Adina.

Bettina a ridicat sprâncenele.

– Nu știu. Nu-s aici.

Andreea a simțit cum pământul se despică sub ea.

– Cum adică nu-s aici?

– Adică… nu știu, nu-s aici, a repetat Betty, apoi amândouă și-au întors privirile spre Seba.

Andreea s-a ridicat de pe fotoliu și s-a apropiat de pat. A dat ușor duna la o parte, sperând că totul era de fapt doar o neînțelegere și pruncii moțăiau alături de Vilmoș. Dar Vilmoș era singur, trântit pe burtă pe cearșaful vernil.

Andreea a tras aer în piept și s-a postat în fața televizorului. A apăsat pe butonul de OFF și video-ul a murit.

– Unde-s copiii?

– Acasă, a răspuns Seba ușor bruiat de intervenția soției.

– Nuuu, nu-s acasă. Eu vin de acolo și nu-s acasă.

Seba s-a dat înapoi.

– Cum adică nu-s acasă?

Femeia a explicat printre dinți:

– Adică nu-s. Am venit de la Neli, cu plasele, cu pachetele alea futute, ușa era descuiată, am crezut că ai lăsat-o așa pentru mine, că nu mai știai dacă am cheie sau nu, și totul era întunecat acolo, luminile stinse și paturile goale. Unde pula mea-s copiii, mă?!

Vilmoș s-a foit sub dună.

Falca lui Seba atârna.

– Io i-am lăsat în paturi, dormeau. Ce pula mea?

Amândoi și-au întors privirile spre Betty, dar și-au dat seama simultan că ea n-avea absolut nimic de-a face cu toată treaba și nici vreun răspuns n-avea să vină dinspre ea, așa că s-au privit din nou.

Fără vreun alt cuvânt, Andreea a ieșit din garsonieră în plină stradă. Era beznă și frig și pentru câteva clipe s-a simțit singură pe lume. Încotro s-o apuce? Unde naiba te pui să cauți doi prunci de doi și patru ani la ora unșpe seara, prin cel mai mare cartier al orașului?

Instinctiv a luat-o la fugă spre blocul lor. A ajuns acolo în cinci minute și a intrat în scară. A urcat până în apartamentul lor și l-a cercetat din nou. Poate n-a observat ea ceva, poate copiii erau totuși în paturile lor, poate aveau păturile trase peste fețe, poate au căzut din paturi, poate s-au rostogolit pe sub ele, poate au nimerit în debara, poate în dulapul de sub chiuvetă, poate în balcon, poate în baie, în cadă? Nicăieri nicio urmă de copii. Seba a ajuns și el între timp și o privea năuc cum răscolea fiecare spațiu posibil și imposibil.

– Ce pula mea stai și te uiți la mine? Caută-i! i-a strigat Andreea.

Înainte că el să schițeze un gest, ea a ieșit pe casa scărilor și s-a aplecat peste balustradă cu inima în gât. Dar jos nu era decât cimentul curat. Seba a venit în urma ei.

– Unde-s, mă?! Ce-ai făcut cu ei?

– N-am făcut nimic, măi femeie, îți jur că erau în pat când am plecat de aici.

– Păi acuma nu mai îs!

– Șș, vorbește mai încet, trezești vecinii.

– Mă doare-n pulă de vecini! a țipat ea și a trântit ușa de la intrare atât de tare încât unul dintre lambriurile bătute în cuie a sărit din locașul său.

Andreea a început să plângă și să coboare treptele câte trei deodată. Seba era în urma ei, încercând să o prindă din urmă.

– Așteptă-mă, Andreea! Așteaptă-mă!

– Pentru ce? Nu ești în stare să ai grijă de doi copii. O oră i-am lăsat cu tine și puteam la fel de bine să-i las singuri în gară!

– Fii atentă aici…

– Niciun „fii atentă aici!”, niciun „fii atentă aici!”, m-auzi?! Unde-s copiii? Cum îi găsim?! Zi-mi! Cristoase! a țipat ea și și-a băgat mâinile în cap.

– Andreea…, a început el, dar n-a apucat să-și termine fraza că ușa apartamentului de la parter aflat chiar sub al lor s-a deschis și fața vecinei a ieșit din întuneric.

Au privit-o amândoi năuci și femeia a șoptit:

– Copiii sunt la mine.

Cei doi au privit-o în continuare, neînețelegându-i cuvintele.

– Sunt aici copiii, a repetat ea, apoi s-a dat doi pași în spate și a făcut cu mâna semn cuiva nevăzut.

Andreea și Seba s-au apropiat de ușă și au așteptat o minune. După câteva secunde, cu pași mărunți, băiatul și fetița și-au făcut apariția în holul vecinei. Erau îmbrăcați în pijamale, desculți și cu fețele îmbujorate. Andreea s-a năpustit spre ei și l-a luat în brațe.

– Cred că s-au trezit din cauza furtunii. I-am găsit plângând pe casa scărilor și i-am luat la mine. Le-am dat niște ceai și…

– Măi femeie, cum dracu’ iei așa copiii cuiva fără să lași un semn, ceva? a întrebat Seba.

Femeia l-a privit mirată. Gândul de a lăsa un bilet în ușa lor nu îi trecuse prin minte.

Seba și-a îndreptat atenția spre copiii:

– Și voi de ce-ați plecat? De ce n-ați rămas în casă? Hm?

Și jap o palmă după cap băiețelului, și jap o palmă după cap fetiței, făcându-i să se clatine ca niște hopa-mitică și aducându-le din nou lacrimi în ochi. Andreea s-a ridicat în picioare cu aerul că palmele erau binemeritate, apoi s-a întors spre Seba și jap un dos de palmă și lui. Bărbatului nu i-a venit să creadă.

– Niciodată să nu mai dai în ei, că te omor. Au patru ani, în pula mea, nu știu mai multe. Tu nu trebuia să-i lași singuri, în morții tăi de prost. Numa că ție îți țâțâia curu că mergi la video.

Seba și-a arcuit ușor spatele și jap o palmă înapoi Andreei.

Femeia nu și-a dus palma la față, ci cu obrazul înroșit și cu ochii licărind ca mercurul a luat cu fiecare mână câte un copil și a început să urce spre apartamentul lor. Tălpile goale ale pruncilor lipăiau pe ciment. După câteva trepte i-a spus lui Seba:

– Asta o vorbim noi mâine.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.3 / 5. Număr voturi: 59

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La vârsta de 23 de ani a scris bildungsroman-ul Laptele negru al mamei, care este câștigătorul concursului de debut organizat de editura Adenium în anul 2013. În 2017, a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora (CDPL), iar în 2018 a publicat Hoodoo (Polirom), un road-novel supranatural pentru care Gala Tinerilor Scriitori i-a decernat premiul Tânărul Prozator al Anului 2018. În 2020 a revenit cu un alt volum de proză scurtă, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL), pentru care a primit din nou premiul Tânărul Prozator al Anului. Este prezent în antologiile Treisprezece. Proză fantastică și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Ultima sa carte este romanul post-apocaliptic Cerul ca oțelul (Humanitas). Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%