Blagoveștenie

Durata lecturii: aprox. 20 de minute

Dacă o să mă întrebi care este clienta mea preferată din toți acești ani, dintre toți cei care mi-au călcat pragul odăii, o să ezit câteva secunde, o să beau din ceașca cu cafea de lângă cea mai recentă carte citită – furată de Mariana de la biblioteca din sat – și o să îți spun că ar putea fi oricare dintre cele două. Sau niciuna dintre ele. O femeie. O fetiță. Între ele, un vas cu apă neîncepută. Și o linguriță în care eu am topit un metal. Nu e vorba că mi-ar fi plăcut să-mi dau în vileag preferințele. Dar în cazul ăsta e greu de spus…

*

Când a ajuns la mine la ușă, am citit-o din prima, cum să spun? Și-a dat jos ghiozdanul din spinare, l-a pus pe pat cu niște gesturi care mă făceau să o văd ca pe o cloșcă. Așa cum cloșca se așază peste pui și îi ia sub aripă, și totuși nu îi strivește. Am întrebat-o dacă vrea un pahar cu suc ori o ciocolată caldă, înainte să mă apuc să-i torn cositorul. Dar copila nici n-a vrut să audă, zicea că n-are voie să bea suc, că din cauza aparatului dentar nici dulciuri nu o lasă ai ei să mănânce. Și-atunci am înțeles de ce nu venise cu maică-sa. Era primul copil care intra la mine în casă fără să fie adus de mână de unul dintre părinți. Până la urmă am știut eu cum să-i vorbesc, ca să n-o sperii. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu era o copilă ușor de speriat. Știa că mă ocup cu turnatul cositorului, mi-a zis, pentru că îi povestise o mătușă.

Aș fi vrut să-i spun să nu mai caute în ghiozdan cutia. Trăgea fermoarul, îl deschidea și îl închidea. Se tot uita în interior, ofta și își umezea buzele, pe urmă am înțeles că în cutia albă cât podul palmei pusese aparatul dentar, cât timp mesteca o gumă cu aromă de cireșe: Tanti Ghița, să nu mă spui lui mama că am venit la mata în timpul orelor, dar eu am vrut să îți zic de ce mi-a fost frică, știi mata ce să faci. Iar în clipa aia a intrat Mariana a lu’ Micșunica cu o găină opărită la subsoară. Descântecul pleacă de la mine, leacul vine de la Maica Precista, am șoptit cu lingurița cu cositor în mână, deasupra unei lumânări. Din penele păsării se scurgeau picături de apă. Mirosul ei îmi întorcea stomacul pe dos. Atunci m-am ridicat de pe scaun, am rugat-o pe fată, Eli o chema, să-mi dea bastonul, era sprijinit de soba de teracotă, ea mi l-a întins și aroma gumei de mestecat a reușit să acopere întrucâtva mirosul penelor opărite. Mariana a amuțit, fa, da’ proastă ești, nu vezi că sunt cu fata asta? Și i-am făcut semn să iasă din cameră cu tot cu găina ei pe jumătate jumulită. A pus-o într-o cratiță, pe o masă, iar eu m-am întors la fetiță.

Eli se făcuse palidă, prinsese curaj să-mi povestească ce pățise la școală, mi-a pus un coleg piedică în pauza mare, tanti Ghița, și-am căzut pe podea, m-am lovit cu barba de parchet de mi-au clănțănit dinții. Sprâncenele i se arcuiau când vorbea și dinții de pe arcada de sus care îi înlocuiseră pe cei de lapte păreau că vor să mă împungă. M-am gândit să nu se spargă aparatul dentar, mama a zis că e scump și că n-are bani să-mi ia altul, chiar dacă este de-ăla cu sârme pe care pot să îl dau jos când mănânc sau beau suc. Gropițele din obrajii ei ar fi vorbit cu mine dacă ar fi avut gură și mi-ar fi spus că Eli se speriase, învățătoarea o certase tot pe ea pentru că nu avea voie să alerge în clasă în timpul orei. O amenințase că îi scade nota la purtare, deși femeia fusese prea oarbă să vadă că maxilarul fetei se încleștase, că gura îi amorțise și că nu trupul nu se mai oprea din tremurat.

I-am spus pe urmă Marianei să plece. Rămăsese în tindă, dincolo de ușa deschisă. I-am zis să-și ia găina și să mă lase în pace, că n-am timp să fac ciorbă și că aveam de gând să țin post. Așa făcea ea de fiecare dată când o aduceau acasă rudele ei, de la spitalul nouă. Mariana era gata să facă orice pentru mine, dar nu-mi plăcea că trăgea cu urechea la ce spuneau clienții. Și nu-mi plăcea nici că voia să atingă formele cositorului după ce-l turnam în strachina cu apă neîncepută.

Obișnuiam să o primesc câteodată pe Mariana în casă când aveam clienți, cum se întâmplase și în ziua aia, de Blagoveştenie. Dar ea tot repetase că găina fără cap era maică-sa, Elena Ceaușescu, și că murise în acea dimineață ca să o scape de păcate. Cum se face că a murit mamă-ta, ia spune? Aș fi vrut să o întreb de ce crede că maică-sa e Elena Ceaușescu, dar nu am făcut-o. Mariana a vărsat câteva lacrimi, a luat găina și când am văzut-o așa tristă, cu ochii căzuți, mi-am adus aminte de un serial vechi, din anii de după Revoluție, când abia reușisem să strâng bani să-mi cumpăr primul televizor color. Văzusem atunci pe ecran o femeie, mă obseda imaginea ei, umblând cu un buștean în brațe.

Când să iasă din casă, Mariana a întrebat-o de-a dreptul pe Eli de ce a chiulit azi de la școală. I-am zis să nu o bage în seamă pe tanti Mariana, că suferă după găina ei moartă, care ar fi bine să ajungă într-o ciorbă sau în stomacul câinilor de la marginea satului.

Am rămas singure. Eli a făcut întocmai ce i-am spus. A ridicat strachina și a băut de trei ori din apa unde turnasem cositorul din lingură. A pus vasul pe masă, lângă carte. Respira mai lent acum. Tanti Ghița, mi-a zis ridicând din sprâncene, bucata asta seamănă cu niște dinți. Și-atunci i-am spus, turnând într-o sticlă apa rămasă, că asta e frica ei cea mai mare – că o să-și strice aparatul ăla de stătea prins, Dumnezeu știe cum, pe cerul gurii.

Și-a luat ghiozdanul și, înainte să iasă pe ușă, Eli mi-a lăsat o acadea pe masa din tindă. Apucasem să o stropesc pe fată peste tot cu apa din sticlă. I-am spus să verse la rădăcina unui copac ce a mai rămas din ea. Nu uita, cositorul ăsta îl porţi cu tine trei zile, pe urmă să îl arunci la o răspântie, cum e aia de lângă școală. Mi-a zis sărut-mâna tanti și a dat la o parte perdeaua din fâșii de plastic. Pentru o clipă am simțit miros de tămâie și lumânări arse. Din ziua aia, am mai văzut-o pe Eli o singură dată. Mariana îmi mai dădea vești despre copilă când și când. O văzuse cu o coroniță din flori pe cap, trecând prin fața porții ei. Venea de la serbarea de la sfârșit de an școlar.

*

În toamnă, Mariana m-a întrebat dacă îl știu pe băiatul inginerului Țonescu, student la drept. Atunci eu nu i-am zis nimic, nu pentru că nu îl cunoșteam, ci pentru că maică-sa fusese după Blagoveștenie la mine și-i turnasem cositorul într-o strachină adusă de ea de la Horezu, i-o făcuse cineva pe comandă. Femeia era de-a casei și Mariana știa asta, doar fusese și ea în casă când femeia venise toamna trecută și bucata de cositor întărit în apă luase chipul fiului. Trupul lui era subțire, slăbit de puteri. Mâinile și picioarele erau subțiri ca dinții unei furculițe date de pomană.

Mariana zâmbise atunci ca o curcă beată și mă întrebase, deși eu voiam să o ignor: hai, bre, tanti Ghiță, chiar nu ai auzit clopotele bătând de dimineață în curtea bisericii? Eu n-am mai zis nimic, dar am simțit un junghi în capul pieptului, de parcă o gheară mă strângea de carnea și de oasele care ar fi trebuit să-mi ocrotească inima. Iar gheara începea să o treacă printr-o mașină de tocat, iar pe partea ailaltă ieșea o inimă strivită. N-am auzit, Mariano, i-am zis după ce mi-a trecut durerea, că pregăteam strachina pentru Ileana lu’ Tauc. Din nou mi-a zâmbit. Așa tunsă scurt, cu un ciuf ridicat, cu pielea bătută de vânt și cu ochii mici, Mariana nu semăna cu o curcă, ci cu o găină cu gâtul golaș. Mi-ar fi întins o pasăre moartă dacă ar fi avut una la subsoară în ziua aia. Și-a făcut cruce și s-a apucat să-mi spună că peste fiul inginerului a dat o mașină. Un camion care transporta lăzi de bere. Iar de când a aflat că murise, maică-sa parcă a înnebunit, tanti Ghița, așa ziceau ăștia la cârciumă, că vorbește de una singură, că spală în fiecare zi hainele lui fiu-su, că i se pare că miroase a fum în camera lui.

Nevasta inginerului, Țoneasca, așa cum îi spuneam, a venit la mine mult mai târziu, când i-a făcut băiatului parastasul de 40 de zile. M-a rugat cu ochii în lacrimi să-i torn din nou cositorul, că nu mai avea liniște de când George se dusese pe lumea ailaltă. Fața i se înroșise, își mișca mâinile de parcă nu știa ce să mai facă cu ele. Își lega un nod sub bărbie și îl tot desfăcea. O rază de soare i-a luminat baticul negru, iar o șuviță i s-a desprins din coada prinsă la spate. Tanti Ghița, nu eu trebuia să port doliu azi, a țipat și s-a repezit spre Mariana de parcă era gata să o ia la bătaie. Nu i-a făcut nimic, doar a strâns-o în brațe ca pe o păpușă din cârpe, înaltă de doi metri. Ar fi putut să înghită toate pastilele din tub, tot ce îi prescrisese doctorul ei de la oraș, un psihiatru pe care îl văzusem și eu invitat la Măruță, dar n-a putut. Sunt prea slabă, tanti. Sunt o cârpă, bre, și n-am curaj să-mi apăr băiatul de gura lumii! Că lumea e rea și bârfește. Chiar dacă George al meu e în pământ și putrezește în timp ce noi vorbim.

Niciodată nu o văzusem așa pe Țoneasca, de când venea ea la mine cu bucăți de cositor în batiste înflorate. Fusese tot timpul stăpână pe ea. Citea articole și uneori îmi mai trimitea și mie pe WhatsApp. Mă învățase cum să le citesc pe telefon. A deschis fereastra odăii unde o primeam de obicei și, în drum spre geam, a vărsat, fără să vrea, apa dintr-o sticlă. S-a împiedicat de preșul de lângă pat. Se învârtea ca o bucată de pâine uscată, pusă la înmuiat în căldarea cu mâncare pentru porci și-atunci i-am zis: Stai locului, femeie! Ce-ți veni? La care ea mi-a spus că popa nici nu vrusese să-l îngroape pe băiat, până când ea nu i-a dat un plic mai gros. Toată lumea vorbea chiar și acum, după 40 de zile, că George a fost un drogat. I-am zis că lumea habar n-are ce vorbește și am îmbrățișat-o așa cum m-am priceput, cu o mână pe baston și cu cealaltă pe umărul ei. Și-atunci i-am spus că pot face, totuși, ceva pentru ea, ca să-l vadă ultima dată pe George. În carne și oase. S-a oprit din suspinat, a întrebat când pot face asta. Chiar mâine, i-am răspuns. S-a oferit să-mi dea o mie de lei, am dat din mână a lehamite. Nu o făceam pentru bani. I-am spus că îl poate vedea pe băiat doar șapte minute dacă totul merge bine și dacă vine cu cositor pus într-un pumn de pământ luat de la mormântul lui. Mai aveam nevoie de ceva, dar nu i-am spus.

*

Cum e posibil, tanti Ghița, să îl aduci pe George în fața maică-sii? Ai uitat că îl îngropară? Am liniștit-o pe Mariana, i-am zis să aibă răbdare, că o să înțeleagă ea mai târziu. Mariana venise la mine de dimineață, cu o rață fără cap la subsoară. O rugasem să aibă grijă, să nu-mi păteze covorul cel bun cu sânge. Așa că îi înfășurase gâtul într-o bucată de staniol. Îl legase cu un elastic roșu, arăta ca un cadou de Crăciun șifonat, pe care ți-ar fi rușine să-l așezi sub brad. Dar așa era Mariana și mă obișnuisem cu apucăturile ei, pentru că uneori îmi aducea cărți furate de la biblioteca din sat și eu le citeam pe furiș. Cărți de rugăciuni. Unele despre ritualuri și descântece. Nu le citeam pe toate, îmi plăceau alea cu scrisul mai mare. În rest, era fată bună. Chiar și înainte de internările ei la spitalul nouă. Doar că nu suporta să vadă urmele lăsate de motoarele avioanelor pe cer. Îmi spunea mereu că sunt bombe trimise de ruși și de spioni, ca să ne omoare, să ne otrăvească cu aerul lor toxic. Eu îi ziceam că se înșală, că rușii nu ne atacă pe noi. La care Mariana începea să plângă și îmi reproșa: tanti Ghița, măcar mata să mă crezi, dacă neamurile mele mă cred nebună… În unele zile ținea un pistol de jucărie în mâna dreaptă, îmi spunea că mă înșel, că așa vor rușii să ne păcălească. Din cauza lor nu-și mai ia pastilele date de doctorul de la oraș. Medicamentele, zicea ea, o făceau să vadă bombele într-o ceață groasă, albastră, și le confunda cu cerul, cu berzele. Fără pastile, ea ne salva viețile în fiecare zi, trăgând cu pistolul în avioane. Poate de aici i se trăgea și obsesia pentru păsările cu gâtul tăiat care nu ajungeau niciodată în oala de ciorbă, dar ce știam eu? Nu citisem suficiente cărți pentru a putea să o înțeleg pe Mariana.

*

Țoneasca a sosit la ora la care o chemasem. Punctuală, ca de obicei. Am așezat-o la aceeași masă cu Eli, deși nu îi spusesem pentru ce aveam nevoie de copilă în aceeași odaie cu noi. Urma să-și dea seama și singură. Le-am topit batoanele de cositor în aceeași lingură, am turnat metalul lichid în strachina verde. Mariana îmi făcuse rost de vas și de măruntaiele unei găini și stătea acum așezată pe un taburet, în tindă, în liniște. O vedeam prin ușa deschisă, nu departe de noi.

N-am mai zis nimic după ce am luat măruntaiele și le-am pus pe masă. Încercam să nu mă gândesc la mirosul de crud, de sânge, al mațelor. Mi-am dres vocea și am citit din cartea mea veche, cu pagini îngălbenite. Nu mai făcusem asta de multă vreme și eram mulțumită de rezultat: după vreun sfert de oră de citit din carte, Eli vorbea cu Țoneasca, doar că pe vocea fiului, a lui George. Cuvintele erau ale lui, nu ale copilului.

Chipul fetiței a căpătat trăsături bărbătești. Gropițele i-au dispărut din obraji, dinții i s-au îndreptat, buzele s-au îngroșat, iar mustața deasă i-a crescut în câteva clipe. Hai, mamă, nu plânge! Știi că nu-mi place să te văd așa! Am crezut că o să leșine când o să își vadă băiatul în trup de fetiță. Dar Țoneasca a îmbrățișat-o pe Eli. Nu îl vedea decât pe el. A mângâiat-o pe cap, i-ar te-ai dat cu parfumul de la mine, a zis el. A atins baticul maică-sii și a vrut să i-l desfacă: las-o și tu mai ușor cu drumurile la biserică, măi, mamă! Uite cum ai ajuns să te îmbraci, i-a șoptit el, de când porți tu batic?

George a încercat să zâmbească, dar se vedea că se forțează. Durerea începea să-l chinuie, sufletul lui stătuse deja prea mult timp printre noi, ăștia vii. În grădina din fața casei, chiar sub fereastra odăii, un cocoș a cântat de trei ori. Și-atunci am știut că nu mai avem vreme de pierdut: Gata, hai, e timpul să-ți iei adio de la el, i-am zis.

I-am făcut semn Marianei să se ridice, să fie pregătită să prindă trupul lui Eli în caz că fata ar fi leșinat din cauza separării. Nu era ușor ce făcea copila. Demult, după ce veniseră comuniștii la putere, stătusem și eu pe scaunul pe care stătea ea acum, chiar în odaia asta. Țoneasca a avut timp să mai șoptească ceva fiului ei: George, tu ai băgat otrăvuri în tine? Mie poți să-mi spui… Ți-a dat vreodată cineva să fumezi ceva, sau să bei ceva ce nu trebuia? Trupul lui Eli s-a cutremurat. Din cauza frisoanelor, nu mai puteam prelungi mult momentul. Dintr-o clipă într-alta, sufletul lui urma să plece. George i-a zis: Dacă vrei să știi… Eli a întins brațele cu palmele în sus, de parcă urma să cerșească îndurare. Sau de parcă știa că urma să fie pedepsită cu lovituri de riglă pentru o lecție neînvățată. Nu era, însă, lecția ei. Pe brațe, pe direcția venelor, zeci de urme roșiatice. Păreau mici urme, ca niște buburuze rătăcite într-un câmp de maci. Câteva urme de pe brațele ei erau însoțite de vânătăi.

Mariana a fost mai rapidă decât mă așteptasem. A prins-o pe Eli exact când fata a închis ochii și a căzut pe spate. A luat o pernă și i-a așezat-o sub cap. Atunci Țoneasca a ieșit, nu înainte să-mi arunce un Care-o mai călca pe-aci, la dumneata… Să se aleagă praful și pulberea de casa asta! Am luat măruntaiele din hârtia de ziar și i-am frecat copilei brațele, fața și picioarele. I-am zis Marianei să o trezească cu binișorul și să o ducă să se spele la cișmea, să ia săpunul nou din șifonier, dintre prosoape. A făcut cum i-am spus. A ajutat-o pe Eli să se spele și a condus-o până acasă. Am îngropat măruntaiele la rădăcina unui nuc din grădină. Pe seară, când a venit din nou Mariana pe la mine, am pus-o să taie capul cocoșului care cântase de trei ori.