Prăjitură

Timp de lectură: aprox. 20 de minute

Alex a intrat în birou și a văzut că era aproape gol. Ceasul de pe perete arăta 7 și 12. A oftat și s-a așezat la masa lui, și-a pornit laptopul iar apoi s-a dus să își ia o cafea. La întoarcere a studiat împrejurimile. Un coleg de la contabilitate își mișca fruntea deasupra liniei cubiculului din colțul îndepărtat, două colege de la vânzări șușoteau sprijinite de un perete fără să-l bage măcar în seamă, și imprimanta de lângă aparatul de apă tipărea ceva în neștire. S-a așezat la masă. A apucat mouse-ul și a încercat să dea niște click-uri, dar cursorul nu se mișca deloc pe ecran. A apăsat mai tare pe buton și a simțit cum degetul i se afundă încet în el. L-a ridicat și l-a privit. Era mouse-ul lui, atâta doar că era… moale. S-a încruntat și l-a strâns în pumn până când învelișul impecabil de marțipan a crăpat, dezvăluind pandișpanul însiropat din interior. Alex a ridicat din sprâncene:

– Ce mama dracu’?

S-a uitat în jur, nimeni nu schițase măcar un gest. Imprimanta continua să tipărească. Alex a privit din nou mouse-ul. Era o prăjitură. Detaliile erau absolut nota 10, oricine îl făcuse avusese grijă să reproducă inclusiv zona aceea curată pe care tot apăsa cu degetul și perimetrul mai murdar unde se aduna jegul.

– Fain de tot, a pufnit el în râs, apoi a mușcat din el.

Era bun. Nu excelent, dar bun, mai ales siropul. A căutat în sertar după mouse-ul original dar nu l-a găsit. A scotocit printre dosarele de pe masă, prin celelalte sertare… nimic. A oftat ușor enervat, apoi s-a întins după mouse-ul lui Paul, colegul de cubicul.

Pe la 9 a ajuns și Paul. A văzut jumătatea de mouse rămasă nemâncată și a râs. Alex s-a întors spre el:

– Tu ai fost, mă?

– Da. Ți-a plăcut?

– Da, m-am spart de râs. Unde-i mouse-ul meu?

Paul a ridicat din umeri, apoi s-a așezat la birou. Și-a pornit laptopul apoi a întrebat la rândul lui:

– Unde-i mouse-ul meu?

Alex a ridicat din umeri.

A doua zi, la cafea.

– Mai este și pentru mine? a întrebat Alex, intrând în bucătărie.

– Vezi cafetiera, a spus Diana.

Alex s-a îndreptat spre cafetieră și a văzut că era goală. O ușoară iritare a pus stăpânire pe el. Nu-i plăcea să facă cafea. S-a întins după filtre și a scos unul, apoi a vrut să ridice capacul cafetierei, dar acesta nu voia să se ridice. A apucat cu unghiile de cantul de la îmbinare și a ridicat, dar capacul s-a rupt lin, dezvăluind blatul întunecat de sub masca impecabilă de marțipan alb.

– Băga-mi-aș…, a șoptit.

A privit în jur, colegele chicoteau.

– Daa, râdeți, foarte amuzant, ce să zic!

Fetele au dispărut la scurt timp și a apărut Paul. Alex l-a luat în primire:

– Tot tu?

Paul a privit prăjitura ruptă:

– Ah, nu, nu. Asta-i ceva mai avansat. Nu-s chiar atât de priceput încă. Nici nu-mi plac astea mari, prefer obiectele mici.

– Atunci cine?

– Nu știu. Poate Diana? Sau Andreea.

Frustrat, Alex a început să deschidă dulăpioarele, în căutarea cafetierei adevărate.

– Ce dracu’-i isteria asta cu prăjiturile care imită obiecte?

– Nu știu, să fiu sincer. Am făcut un curs, și m-a prins. Mi se pare foarte amuzant.

– Ce curs?

– Nu știi? A venit în oraș ceva mare cofetar, și avea de vânzare niște cursuri în care te învăța cum să faci prăjituri d-astea care imită superrealist tot felul de obiecte.

– Și cine a mai făcut cursul ăla?

– Da` cine nu l-a făcut? Cred că jumătate de birou era acolo.

– Unde morții ei e cafetiera?! a țipat Alex, trântind ușile dulăpiorului.

– Nu-i acolo?

– Nu. Nu-i nicăieri. Nici mouse-ul meu de ieri, nici cafetiera. Ce dracu’ faceți cu ele după ce le copiați?

Paul a ridicat din umeri:

– Liniștește-te, omule. E doar o glumă. Mă întorc la lucru, am de predat ceva.

– Bine, întoarce-te la lucru.

Alex a rămas singur, și nevoia de o cafea crease în el un fel de tremur imperceptibil. A lovit cu pumnul în plin cafetiera-prăjitură, zdrobind-o, apoi a dispărut și el.

A treia zi.

Alex s-a ridicat de la birou și a privit în jur. Forfotă, telefoanele sunau, imprimanta mergea încontinuu. Cu o zi înainte ajunsese acasă un pachet de nervi și îi povestise soției sale, Ioana, despre noul obicei al colegilor.

– Din câte îmi dau seama, doar pe mine mă țintesc cu tâmpeniile astea.

– De unde știi?

– N-am mai văzut pe nimeni să pună mână pe ceva prin birou și să se dovedească a fi o prăjitură. Nici n-am auzit pe nimeni să se plângă.

– Și de ce ești așa nervos?

– Cum dracu’ să nu fiu? Ce-s io, bătaia lor de joc?

– Baby, hai, liniștește-te, nu fă o dramă din asta. Or să se plictisească și or să treacă la altceva, o să vezi.

– Nu e doar asta, e vorba și că tot ce reproduc ei dispare. Nu mi-am mai găsit mouse-ul, și nici cafetiera.

Ioana l-a îmbrățișat în tăcere și i-a mângâiat ceafa, un gest care mereu avea darul de a-l calma.

Iar acum lucra de zor la un raport pe care trebuia să îl prezinte managerului general într-o ședință. Avea vreo 80 de pagini scrise, cu grafice, cu tot felul de căcaturi, iar paginile trebuiau și tipărite, pentru că omul era un dinozaur care prefera hârtia în locul prezentărilor PowerPoint. Alex a tipărit raportul în două exemplare și le-a așezat frumos pe marginea biroului. Înainte de orice ședință importantă mergea la toaletă să-și golească colonul. Stând pe veceu, își rememora discursul, își repeta anumite pasaje cu intonație. Apoi a întins mâna spre sulul de hârtie igienică și trăgând de el l-a rupt. A privit bucata albă pe care o ținea între degete și și-a dat seama că nu era hârtie, ci marțipan. A simțit cu îi crește tensiunea și și-a auzit dinții scrâșnind.

S-a întors înapoi în birou. Nimeni, nimic. Nicio privire, nicio chicoteală, de parcă totul era perfect normal, și probabil asta îl enerva chiar mai tare decât hârtia igienică de marțipan: că nu știa cine continua să îi facă farsele astea tot mai elaborate. Și-a privit ceasul de la mână: mai avea 7 minute până la ședință. Nu-i plăcea să întârzie, așa că a apucat cele două rapoarte de pe birou și a dat să plece când a simțit cum hârtia i se mulează lent și grețos pe degete. Marțipan. A privit câteva clipe fiecare imitație. Erau perfecte, până și scrisul și paginarea fuseseră reproduse impecabil.

– Dă-o-n pula mea! Care dracu’ ați făcut asta? a strigat el, rotindu-și privirea în jur. Am ședință cu Stoica și trebuie să-i arăt rapoartele astea, bă tembelilor!

Câteva capete s-au ridicat spre el, dar nimeni nu s-a dat de gol.

Răsuflând prelung, a aruncat prăjiturile la coșul de gunoi de lângă birou, apoi s-a dus la laptop și a dat comandă să se tipărească din nou rapoartele. Imprimanta era performantă, 80 de pagini ar fi ieșit în câteva minute fără probleme. Dar urma să întârzie, niciun dubiu, iar lui Alex nu-i plăcea să întârzie. Spumega de furie și i-au trebuit câteva secunde să își dea seama că imprimanta era tăcută și nu tipărea nimic.

– Tu ce dracu’ mai ai acuma? a scrâșnit el spre aparat și a apăsat cu furie butonul de tipărire.

Degetul i s-a afundat adânc în blat și după câteva clipe în care a realizat ce se întâmplase, a izbit cu pumnul ecranul de marțipan al imprimantei-prăjitură, înfigându-și brațul în ea până la cot.

În ședință a tremurat de nervi tot timpul cât s-a scuzat în fața șefului cel mare, care, în mod bizar, nu părea foarte afectat, poate știa de farsă, iar la ieșire, surescitat și anxios, s-a îndreptat spre bucătărie să își ia un pahar cu apă, dar când a vrut să apese clapeta fântânii, aceasta s-a rupt, dezvăluind pandișpanul întunecat.

– Futu-i morții mă-sii! a strigat Alex și lovit fântâna cu piciorul, împlântându-și adidasul în ea.

A trântit-o la pământ și a jucat-o în picioare până când toată podeaua s-a umplut de firimituri și fâșii de marțipan. După câteva minute în care a stat gâfâind în mijlocul dezastrului, telefonul a început să îi sune. Un șef de linie din producție îl chema la el. Alex a închis și a coborât la parter. În hală toți îi priveau blugii murdari de prăjitură, dar nimeni n-a zis nimic. Șeful de linie i-a explicat:

– Avem o problemă cu șurubul ăsta de la TYCO.

– Ce problemă?

– Păi, nu-i conform cu specificațiile.

– Așa, brusc? s-a mirat Alex. Aducem șurubul ăsta de la ei de 10 ani de zile.

– Nu mă crezi? Ia, uită-te la el.

– Unde le țineți?

– În cutia aia, i-a arătat omul.

Alex s-a apropiat de cutie și a băgat mâna înăuntru. A scos afară un șurub și când l-a strâns între degete acesta s-a deformat. Alex și-a încleștat fălcile și a închis ochii. Fără să se mai întoarcă spre șeful de linie, a aruncat șurubul pe podea și s-a întors în birou. A vrut să își închidă laptopul dar butoanele s-au scufundat sub degetele lui, iar când a încercat să închidă clapeta, aceasta s-a rupt în liniște.

A ieșit din clădire trântind ușa după el și s-a îndreptat spre mașină. A demarat într-un nor de praf, lovind cu colțul stâng al botului un tomberon de pe marginea parcării. Tremura de furie și de frustrare.

– De ce dracu’ îmi fac asta? Ce le-am făcut?! Hm?!

Ajuns în fața blocului și-a dat seama că nu avea cardul de acces în scară. Întorcându-se spre mașină a observat că partea stângă a botului era mânjită cu cremă. A sunat la interfon și Ioana părea ușor distrasă, expeditivă:

– Baby, avem nevoie de niște lapte, și de niște făină. Și zahăr. Poți să cumperi de la magazin?

– Ioana… am avut o zi foarte proastă. Hai că ieșim mai târziu la cumpărături.

– Nu, am nevoie de ele acum!

Alex a tras aer adânc în piept, simțea nevoia să spargă interfonul, dar s-a controlat. Nu era vina Ioanei.

– OK. Le iau. Altceva îți mai trebuie?

– Nu. Mersi, dragule, a miorlăit ea, apoi i-a închis în nas.

Supermarketul era puternic luminat și aproape pustiu. A pus în coș o sticlă de lapte transpirată, un kilogram de făină și unul de zahăr, apoi s-a mai plimbat printre rafturi o vreme. Goliciunea din magazin îl calma în mod inexplicabil. Apoi a vrut să pună în coș un mănunchi de banane dar și-a retras imediat mâna după ce le-a atins. Coaja era moale și degetele i se afundaseră atunci când a încercat să le apuce.

A plătit repede la casă și a plecat spre apartament. Ioana pregătise între timp cina. Au băut câte două beri fiecare și au făcut sex, apoi a adormit, epuizat, în fața televizorului.

S-a trezit cu gura uscată și când a privit ceasul de mână uitat pe măsuța de cafea a văzut că arăta ora 7 fix. Era singur. Ioana îi lăsase un bilet prins cu un magnet de ușa frigiderului: „nu te-am mai trezit, păreai rupt. ne vedem diseară. have fun și nu mai fii supix! xoxo”

– Mda, n-aș mai fii dacă nu m-ar enerva lumea, a mormăit el și a mototolit hârtiuța.

E vrut să-și taie o felie de pâine dar când a atins cutia de lemn a simțit-o lipicioasă și după o smucitură a văzut pandișpanul negru de dedesubt.

– Fuuuuuck! a țipat el și a trântit-o pe podea.

A deschis frigiderul și a privit înăuntru, dar pofta de mâncare îi dispăruse. Era dezorientat. De ce îi făceau asta? Asta era lumea lui acum? Și Ioana? S-a îmbrăcat și și-a luat ceasul de pe măsuța de cafea. L-a montat la încheietură și apoi l-a privit. Ora era… tot 7 fix. A privit cu atenție cadranul: era din marțipan. L-a smuls de la încheietură și l-a aruncat cu atâta forță în ecranul plat de pe perete încât a rămas lipit acolo până a doua zi.

La ieșire a trântit ușa cu putere în urma lui. În fața blocului și-a căutat mașina și s-a îndreptat spre ea. A apucat mânerul și trăgând a rămas cu el în mână: sub învelișul de marțipan negru metalizat – pandișpan. A privit în jur, parcarea goală, strada pustie. A început să umble, a luat-o pe trotuar spre centrul orașului. A ajuns într-o stație de autobuz și și-a dat seama că făcuse vreo doi kilometri în pas alergător. S-a așezat pe banca de lângă un panou publicitar să își tragă sufletul, dar la scurt timp a simțit cum scândurile de sub el au început să se îndoaie. S-a ridicat și s-a uitat la ele. Blugii îi erau mânjiți cu o cremă lipicioasă. Un autobuz a oprit lângă el și a urcat. Câțiva oameni erau împrăștiați pe scaune. Nu avea bilet, dar putea plăti cu cardul așa că s-a îndreptat spre aparatul de validat. A scos portofelul și l-a apropiat, dar ceva nu mergea. Aparatul rămânea mut. L-a atins și degetul lui a lăsat o groapă în ecran.

S-a întors spre ceilalți oameni:

– Ce e cu aparatul ăsta?

Un bărbat l-a privit cu un surâs ciudat și i-a răspuns:

– Nu știu, nu l-am folosit. Am abonament.

Alex a coborât la următoarea stație și s-a trezit la colțul parcului din centru. Era transpirat. S-a așezat pe o bancă de la marginea lacului, după ce a verificat că era din lemn. Câteva rațe înotau lângă mal. Și-a scos mobilul din blugi și a vrut să dea un telefon dar aparatul era îndoit și moale, și Alex nu pricepea când i-l înlocuiseră, pentru că mai devreme pusese mâna pe cel autentic.

Nervos, s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de marginea lacului. A privit din nou mobilul, l-a mototolit într-un bulgăre de marțipan și apoi l-a aruncat fără să se uite exact unde. Bulgărele a lovit una dintre rațe în plin, apoi s-a scufundat. Alex a privit rața și a văzut că lovitura îi deformase trupul, îi îndoise gâtul într-un unghi nenatural, dar ea continua să plutească fără țintă.

A privit în jur, în depărtare a văzut doi oameni care se plimbau și s-a apropiat de ei.

– Nu vă supărați, puteți să-mi împrumutați o clipă un telefon? Doar o clipă. Al meu e stricat, și trebuie să dau un telefon. Vă rog!

Bărbatul l-a privit fără vreun cuvânt, iar femeia care îl ținea de braț s-a scrispat când i-a observat mâinile și pantalonii murdari. S-au îndepărtat murmurând o scuză.

Alex a continuat să rătăcească prin oraș tot restul zilei, și într-un târziu s-a trezit din nou în fața blocului său. A sunat la interfon, dar n-a răspuns nimeni. A format alte combinații de butoane și a mormăit ceva neinteligibil, iar un vecin i-a deschis. A urcat în salturi până la apartamentul lui și al Ioanei și când a atins mânerul ușii de la intrare, bila s-a deformat sub forța degetelor sale. A izbit placa de marțipan maroniu cu pumnii și cu picioarele, țipând ca un descreierat și a pătruns în apartament. Văzând spațiul acela familiar, s-a simțit în siguranță pentru o clipă, apoi l-a cuprins o groază că poate toate lucrurile acelea erau și ele prăjituri. S-a apropiat de un scaun și l-a atins. Era ferm, era lemn. A scăpat un râs. A intrat în baie și a atins robinetul, apoi oglinda. Erau reale. A deschis dulapul de pantofi de pe coridor și și-a trecut mâinile peste adidași, șlapi și pantofi, și bocanci. Totul era acolo, era real. În bucătărie a deschis frigiderul și a pipăit alimentele, totul era cum trebuia să fie. Gâtul îi era uscat. A băut un pahar cu apă. Afară era aproape întuneric. Era atât de furios încât a izbucnit în plâns. Toată oboseala și teama, disperarea și furia acumulate de-a lungul ultimelor câteva zile, totul i s-a părut brusc o greutate de nesuportat, își simțea trupul frânt de oboseală, își dorea ca totul să se sfârșească și să cadă într-un somn adânc și veșnic. S-a apropiat de dormitor și a văzut silueta Ioanei, întinsă pe partea ei de pat, acoperită cu plapuma. Își dorea să simtă forma trupului ei, să-i simtă vârfurile degetelor mângâindu-i încet pielea de pe ceafă. S-a lăsat pe saltea și a luat-o în brațe, dar era cumva inertă. A strâns-o mai tare la piept și a simțit cum brațul i se scufundă adânc în corpul ei.