Goliat

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Până la doisprezece ani am locuit la sat, într-o casă aflată pe marginea lacului, cu o grădină mare, cu păsări și animale, cu părinți și bunici. Marea era aproape, dar îți trebuia o bicicletă să ajungi în timp util, să apuci să faci o baie și să vii acasă pe lumină. Mai bine înotai în lac, chiar dacă era plin de nămol, broaște și șerpi. Înotai și vedeai capul șarpelui apărând lângă tine, mișcându-se sus-jos-sus-jos, ca un băț plutitor. Nu era băț, avea ochi și gură și-o limbă despicată. Avea privirea rece – dacă apucai să-i vezi ochii sticloși. Nu erau șerpi veninoși, nu speriau pe nimeni în afară de orașenii aflați în vizită. Erau prietenii mei din Constanța care se căcau pe ei de frică, ori de câte ori apărea un cap din ăsta lângă umărul lor. Tresăreau și începeau să dea din mâini ca apucații. Ieșeau din apă și fugeau în curte, ca niște găini cufurite.

Era bine. Adică era rău, cu comunismul și lipsurile și tot. Dar era bine.

Școala comunală era în sat și avea zece clase, cine nu voia la liceu stătea până la final și ieșea cum putea de acolo. Ai mei lucrau la școală: tata învățător, mama profă de română. Eu eram mai tot timpul ocupat cu fuga de lecții și cu jocurile de coci pe bani. Jocurile astea erau strict interzise pe terenul școlii, dacă erai prins în flagrant, o pățeai. Ți se confiscau toate bilele, toți banii trudiți. Luai și o chelfăneală serioasă, aplicată de cadrul didactic care patrulase și sub a cărui mână grea nimerisei. Uneori profii se ajutau de obiecte contondente, cărți cu coperte de carton, groase și tari, insuportabile. Sau rigle care îți umflau palmele de nu mai știai ce să faci. Unii copii găsiseră o soluție interesantă, să strângă în mâini picioarele reci de fier ale băncilor. Le mai calma durerea.

Era tipul ăsta, profesorul de matematică, de-i ziceau toți Struțul. Nu se știa cine îl poreclise așa, poate unul de-a zecea cu ani în urmă. Înalt, adus de spate, cu mers crăcănat și nasul mereu în vânt, cu o claie de păr în toate părțile, îi ardea pe toți. Era plăcerea lui, să-i prindă: ori la coci, ori la liniuța/gropicica, barbut sau alte jocuri pe bani, ori în clasă, cu lecția neînvățată sau cu mintea îngrămădită în bagajul genetic precar. Nu conta, motive avea destule. Lua cartea și pocnea cu sete. În clasă, când elevul scria aberații pe tablă sub forma unor ecuații de neînțeles, Struțul se uita spre toți ceilalți, își punea degetul la buze într-un gest complice, mergea tiptil și își lua avânt. Ca la tenis de câmp!, striga. Și lovea. Capul copilului se cutremura împins în față, aproape dezlipit de gât, iar fruntea i se pocnea dureros de tablă. Nu-i rămânea decât să izbucnească în plâns. Celorlalți le rămânea să râdă în hohote, dar cu ceva reticență, nu se știa când le vine rândul. Struțul nu rata pe nimeni, nu avea favoriți. Niciunul, în afară de mine: era prieten bun cu ai mei. Zile întregi, după ore, îl vedeam la noi acasă, în curte sau în bucătărie, vesel, cu părul alandala, privind realitatea de sus și râzând în fața unui pahar de vin sau țuică. Ai mei îi țineau isonul. Îl plăceau. Nu îmi rămânea decât să-l plac și eu. Deși eu aveam ce aveam cu bilele de coci și monedele de două’ș’cinci pe care mă chinuiam să le adun de pe pământ, în caz că reușeam să căștig. Nu mi se întâmplase des. Erau câțiva talentați care aveau lovituri spectaculoase, țineau bila pe unghia degetului mare, sprijinită cumva cu arătătorul – nu am reușit niciodată. Când îi dădeau drumul, bila prindea viteză-fulger. Lovitura, dacă nimerea, zbura pur și simplu bila inamică. Sau învârtea moneda în loc. Eu mai mult stăteam și priveam, nu eram cine știe ce jucător. Dar nu mă puteam dezlipi de ceilalți, jocul ăsta interzis mă atrăgea ca un magnet.

Stăteam acolo aplecat, cu mâinile pe genunchi și picioarele drepte, ușor depărtate, cu ochii la Jean care își fixase bila pe unghie și se pregătea să o lanseze. Eram în pauza mare și ne adunaserăm într-un colț ferit, sau așa credeam noi, că după clădirea școlii, la umbra zidurilor ei înalte, sub podul plin de porumbei, nu ne vede nimeni. Jean era pregătit, dar nu trăgea, încă avea dubii, nu știa ce jucător dușman să elimine. Avea senzația aia a maestrului necontestat, a stimei de sine care se revărsa și care îi permitea să se alinte în plus. Inimile strânse ne băteau nebunește. Aveam și eu bilă în joc, speram că nu pe ea pune Jean ochii. Apoi a lansat lovitura. Rulmentul strălucitor a dispărut într-o fracțiune de secundă dintre degetele lui lovind cu puterea biloiul lui Marian, colegul meu de bancă. Bang! Bang și curul meu, prins sub pantoful dur al unui șut aplicat de la distanță. M-am dus trei pași în față, înainte să cad cu nasul în praf. M-am enervat, m-am ridicat rapid, capsat să înjur nesimțitul care mă sodomizase. Ceilalți copii o tuliseră, împrăștiați ca un stol de porumbei. În spatele meu, mai speriat decât mine, era Struțul. Speriat că mă lovise. Speriat că mă speriase. A zis ceva moale, George, nu știam că ești tu, ce cauți tu aici cu ăștia? M-a mângâiat părintește pe cap și s-a retras, dar piciorul lui lăsase urme adânci acolo, undeva în dorsala mea, urme care nu s-au șters toată ziua. Acasă, în bucătăria noastră, iată-l pe prof bând vin și făcându-și mea culpa, în fața alor mei. Pe aceeași tema: cum m-a confundat el cu un derbedeu și m-a pocnit fără să știe. Era să-i spun că nu m-a confundat cu niciun derbedeu, eram clar unul. Dar n-am spus nimic, am ales să îmi trăiesc micul triumf, lăsându-l să se lamenteze, cuprins de o vinovăție de moment.

Mai era madam Buzincu, pâinea lui Dumnezeu. Bună la suflet, moale și melancolică, purtându-și corpolența de la o zi la alta fără mirare, fără urme de revoltă. Venea, își lăsa alene catalogul pe catedră și ne povestea orice altceva decât materia de predat. Făceam cu ea biologie și agricultură și învățam rețete de ciorbă de fasole și sarmale. Începea cu sarmelele, cotea spre ardeii umpluți sau pilaf sau tocăniță de cartofi și finaliza de fiecare dată cu fasole – ciorbă sau scăzută, cu sau fără salată de ceapă.

Îi ploua în gură, și ei, și nouă. Noi abia așteptam pauza, să ne halim sendvișurile anemice. Ea aștepta să se termine ziua, să se urce în mașina de navetistă și, ajunsă acasă, să înfulece ce are prin frigider. Pe la jumătatea orei își amintea ce caută ea acolo de fapt, în sat, în școală, în clasă, și începea să ne predea cu jumătate de gură despre flori, insecte, animale. Când aveam agricultură nu preda nimic. Ne punea să conspectăm din carte, sperând că vom înțelege singuri limbajul ingineresc care ne lovea nemilos mintea de copii, și vom ajunge să cunoaștem modul în care se altoiesc cireșii. Nu înțelegeam nimic. Nu ne păsa. Aveam alte preocupări (una era să ne înfigem creioanele în colegii din față care, înțepați, se răzbunau pe cei din fața lor, care se duceau cu împunsul mai departe, până în primul rând; ăștia, săracii, nu aveau ce face, doar să strângă din dinți și să se întrebe, cei mai îndrăzneți, dacă n-ar trebui să-și înfigă vârful ascuțit al ustensilelor de scris direct în profesoara care umplea un scaun și jumătate – probabil n-ar fi simțit nimic, oricum).

Buzinca mă iubea. Spun asta în cunoștință de cauză, căci mă chema la ea la catedră, când mi-era lumea mai dragă, și mă lua în brațe și mă dezmierda și îmi spunea că mă iubește ca pe fiul ei. Pesemne sentimentele astea îi erau întreținute și de respectul nemărginit purtat alor mei, cu care se vedea zilnic în cancelarie. Eu nu știam ce să fac cu atâta afecțiune pe mine, așa că stăteam și tăceam, roșu la față, sub privirile colegilor care râdeau mocnit. Când se termina ora, râsul exploda și eram arătat cu degetul. Imaginea mea în clasă avea de suferit din cauza Buzincii. Iubirea ei pentru mine nu avea limite. Ca să mă răzbun, nu învățam niciodată, nici la biologie, nici la agricultură. Alegeam în mod deliberat să vin la oră tufă de veneția. Era un fel de sfidare, sau ceva. Nu știu ce anume gândeam. Când mă scotea la lecție, citeam din carte. O aveam deschisă în bancă. O trăgeam ușor spre mine, îmi plecam privirea și citeam. Ori nu vedea, ori se făcea că nu vede. Îmi dădea zecele și trecea la următorul pe care îl asculta fără compromisuri și îl nota ca atare.

A fost ziua aia, în care stăteam cu cartea pe genunchi și nici nu mă mai ridicasem în picioare, mi se păruse inutil. Vorbeam direct din bancă, după ce ce Buzinca își lansase îndemnurile cu vocea ei caldă, calmă, drăgăstoasă. Hai, Georgică, ia zi-ne tu lecția pregătită. Și Georgică o zicea fără chef, cu voce monotonă, cu pauze atunci când dădea pagina. Era o atmosferă ciudată, plină de ipocrizie. A rupt-o Marian, colegul meu de bancă. Tovarășa, a zis cu o voce subțiată de emoție și furie, George citește din carte! Părea că se săturase de toată situația aia. Îl împinsese de la spate sentimentul de revoltă. Gata, mi-am zis, în sfârșit iubirea Buzincii se va duce dracului. Buzinca pur și simplu se va întoarce împotriva mea, a favoritului ei, iar eu voi fi eliberat. Mulțumesc, Marian, ești eroul meu. N-a fost să fie, Buzinca era orbită de dragoste. Parcă o văd: s-a sculat dintr-odată de pe scaun și s-a năpustit asupra bietului meu coleg. L-a luat de urechi și l-a târât pur și simplu afară din bancă, în timp ce, furioasă la culme, îl apostrofa. Cum îți permiți, măi, să spui așa ceva? Cum îți permiți să minți că Georgică copiază? Nu ți-e rușine? Marian s-a întors la locul lui cu urechile și palmele roșii, eu m-am făcut mic iar în clasa s-a așternut liniștea. Nu aveam ce spune, nu am spus nimic. Nu avea rost. Sau poate avea, naiba știe. Eram un copil, aveam alte preocupări. Marian și-o căutase, și-o luase, eu scăpasem. Dar iubirea aia nenaturală rămăsese. Când se ieșea la plantat copaci, în primăvara timpurie, încă rece, Buzincă mă trăgea deoparte și mă trimitea acasă, stăteam aproape: Tu, Georgică, du-te acasă, nu sta cu ăștia aici, să nu îngheți. Du-te, citește ceva. Plecam ca să mă întorc. Mă furișam pe după gardul școlii și, de la o distanță precaută, le făceam în ciudă colegilor rebegiți de frig, care înfigeau cu greu cazmaua în pământ. Haha, voi munciți, eu stau degeaba. Sau cam așa ceva spuneam. Apoi executam un fel de dans al piticului, satisfăcut de poziția mea privilegiată. Așteptam să se termine ora, să-i compătimesc și mai mult. Nu înțelegeam de ce nu mai vorbea nimeni cu mine zile întregi după aceea. Pur și simplu nu prindeam subtilitățile vieții.

Colegii începuseră să-mi poarte pică. Când mi-am găsit geanta diplomat de vinilin tăiată cu lama în bancă, nu am zis nimic. Am luat situația ca atare. Nu mă dădeam în vânt după geanta aia, oricum. Mi-o luase tata, sau o primise el și mi-o dăduse mie, nu mai știu. Îmi puneam în fiecare dimineață cărțile acolo în ea, le așezam una lângă alta, aliniate, și apăsam clapetele alea. Mergeam la școală ca un director sau un avocat. Arătam caraghios. Simțeam că nu e în regulă să car chestia aia după mine. Când am venit cu ea tăiată acasă, nu se mai putea folosi, vinilinul se rupsese de tot. Am aruncat-o.

Au început împunsăturile, îmbrâncelile. Eram considerat cel mai tare la bătaie din clasă și nu îndrăznea nimeni să mă provoace pe față. Nu știam de ce, căci de bătut nu mă bătusem prea des. Părea că inspir frică. Așa, din felul meu de-a fi. Cumva, îi intimidam pe ceilalți, care preferau să-mi fie prieteni și nu dușmani. Eram la B. La A era prietenul meu Adi, cu el jucam fotbal și mă înțelegeam bine. Adi era regele încoronat al bătăilor la el în clasă. S-a pus problema cine e mai dur dintre noi, iar colegii mei ranchiunoși au organizat un fel de meci de box, o luptă între noi. Sperau că Adi mă va bate măr și ei vor fi, cumva, răzbunați. N-am vrut, n-aveam nimic cu Adi. Nici el cu mine. Dar asta nu contează. Câteodată trebuie să demonstrezi ceva cuiva. Și o faci. Eu cu Adi ne-am bătut, el mi-a dat sângele pe nas, eu i-am prins capul cu brațul și l-am pocnit în barbă de vreo câteva ori. Apoi am zis gata, evaluați. Au deliberat aprinși, au declarat remiză și ne-am despărțit prieteni, ne-am dus la fotbal.

Pe la jumătatea anului ne-a venit un coleg nou. Îl chema Ursan și arăta pe măsura numelui. Era mare, molcom și mereu trist. Taică-su era pescar. Stăteau jos, la mare. Ursan venea cu bicicleta la școală, făcea zilnic kilometri întregi dus întors. N-a avut ce face, a trebuit să mă provoace la bătaie, împins de la spate de colegii mei, cuprinși din nou de speranță: Ursan avea să mă rupă și să mă detroneze. L-am apucat de gât și l-am țintuit de soba rece de teracotă din clasă. S-a înmuiat repede. Era prea lent, complet dezinteresat de lupte. Voia să fie lăsat în pace și asta am făcut cu toții după aceea, l-am lăsat în ale lui. Eu îmi păstrasem poziția și mă credeam invicibil. În mintea mea, nimic și nimeni nu-mi putea sta în cale. Nici măcar vreunul de-a șaptea. Nici măcar vreunul de-a opta. Ăștia de-a opta erau mari, puternici. Mă gândeam că, dacă aș vrea, aș răpune pe oricare dintre ei. Eu nu eram așa înalt, poate că nici puternic, dar cu siguranță eram un dur.

L-am provocat pe unul, Cornel. Avea porecla Mutu și o ura din toți ficații. Dacă te auzea zicându-i așa, erai pus la pământ în câteva secunde. L-am pândit după ore, la ieșirea din curtea școlii. I-am strigat: Mutule! și i-am văzut sclipirea de brutalitate din privirire cum vine și se duce, odată ce și-a dat seama că eram eu. A luat-o în stânga cu pumnii încordați și capul în pământ. Eu am luat-o în dreapta cu privirea sus. A doua zi, același lucru. Eu strigam Mutule, el se întuneca la față, dar nu îndrăznea să mă pocnească. Imboldul îl avea, era acolo, se încorda ca o panteră, dar ceva îl ținea pe loc. Normal, îl intimidam, toată lumea știa că eram un dur. Lui Cornel zis Mutu îi era, pur și simplu, frică de mine, de ce i-aș putea face, dacă mi-aș pune mintea cu el. Mutule, am zis pentru a treia oară, în ziua următoare. Te bat de te caci pe tine! Eram fioros. Eram David, în lupta cu un Goliat fricos. Băieții din jurul lui Cornel s-au uitat la el cu o semnificație aparte. Părea că vorbiseră înainte ceva, părea că îl încurajaseră în ceva. Și iată-l pe Mutu, pe Goliat al meu, victima mea sigură, cum își lasă geanta jos cu mișcări calculate și cum pășește spre mine fără furie. Calm, ca un ucigaș cu sânge rece. Mi-a aplicat o stângă și o dreaptă și a făcut-o c-o asemenea viteză că nu mi-am dat seama de ce se întampla decât atunci când mă adunam de pe jos. Mă pocnise fix în ochi, în amândoi. Am văzut stele verzi. Când m-am ridicat, amețit, Cornel plecase. Eu am ajuns acasă cu greu, cu arcadele sparte și ochii umflați. Am apărut în fața mamei șiroind de sânge, căcat pe mine de frică. N-am avut scăpare, a trebuit să-i spun adevărul, că m-a bătut unul Cornel. Am adaugat că nu știu de ce, pur și simplu l-a apucat din senin. Nu-mi permiteam să fiu sincer, ego-ul meu era distrus, rușinea se tot înfășura acolo, în mine. Mama nu m-a spălat, sau ceva. M-a luat de-o aripă și m-a târât după ea, așa plin de sânge și de lacrimi, cu hainele în dezordine, ca o găină alergată prin coteț. Am mers până la ai lui Cornel acasă. Stăteau aproape, chiar lângă școală. Mama a intrat în curte cuprinsă de o furie pe care nu i-o mai văzusem. Se instalase în ea și îi schimbase gesturile și expresia feței. Avea ochii măriți și gura schimonosită. Urla, iar când tatăl lui Cornel a ieșit din casă, a început să urle și mai tare și m-a împins în față, dovada de necontestat a brutalității țărănești, a necizelării, a instinctului animalic atavic. Cuvântul animal s-a tot auzit în curtea aia. Au fost pe acolo prin monologul ei și niște întrebări retorice legate de umanitate, decență și civilizație, care au culminat cu aducerea la judecată a copilului scăpat de sub control: sărmanul Cornel. Spășit, s-a ivit în pragul ușii. Avea ochii plecați. Asta pentru că știa ce-l așteaptă, știuse din prima zi, de când îi strigasem porecla aia nemiloasă, știuse că, dacă mă pocnește, aici se va ajunge. Adică la cureaua lu’ ta-so pe spinarea lui. Bătuse cu salbăticie băiatul profei de română din sat, lucru care nu putea fi trecut cu vederea. Cornel și-a luat chelfăneala chiar acolo, în fața noastră, în timp ce eu mă simțeam teribil de vinovat și rușinat, incapabil să vorbesc. Mi-era milă de el, deși a încasat totul cu stoicism. N-a zis nimic. A plecat la loc în casă iar mama m-a tras înapoi, spre a noastră. M-a spălat pe tăcute și mi-a tamponat arcadele cu spirt.

Am luat premiul întâi, ca în fiecare an de generală. Mi-au pus o coroniță pe cap și niște cărți în mână, încercând să nu râdă de mutra mea pleoștită: aveam ambii ochi învinețiți și umflați. Și sufletul zdrobit de apăsarea ultimei revelații: nu de mine le era frică copiilor din jur, ci de mama. Nu eram un dur, eram doar fiul profei de română și-a învățătorului din sat. Aveam spate în școală și era bine să nu te pui cu mine. Uite, Cornel. O pățise. Sau Marian, colegul meu de bancă.