Poveștile Argintarului

Timp de lectură: aprox. 17 minute

Era sâmbătă seara și Argintarul trebuia să deschidă ușa cârciumii din clipă în clipă. Venea întotdeauna, negreșit, dupa ora șapte, dar niciodată înainte de opt.  Tocmai trecuseră câteva minute de ora șapte și mușteriii cârciumii începură să se uite spre ușă, semn că îl așteptau pe Argintar cu nerăbdare. Aveau pentru el un soi de interes amestecat cu ceva respect și uimire.

Argintarul era și nu era de-al lor. Era de-al lor pentru că se născuse acolo, nu era de-al lor pentru că fusese dus de acasă de mic și se înstrăinase de ei – nu bătuseră împreună nici coasa, nici cărările la fete, nici horele de sărbători. Argintarul nu mai prea era de-al lor,  cutreierase multe locuri de care ei, oamenii din satul lui, nici nu auziseră. Și totuși, era de-al lor pentru ca îi știa pe toți pe numele mic și dădea mâna cu ei, și îi cinstea cu câte un rachiu; nu era de-al lor pentru că el bea cafea, ca domnii de la oraș, or ei nu puneau gura niciodată pe așa ceva… De ce să-și irosescă banii pe o zeamă neagră și amară cu nisip pe fund? De câte ori bea Argintarul, nisipul ăla rămânea în ceașcă. Băgaseră și ei degetul să guste. Groaznic. Hotărât lucru, rachiul lor era cu mult mai bun și mai curat. De fapt, la ei în sat nici nu se auzise de cafea. Nici măcar învățătorul sau popa, oameni cu carte, nu beau și nu știau ce-i aia. Argintarul era singurul care bea cafea. Singurul din tot satul.

 Când s-a întors el acasa, nici cârciumarul nu știa de cafea, dar Argintarul a stăruit atât de mult pe lângă el: „Adu, bă, cafea la cârciumă, dacă vrei să-ți mai trec pragul!” Cârciumarul voia să-i fie pragul trecut, pentru că, de când se întorsese Argintarul în sat, cârciuma lui era plină în fiecare sâmbătă seară și făcea grozavă vânzare. Veneau și din satele vecine. Mai ales că Argintarul aducea cu el un binoclu, care trecea din mână în mână și oamenii râdeau și se speriau pe rând, când se uitau unii la alții prin binoclu – îi uimeau imaginile atât de apropiate. Se uitau la rafturile încărcate cu băutură ale cârciumarului și li se părea că sticlele sunt lângă ei. Întindeau mâna să le apuce, dar când luau binoclul de la ochi, sticlele se depărtau iar.  Toți cereau de băut mai mult decât în orișicare seară. Beau și se uitau vrăjiți prin binoclu în gura Argintarului, care le spunea povești din alte lumi, lumi în care ei nu vor călca niciodată. Lumi pe care nu și le puteau apropia nici măcar prin binoclu. Cârciumarul s-a gândit, s-a răsucit și n-a mai avut încotro. Într-o dimineață de duminică, s-a sculat cu noaptea în cap, s-a primenit cu țoalele ale mai bune și s-a dus la oraș să caute cafeneaua lui Cârnul (așa îi spusese Argintarul: „Îi zici că vii din partea mea, să te învețe să faci cafea, exact așa cum îmi place mie să beau”). 

A intrat cârciumarul în cafeneaua turcului și a zis cu glas plin de respect:             „Bună vreme la domniile voastre! Îl caut și eu pe domnu’ Cârnu’, cafegiul. Am mare trebuință de dumnealui!” Și numai ce vede că sare un turc bătrân de după tejghea, care se stropșește la el: „Eu sunt și mă cheamă Bairam! Bairam, nu Cârnu’! Nu permiteam la tine ziceam Cârn, pezevenchiule!”

„M-a trimis Argintarul”, zise repede și cu ochii holbați, cârciumarul.

Brusc, îl trecu nădușeala. Acum înțelegea de ce omului i se spunea Cârnul. N-avea nas. Și-și aminti greu că, într-o seară, Argintarul le povestise despre un turc, prieten de tinerețe cu el, pe care îl prinsese unul la muierea lui și îi tăiase nasul. A fost pocinog mare.

Cică încornoratul, turbat de furie, nu se mulțumise să îi taie nasul, voia să îi mai taie și altceva, dar turcul, negustor abil, nu s-a pierdut cu firea, și, cu vorbe meșteșugite și cu o pungă plină cu aur, a știut cum să-și negocieze mădularul, ca să nu plece fără el de acolo și cum să-l amorțească pe bărbat, ca să uite turbatul că i-a încălecat nevasta și i-a spurcat casa.

Deci ăsta e turcul de care povestise Argintarul și de care vorbiseră o noapte întreagă. Fuseseră cu toții de acord că banii îl salvaseră. Că, dacă nu dădea o pungă plină de gologani, rămânea fără mădular. Auzi grozăvie! Să rămâi fără mădular! Mai pierde omul în viață o ureche, un ochi, un deget, o mână. Dar mădularul, nu, mădularul, nu se poate!

            Îl supărase pe turc și nu știa cum s-o dreagă. E drept că nici nu se așteptase să se întalnească vreodată cu unul dintre eroii poveștilor Argintarului și iată-l acum față în față cu unul dintre ei. Unul care era, pe deasupra, și supărat foc. „Cum o dreg eu acum?” își zise cârciumarul în gând. Mai repetă o data încurcat: „M-a trimis Argintarul să mă înveți cum se face cafeaua. Vrea să bea cafea și eu nu am la cârciumă. Rogu-te, iartă-mă și învață-mă! Ți-oi plăti. Te rog, domnule Bairam, nu mă lăsa! Am fost prost și nu mi-am dat seama ce vorbesc.”

Turcu, tot îndrăcit: „Dacă nu trimiteam pe tine Argintarul, dam afară în șuturi. Tu maimuț prost estem și pezevenchi! Dacă mai ziceam la mine Cârn, dam una peste gură.”

Până la urmă, s-au înțeles și s-au împăcat. Dar turcul l-a stors bine de bani, că el, în față avea cafenea, dar în spate avea bordel și, dupa ce l-a învățat pe cârciumar cum se prepară cafeaua, a început a-l momi și a-l aiuri de cap: „Bre, cârciumar, vedeam la tine bărbat în putere estem, viguros, frumos la față, plăceam viața. Vrei mergeam în spate, să arătam la tine o fata bombon, dulce, dulce ca halvița? Puneam pariu că nu ai mai avut nicicând așa femeie! Dezbrăcam și vedeam la ea smochina coaptă, cea mai scumpă giuvaericală. Dacă ea desfăceam picioarele la tine, tu muream de plăcere, înnebuneam pe loc. Haide, bre, vino și desfătam! Desfătam și iubeam! O viață aveam! Uite, dam un coniac înainte, dacă nu avut curaj!”

 A băut cârciumarul un coniac, a mai băut unul, s-a șters la gură, a tras aer în piept și a intrat la bombonul de fată, ca să-i culeagă smochina coaptă. Vorba turcului: „O viață aveam, smochine mâncam.” A ieșit după o jumătate de oră, roșu la față, cu pupilele dilatate, cu sângele pritocit și cu un zâmbet larg și tâmp, de câine eliberat din lanț. 

„Bre, turcule, mare dreptate ai avut. M-a omorât cu zile fata asta a dumitale. Nu mai am vlagă în mine, că m-aș întoarce la ea în iatac, să o iau de la început. Of, ce mi-ai facut! Mă faci să-mi tremure sufletul și să mi se smintească judecata! Nu mai pot să-mi iau gândul de la ea.”   Cârnul își frecă mâinile de bucurie că-l prinsese pe cârciumar de client și îi zise: „Duceam liniștit la treburile tale, că eu păstram asta fată pentru tine în fiecare duminică. Duminica mâncam smochina numai tu. Hai, plecam acasă acum!” 

Și cârciumarul plecă, dar nu plecă precum venise. Venise lucid, cu gândul la cârciuma lui și la cafeaua pe care trebuia să învețe să o facă și plecă năuc, amorezat, cu sângele clocotind și cu gândul numai la ea, la gura ei, la ochii ăia aprigi, de animal ieșit după pradă, la sânii ei, pe care îi simțea încă înfipți în pieptul lui. „Nu pot să aștept până duminică”, își zise. „Am să mă duc joi.”

                                                                    ***

În cârciumă, oamenii îl așteptau pe Argintar. Trecuse cu puțin de ora șapte, precum am zis, și nerăbdarea mușteriilor sporea. Oare ce le mai istorisea Argintarul astă seara? Dar dacă nu vine?

Când ușa se deschise și apăru în prag, o larmă de bucurie se auzi în cârciumă, ca atunci cand ies copiii în curtea școlii: „Bine ai venit, Argintarule!” Cârciumarul nu-l mai întrebă și puse de cafea. Mare, neagră și cu un sfert de linguriță de zahăr. „Te văd cam abătut”, îi zise Argintarul. „Nu prea esti in apele tale.”

Oamenii, pe la mese, începură să râdă: „E amorezat. Are pe una la oraș. Se duce la ea de două ori pe săptămână. Și-a găsit și cârciumarul nașul!” Și râdeau toți în afară de cârciumar, care ofta de sărea camașa de pe el.

„Argintarule, tu ai suferit dupa vreo femeie, atât de rău încât să nu mai știi de tine?”  întrebă unul dintre mușterii.  

„Eu nu mai sufăr de mult după femei. De mult de tot. Las femeile să-mi intre în pat, dar să-mi intre în inimă nu le las.”

„Hai, Argintarule, povestește-ne despre ultima femeie care ți-a intrat în pat!”

Argintarului îi sclipiră puțin ochii, luă cu grijă ceașca fierbinte de cafea și se așeză la masa de lângă cuier. Toată lumea știa că aia e masa lui și nimeni nu îndrăznea să o ocupe vreodată.

Bă, băieți, zise Argintarul, eu toată viața mea am fost și nehrănit și neiubit! Am dat numai de femei care făceau mâncare proastă și care iubeau și mai prost. Mâncarea fără gust și femeia fără zvâc e a mai proastă pricopseală, să știți de la mine. Te pui în pat fără plăcere, te duci la masă fără plăcere, nici nu trăiești, dar nici nu mori. Mai bine singur.
Da’ să vă spun de ce muiere am dat odată prin Moldova, când am fost tocmit de un popă să îi îmbrac niște icoane în argint. Preoteasa îmi trimitea mâncare la cantonul pădurarului, unde găsisem o cameră liberă, dar gătea prost și pe economie. Toată mâncarea ei avea gust de apă cu sare. Am întrebat în sat dacă e vreo femeie de gătește bine și mi-au zis de una, Vetuța, care gătea la toate pomenile satului. Am tocmit-o si eu pentru o săptămână. Să fiu nebun dacă am mâncat vreodată o ciorbă mai bună decat a femeiuștii aleia. Nici nu m-am uitat la ea, până n-am mâncat prima ciorbă. Era o aia mică și negricioasă, n-avea cu ce să te îmbie, ca femeie. Dar, tot mâncând bucatele ei și bucurându-mă de gust, mi-a venit deodată în cap un gând de care nu am mai putut scăpa în toate zilele cât am stat acolo: daca asta mică și negricioasă, Vetuța, știe să facă amor la fel de bun ca ciorba? Noapte și zi m-a muncit gândul ăsta. Și, chiar dacă era urâtă, eram mort de curios să aflu cum face ea amor. În ultima zi, când i-am plătit pentru tot, i-am zis, uitându-mă țintă în ochii ei: Îți mai dau încă pe atât, dacă faci amor cu mine acum. Și-a dat ochii peste cap de două ori, a strâns din buze încurcată, dar eu am scos repede banii, ca să îi vadă și să îi pară rău să mă refuze. Mi-a luat banii din mână fără un cuvânt, i-a băgat în buzunarul de la sorț, s-a aruncat în pat, s-a dezbrăcat pe sub pătură și m-a chemat cu un semn din cap. Băi, nene, se mișca sub mine, de ziceai că am pus-o cu fundul pe cărbuni încinși. Mă rostogolea și mă frământa, mă mușca de buze, când încet, când tare, apoi mă săruta cu o patimă pe care n-o mai cunoscusem și care mă aducea acum în pragul leșinului. Avea o gură fierbinte și o limbă mică și subțire, al cărei vârf mi-l vâra repetat între buze, cu mișcări rapide de șerpoaică nervoasă. Atât vă spun: făcea un amor mai bun decât ciorba, iar ciorba, credeți-mă, era dumnezeiască.

„Vino la oraș, să lucrezi pentru mine!”

„Nu pot, zice, că am pe unu’ aici în sat, îl iubesc tare de tot, el e lumina ochilor mei.”

„Îți dau simbrie dubla!”

 „Nu pot. Nu plec de aici, am foc mare pe omu’ ăsta, mi-e drag rau. Cu matale m-am culcat doar pentru bani, ca să îi iau lui țoale.”

Am înjurat-o în gând și-mi venea să o joc în picioare, dar am strâns din dinți și am tăcut.  Dau și eu de una care știe să facă ce trebuie și în pat și la bucătarie și ea e moartă dupa altul.

Când să închidem cantonul și să plecăm fiecare într-ale noastre, văd pe unu’ că stătea mai pitit, așa, după o tufă de mure.

„El e”, zice ea și se luminează toată la față. Îl strigă, îi face semn cu mâna și ăla vine la noi. Sare să-l sărute, îi aranjează moțul de păr de pe frunte, îi netezește flanelul gros de lână, pe care, probabil, chiar ea i-l lucrase, cu mâna ei, apoi îl aduce la mine ca să dau mâna cu el. Când mă uit, avea un ochi de sticlă. Auzi, băi, nene, lumina ochilor ei, unu’ cu un ochi de sticlă!