Limba primară

Timp de lectură: aprox. 12 minute

Orașul ăsta e o tumoare, își spuse așteptând la semafor. Cumpărase o pâine și se întorcea în apartament. Ultimul etaj, un bloc nou-nouț. Pete de vopsea pe ferestrele din casa scării, ca niște hărți ale unor lumi îndepărtate, mai bune. În jur, tot blocuri, o periferie a Moscovei post-comuniste în plin avânt imobiliar. Apartamentul era curat, spațios, dar gol, nici măcar un scaun. Pardoseala reflecta lumina soarelui ca în reclamele pentru casele de lux , evocând aceeași atmosferă de închisoare frumos proiectată. Aprinse lumina în bucătărie. Holy shit, podeaua era inundată de rufe murdare ca niște resturi marine aduse de val la țărm: pantaloni gri și kaki, tricouri albe și roșii, lenjerie de corp neagră, șosete de toate culorile, niște cămăși cu dungi subțiri. Știa de la Frida că Gert tocmai se mutase, dar părea că nu-și luase încă toate lucrurile. Sau pur și simplu le abandonase, un trecut made in China. Gert o aștepta jos, în cinci minute.

„Bună, ești Gert? Eu sunt Jay.”

„Da, salut. Ești ok? Ți le-am adus ”, spuse Gert, întinzându-i o plasă mare de rafie cu un sac de dormit albastru și un prosop alb. „Te ajut să le duci sus?”

„Te rog, nu e lumină în lift.”

Se înghesuiră înăuntru, zece etaje în întunericul de țiței crud. Nu-l văzuse bine, dar îi plăcea vocea lui. Sau, mai degrabă, accentul german – îi amintea de Klaus Kinski în filmele lui Herzog, hipnotic. În același timp, era puțin îngrijorată: dacă se blochează liftul? Citise într-un ziar local că doi îndrăgostiți s-au ascuns într-un bloc nou ca ăsta să facă sex, s-au blocat în lift și-n vreo două săptămâni au murit. Iar unul a mâncat cadavrul celuilalt.

„Aaa, n-am mai avut timp să le spăl”, spuse Gert văzând mizeria din bucătărie. „Am vrut să le duc la un second-hand.”

„E ok dacă vrei să le speli acum” spuse Jay.

„Hm, aș putea … Ai mâncat? E un McDonald’s jos. ”

Jay nu se atinsese de pâine încă. Era prea devreme să se culce, prea târziu să iasă iar din casă.

„Au ceva ce ar mânca și o pisică? ”

„Ai o pisică aici ?! Unde? ” se lumină brusc Gert.

Un spirit liber, gândi Jay. Dar și oamenii care par liberi se sinucid.

„Glumeam. Știi că pisicile nu se-ating de McDonald’s, nu? Ceva rusesc au? ”

„Ă… găluște. Rulouri cu brânză dulce și stafide. ”

„… ia o porție, te rog.”

„Vrei și niște bere? E un chioșc peste drum.”

„Da, da, Baltika Dark, dacă au? Am băut una pe tren, mi-a plăcut. Stai să-ți dau bani”, și-i întinse o bancnotă de o mie de ruble. Închise ușa încet după el, un gest domestic, de parcă l-ar fi cunoscut de-o viață. Se duse la baie, lăsă apa să curgă în chiuvetă și se privi în oglindă. Pielea albă, ochii căprui, fruntea anxioasă sub un breton rebel. O față invizibilă, ca atâtea altele, nimic remarcabil. Își țugui buzele ca și cum ar fi sărutat pe cineva. O să fie bine, universul e încă în expansiune.

„Era coadă, așa-i seara”, spuse Gert, punând pungile pe masa din bucătărie.

„A, nu te-am auzit, mă spălam pe mâini.”

„E săpun acolo?”

„Da, cu alge. Ți-au ajuns banii?”

„Sigur, uite restul, îmi pare rău pentru mărunțiș”, și-i întinse un pumn de monede.

„Ah, păstrează-i, zbor înapoi la Londra mâine devreme”, răspunse Jay. Gert îndesă banii înapoi în buzunar. Privind în jur: „Nu putem mânca aici. Hai în cameră”.

„Picnic pe sacul de dormit?” râse Jay.

Soarele asfințise pe jumătate deja, cerul arăta ca o frescă de Tiepolo. Aprinseră lumina, întinseră sacul albastru pe podea și se așezară, cu mâncarea între ei. O idee proastă, de fapt, gândi ea, camera o să miroasă a cartofi prăjiți toată noaptea.

„Deci, de unde o știi pe Frida?” întrebă Jay, mușcând din primul rulou. Îl examină cu atenție. Era subțire, o scânteie intensă în ochii verzi spălăciți, un zâmbet nervos pe buzele pline. O șuviță de păr blond nisipos îi cădea mereu pe frunte, amintindu-i și mai mult de Kinski. Dintr-o dată, se simți atrasă de el; i-ar fi plăcut să-și treacă degetele prin părul lui, să-i îmblânzească nebunia.

„Am lucrat împreună, mai întâi la Viena, apoi în Sankt Petersburg” răspunse Gert. Traduceri. Ea se ocupa de literatură, eu făceam acte de tot felul.”

„Și acum, mai traduci?”

„Rar, doar când am nevoie de bani. Anul ăsta termin masterul în studii de mediu. Peste o lună merg într-o expediție în Oceanul Arctic, studiem urgența climatică. Dar tu, ce faci în Moscova?”

„Aș vrea să văd cum se topesc ghețarii … să surprind ultima pâlpâire. Vopseaua n-ar avea timp să se usuce, albastru cât vezi cu ochii …”

„Deci pictezi?”

„.Mda, pictez…..Știi ce înseamnă ultramarin? Dincolo de mare. În Renaștere, pigmentul a fost adus în Europa de comercianții italieni, din minele din Afganistan. Era cea mai scumpă culoare, folosită pentru mantia Fecioarei”, spuse Jay, scuturându-și un praf de zahăr din colțul gurii.

„Ce pictezi, un subiect anume?”

„Tot mai abstract în ultima vreme. Realitatea e grea, un cadavru. Întinzând mâna după bere: „Știi, am un sentiment ciudat … cu cât descoperim mai mult despre alte lumi, cum ar fi Luna sau Marte, cu atât devenim mai împăcați cu propria noastră dispariție. Nu crezi? Sau, cu cât suntem mai aproape de pământ, ca un fermier care plantează ceapă.”

‘Hmm, nu m-am gândit la asta. Noi producem studii, căutăm soluții. Nu există o planetă „b”. Dar știi, artiștii și scriitorii sunt invitați uneori să documenteze expedițiile. Sau să creeze ceva, să-i inspire pe alții. Cred că te-ar lua și pe tine !” râse Gert flirtând, arătându-și dinții cristalini. „Cum sunt rulourile?”

„Îngrozitor de dulci. Încearcă unul”, zise Jay întinzându-i cutia deschisă. O pudră de zahăr căzu ușor pe sacul albastru.

„Deci, ce ziceai că faci în Moscova?”, întrebă din nou Gert, sorbind din bere.

‘Vizitez muzee. Tretyakov, de fapt, pentru Malevich. Știi, Pătratul negru?

‘Da, da, stiu! Frida obișnuia să organizeze seri de poezie în apartament în Sankt Petersburg. Un poet a atârnat odată un pătrat de catifea neagră pe perete, apoi a recitat ceva numit Victorie asupra soarelui. Un delir de onomatopee și nonsens, mi-a plăcut! Cortina de catifea era pictura lui Malevich de fapt, o piesă de decor pentru o operă inspirată de poem. Ce vremuri! Stăteam toată noaptea: iarbă, vodcă și amor. Liberi de realitate, ca Malevich. Acum, în fiecare dimineață, în loc să ne gândim la micul dejun, ne gândim la moarte.”

Vocea i se stinse pe neașteptate, umbrindu-i ochii plini de tristețe. Jay îl privi ca și cum te-ai uita într-un acvariu inundat de lumină: „Da … viața e … un răsărit de soare”, șopti. „De ce n-ar fi și moartea unul? Chiar mai scânteietor?” Gert se aplecă și o sărută ​​pe obraz, lăsându-și cu blândețe capul pe umărul ei, ca un copil adormit:„ Șșș, ascultă ”.

Noaptea se hrănea din respirația lor, acum una. Gert își lipi trupul de al ei, cu o tandrețe nebănuită. Părul lui blond se revărsă pe pieptul ei ca o galaxie amorfă. La picioarele lor, un fir de apă se strecura ușor spre mijlocul camerei, sursurând din ce în ce mai aproape de inima ei crudă. Ce dumnezeu?! „Gert, trezește-te, inundație!”, strigă Jay, împingându-l și sărind în picioare. Lăsase robinetul deschis în baie, fir-ar! Apa se ridica din ce în ce mai repede, surprinzător de repede, gâlgâind pe lângă pereți, acoperind podeaua, măturând sacul de dormit și resturile de mâncare. Într-o secundă le ajunse la genunchi, dar Gert, acum în picioare, o privi calm, cu pupilele neobișnuit de dilatate, ca două pietre mari de jad. Deschise gura de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi se scufundă brusc în apă.

Da, e mai ușor să înoți până la baie, gândi Jay. Dar Gert se opri în mijlocul camerei, la fundul apei, de parcă ar fi avut un alt plan. Nedumerită, Jay observă că avea ochii larg deschiși și respirația normală, nici măcar o bulă de oxigen la suprafață. Pielea îi strălucea ca o perlă. Paralizată de uimire, Jay se lăsă înghițită de șuvoiul în creștere; un miros de sare îi umplu nările, apoi îi simți gustul pe buze, în gură. Și ea respira sub apă! Podeaua părea de nisip, tavanul – albastrul vast al oceanului. Se lăsă ușor pe burtă, încercând să ajungă la Gert. Acesta înota cu mișcări fluturânde, ca un pește avansând cu ajutorul aripioarelor dorsale, din mijlocul camerei către margini, în cercuri din ce în ce mai largi. Începu să construiască o spirală elaborată pe podea, folosind monedele din buzunar: aur cald lângă argint rece și cupru ruginiu, o comoară pierdută pe fundul mării, strălucind ca solzii de pește. Jay înotă mai aproape, atrasă irezistibil către inima spiralei. Își așeză obrazul stâng în interiorul ei, genele-i măturând ușor podeaua, ca o hașură. Un fior îi străbătu coloana vertebrală, în timp ce simțea cercurile îmbrățișându-i trupul,  pe rând, ca niște valuri lovind blând țărmul. Era Gert; înfășurat în jurul ei, îi șopti: „Ich habe nie geliebt.” Deasupra lor, rufele nespălate pluteau ca niște pești morți în lumina caldă a răsăritului.