Aeroport

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Unchiul lui murise brusc, la 51 de ani, din cauza unui infarct. I s-a făcut rău în autobuz, în timp ce se-ntoarcea de la un parastas, iar când ușile s-au deschis în stație era deja mort. Trecuseră vreo cinci ani de-atunci, dar acum Paul vedea totul dintr-o perspectivă nou. Măcar nea Titel reușise să treacă prin viață fără să intre la pușcărie, se gândea el acum. Pe alții îi vezi ducând vieți respectabile, cu serviciu stabil și familii fericite, dar parcă poți să fii sigur vreodată. Nu știi când te ia valul, urci beat la volan și dai peste un biciclist. Nu știi când o declarație pe propria răspundere se transformă într-un prejudiciu de milioane. Doar nea Titel, care își încheiase traseul prin viață, putea să răsufle ușurat.

De vreo trei săptămâni, Paul se gândea doar la pușcărie. Știa că o să ajungă acolo. Avocatul era încă optimist, în fond, pentru asta era plătit, dar Costin, un prieten, îi băgase în cap că-i greu de crezut că o să-i dea doar cu suspendare.

-Tu ai și posesie, și trafic internațional, i-a explicat Costin cu detașare, de parcă ar fi vorbit despre altcineva, care nu era de față. Iar traficul internațional se pedepsește cu detențiunea severă, de la 15 la 20 de ani. Așa-i zice, detențiune severă. E o formă agravantă, pentru că nu doar plimbi drogurile dintr-un loc în altul. Nu, tu practic le-aduci din afară, în interiorul societății.

-Deci merit, cum ar veni.

-Nu că meriți, dar eu îți explic care-i raționamentul.

Când a ieșit la stația de metrou Kurt Schumacher Platz, ningea mărunt și pământul arăta ca o gogoașă dată prin zahăr. A tras de troller până la refugiul stației de autobuz și s-a așezat pe un scaun, cu rucsacul în poală. În jurul lui erau alți călători care așteptau autobuzul spre aeroport. A căutat să se ferească de privirea lor atunci când a deschis buzunarul plin cu medicamente, șervețele și încărcătoare al rucsacului și-a extras de-acolo o cutie de Dexamfetamină Sulphat 5 mg, pe care-a îndesat-o apoi discret în buza trollerului, printre haine murdare și cărți. Avea două cutii și i s-a părut înțelept să nu le țină în același loc. Două cutii identice de medicamente dau de bănuit, chiar dacă polițistul de frontieră n-o să se gândească automat la droguri. Ar putea vrea să știe ce-i cu ele, pentru ce sunt, iar atunci când o să vadă ambalajul, cuvântul ”amfetamină” o să-i sară în ochi. N-avea norocul să aibă Aderrall sau Ritalin sau alt medicament cu denumire comercială, care nu spune nimic și care ar putea la fel de bine să fie pentru tusea seacă sau infecțiile în gât.     

Acum, singura piedică erau propriile reacții. Cum treci prin vamă atunci când ai ceva de ascuns? Era puțin agitat și asta putea să-l dea de gol. Pentru mai multă încredere-n sine, a desfăcut iar buzunarul cu medicamente al rucsacului, a scos două pastile și le-a luat cu ultimele picături de Dr. Pepper de pe fundul sticlei.

Strategia de bază era să fie natural. Niciodată nu se uitase poliția de frontieră în bagajele lui și n-avea nici un motiv să o facă tocmai acum. Trebuia doar să fie la fel ca-n celelalte dăți, firesc și sigur pe el ca un cetățean care n-are nimic de ascuns.

Alte gânduri ieșeau din discuție. De-aia nici n-a vrut, cu o seară înainte, să vadă care-s pedepsele pentru deținere. Citise cu mult timp în urmă, în fuga unei pagini de wikipedia, că-n  Olanda primești trei luni de închisoare pentru deținere și opt luni dacă oferi altcuiva, dar încerca se convingă că doar i se păruse, că n-a citit el bine și că-i o amintire falsă, generată eventual de psihoza pe care ți-o dă drogul. Important era să se convingă că nu face nimic ilegal, că are în bagaje un medicament care se vinde-n farmacii pe bază de rețetă și care-arată, la o adică, la fel ca foliile de Nurofen sau de Paracetamol din rucsacul oricui.

Când a coborât din autobuz la aeroport, nu mai simțea deloc frigul și nici trollerul nu i se mai părea greu. Aștepta să treacă prin vamă la fel cum aștepți un joc pe care ești sigur că o să-l câștigi. Voia să văd rucsacul pus în ladă cum trece prin tunel pe banda rulantă, fără să-i facă nimeni nimic, pentru că, în fond, de ce i-ar face? E doar un bagaj ca toate celelalte, în care se mai află un laptop, un Kindle și un roman de Jonathan Franzen cumpărat cu doi euro de la un târg de vechituri din Neukoln.

A lăsat bagajul de cală la ghișeul de check in și a trecut apoi prin controlul de securitate. Câteva bagaje de pe bandă au fost deschise, dar numai din cauza unor produse de îngrijire personală. O studentă din Europa de Est și-a abandonat pasta de dinți, iar un muncitor român a renunțat la toate rezervele pentru aparatul de ras. Rucsacul lui Paul a trecut fără să atragă atenția. Nici n-ar fi avut de ce.

După pastilele de mai devreme, avea un calm care de obicei îi lipsea. Acum, ochii nu-i mai jucau în cap ca un iepure pus pe fugă. Mișcările lui erau domoale și coordonate. Dacă polițistul de frontieră l-ar fi întrebat ceva, nu s-ar fi repezit să răspundă, ci ar fi așteptat două secunde înainte să-i livreze o banalitate politicoasă.

Paul simțea că e mai bine instalat în propriul corp, de parcă ar fi găsit, în sfârșit, niște haine care i se potriveau. Erau momentele în care vedea cât se poate de clar nedreptatea din lume. Alți oameni erau mereu așa, se potriveau din naștere cu carnea de pe ei și n-aveau nevoie de un supliment interzis ca să pară bine alcătuiți. N-aveau nevoie de suport chimic ca să poată aștepta două secunde înainte să deschidă gura.

În drum spre poarta de îmbarcare, s-a oprit la magazinele duty free. S-a uitat la costumele Hugo Boss, la Rolexuri și la pantofii Lorenzo Banfi din piele de crocodil. Prețurile de pe etichete nu i se păreau mari. În fond, mintea lui putea să meargă în toate direcțiile fără să lase-n urmă altceva decât lumină. Ar fi găsit el o cale ca să facă rost de bani. Lumea era o problemă pe care mintea lui putea s-o rezolve.

Cu ochii pe Rolexuri, s-a gândit la viața care-l aștepta în România. După studiile de la Berlin, se vedea deja conducând cotidianul de la care plecase în urmă cu aproape doi ani. Diploma îl recomanda. Și nu doar diploma. Pe lângă ea, mai avea și această claritate, încrederea că poate să rezolve orice puzzle pe care i-l pune în față realitatea. Își imagina că e-n biroul directorului executiv, explicându-i de ce ziarul merge prost și cum se poate remedia situația. El, Paul, avea deja acele explicații, deși momentan erau împachetate superficial, în graba unor gânduri neduse până la capăt. Până când ajungea în biroul acolo, avea însă tot timpul din lume să-și cizeleze prezentarea.

A plecat încet spre poarta de îmbarcare. Și-a dat seama că a ajuns unde trebuie când l-a văzut pe muncitorul român căruia îi găsiseră la control lame de ras în bagajul de mâna. Acum stătea pe un scaun și se uita posac în ecranul telefonului.

Paul a ochit un loc liber și-a dat să se așeze și el, dar a simțit că-i fuge pământul de sub picioare. Patru polițiști de frontieră, doi bărbați și două femei, au dat buzna în jurul porții de îmbarcare. Un ciobănesc german în lesă mirosea pe jos, cuprins de agitația unei misiuni. Paul nu s-a mai așezat pe scaun, ci s-a apropiat de geamurile care dădeau spre pista aeroportului. Lent, cu mișcările unui călător plictisit care vrea să vadă cu ochii lui de ce întârzie atât de mult zborul. Jos, pe pistă, doi lucrători în salopete reflectorizante încărcau geamantane și trollere în burta avionului. Paul încerca să mimeze o fascinație calmă față de mișcările lor. Era de parcă vedea pentru prima dată o mașinuță pentru bagaje. Curând, un bătrân cu mustața stufoasă i s-a alăturat în dreptul geamului-perete. Voia și el să vadă ce se întâmplă așa de interesant.

Atunci când a simțit că polițiștii au trecut mai departe, Paul s-a repezit la baie, a scos din rucsac cutia de Dexamfetamină și-a aruncat în veceu fiecare pastilă în parte. A făcut ferfeniță cutia de carton și-a tras apa după ea. Folia de plastic a aruncat-o în coșul de gunoi. S-a asigurat că alunecă printre alte resturi, departe de suprafață, undeva unde n-o poți zări la o privire superficială. Ce prostie că și-a ridicat viitorul pentru câteva pastile! Drogul trebuia să-l ajute să nu ia decizii proaste, dar iată că a făcut fix opusul.

Trecuseră vreo două ore de când a luat pastilele. Energia începea să i se scurgă din corp, la fel și siguranța de sine, dar atunci când polițiștii de frontieră au trecut cu câinele înapoi, Paul a reușit să-și păstreze calmul. Ce-i drept, nici nu mai aveau ce să găsească asupra lui. Stătea pe scaun și scrola pe gsp.ro. Mătura cu privirea știri despre ultimele plecări de la Dinamo, dar se gândea de fapt la motivul pentru care polițiștii umblau cu câinele după ei. Oare era o procedură standard anti-tero pe care abia acum o remarca? Sau chiar îi găsiseră amfetamina din bagajul de cală și făcuseră poteră ca să-l salte? Mintea lui găsea că-i mai probabilă a doua variantă. Efectul pastilei se retrăgea și lăsa în locul siguranței de sine un sentiment la fel de puternic, dar cu semn schimbat, de groază în fața unei nenorociri certe.

Când ușa s-a închis și avionul a trecut la primele manevre pentru decolare, a simțit că nu mai are aer. A căutat să inspire adânc și regulat și până la urmă a reușit să-și calmeze respirația, dar un gând tot nu-i dădea pace. Imediat ce becurile pentru centura de siguranță s-au stins, a dat buzna la baie și-a vomitat. S-a uitat în oglindă și s-a gândit că e ultima oară când se vede un om liber. Poate că nici acum nu era. Știa precis că o să fie reținut la aterizare, după ce de la Berlin s-a dat alarma că are droguri în bagaje. S-a întors la locul lui de la geam cu privirea-n pământ, ca un condamnat care așteaptă ziua execuției.

Avionul a aterizat și ușile s-au deschis fără să sară nimeni pe el. A trecut și de controlul pașapoartelor fără să i se-ntâmple nimic. Cu toate astea, Paul tot nu se liniștea. Acum se gândea că va avea parte de-o arestare discretă, doi polițiști îl vor scoate din rând și-l vor pofti într-o încăpere pentru interogatoriu, după care o să fie dus la secție și ținut în arest peste noapte. În timp ce se gândea la toate astea, o plăcuță i-a atras atenția. ”Nimic de declarat”, scria deasupra ușii prin care trecea toată lumea. Însă Paul și-a dat seama că el are ceva de declarat și că tocmai de-aici ar putea să-i vină salvarea.

-Bună ziua, i-a spus bărbatului în uniformă care sorbea plictisit dintr-un pahar de cafea. Mă întorc de la Berlin, după un master de trei semestre și am la mine niște medicamente care-s legale în Germania, dar se dau pe bază de rețetă. La noi nu știu cum e, nu m-am interesat. E vorba de ceva pe bază de amfetamină și mă gândesc să nu fie vreo problemă. Mă ajută foarte mult să mă concentrez. Vă spun sincer, nu cred că mi-aș fi terminat studiile fără ele.

-Vă rog să-mi dați un buletin.

-Da, sigur.

-Și să scoateți medicamentele, să le vedem și noi.

-Nu le am în rucsac. Sunt în trollerul pe care l-am avut la cală. Mă duc acum să-l iau.

-O să meargă cu dumneavoastră doi colegi.

La prima instanță, i-au dat trei ani și opt luni cu executare. Se pare că nu au putut să-i dea cu suspendare, pentru că erau două pedepse contopite, exact cum spunea Costin.