În spatele blocului meu

Timp de lectură: aprox 15 minute

Chiar aproape de intrarea în parc instalaseră o învârtitoare cu lanțuri, din cea pe care o vezi la bâlciuri. Și din acel moment, strânsă roată în jurul tiribombei, luase naștere o lume nouă, nemaivăzută până atunci în cartier. Roata aceea cu lanțuri crease conexiuni nebănuite. Atrăgea ca un magnet. Jos, în jurul ei, se nășteau grupulețe care interacționau cu alte grupulețe, se amestecau, schimbau idei, păreri, se bea, se spuneau bancuri. De acolo aflai de unde puteai să faci rost de țigări străineze, prezervative. La „Lanțuri” era loc de întâlniri romantice și despărțiri dramatice. Când pornea drăcia, băiatul își lua avânt și se apropia de scaunul din fața sa în care se afla fata, iar lanțurile se răsuceau și ele, unele de altele, apropiind scaunele. Se învârteau așa,  uniți, până la sfârșitul cursei. Chiar și pe ploaie lanțurile continuau să se învârtă singure, lălâi, încurcate.

***

Când au ajuns acasă, căldura se mai lăsase, iar în apus, soarele începuse să deseneze linii ciudate pe mașinile acoperite de o mâzgă lipicioasă amestecată cu praf. Cel slab și creț se împiedică de niște picioare ce se ițeau de sub o Dacie cu capota ridicată.

— Ce cauți bă, acolo? Ai murit? Ieși afară! începu să strige băiatul ca un apucat.

— Cu mine vorbești, întrebă omul, târându-se afară. Tu erai, băi, Crețule? Ce-i cu tine? Ești beat? Dacă mă duc eu acum la mă-ta să te vadă în ce hal ești? îl amenință bărbatul. Și tu, Mișulică? Unde v-ați făcut așa, mă, amărâților? Ia uitați-vă la ei, ăștia sunt praștie!

— Scuze, nea Pandele, credeam că ai murit, zise Crețu.

— Voi faceți mișto de mine? se burzului bărbatul ieșit de sub mașină, în vreme ce își ștergea de o cârpă mâinile pline de vaselină.

Crețu îl salută militărește, mai vru să spună ceva, dar nu reuși, căci mirosul greu al florilor de tei se amestecase cu izul de Primula și conținutul poșircii îi veni înapoi pe gât. Vomită masiv peste cutia cu scule de lângă roata mașinii. Încă mai auzeau înjurăturile când se opriră din alergat, în capătul străzii. Crețu își mai revenise puțin și se ținea cu mâna de cap. Chiar atunci un bărbat trecu pe lângă ei, privind îngrijorat în urma sa. Deși afară erau 30 de grade, purta un palton negru și un fular petrecut în jurul gâtului. Avea chipul răvășit iar părul vâlvoi îl făcea să semene cu Don Quijote.

 — Era domnul Sălăjan, zise Mișu.

Insolita apariție se oprise în mijlocul străzii și începuse să zbiere:

— Nemernicii, ne-au nenorocit! Unde este demnitatea voastră? Stați ca niște viermi și înghițiți! Să mă cac pe cartelele voastre de zahăr și ulei! Lagăr! Trăim în lagăr!

Ferestrele cu cei câțiva gură-cască începură să se închidă una după alta.

— Așa, lașilor, fugiți în casă! Înapoi la frigidere, o să muriți de frig, idioților!

Sălăjan, locuia la etajul doi, pe scara lui Mișu. Fusese scriitor până să-l ridice Securitatea. Vecinii ziceau că îl bătuseră până își pierduse mințile. De atunci hălăduia prin cartier, îmbrăcat vară-iarnă cu un palton ponosit și se răstea la oameni. Cel mai tare îl enerva zgomotul. Și din nefericire pentru el, chiar în spatele blocului în care locuia, funcționa o stație de ciment, Betoniera, așa cum o știa toată lumea. Era traversată de o cale ferată pe unde veneau vagoane cu nisip și pietriș ce urmau a fi transformate în ciment. Cei care munceau acolo erau niște lipoveni aduși de victoria socialismului tocmai din hățișurile Deltei Dunării. Munceau, descărcând nisip și pietriș, lovind cu răngile, de dimineața până seara, în închizătoarele vagoanelor. Cică odată, domnul Sălăjan, exasperat de zgomotul făcut de răngile cu care loveau în vagoane, s-ar fi dus la ei să le spună să înceteze. A apărut în fața lor așa, înalt și slab, cu cearcăne în jurul ochilor și le-ar fi zis: Opriți lucrul! Paștele mamii voastre! Nu vă mai suport!

Lipovenii, oameni taciturni și bețivi, nu interacționau cu locatarii din zonă. Tocmai de aceea, reacția lor la apariția straniului personaj care a început să-i înjure din senin, nu i-a impresionat. L-au luat la bătaie. L-au alergat până la scara blocului unde abia l-au scăpat câțiva vecini.

Cei doi băieți au așteptat până când domnul Sălăjan a intrat în scara blocului, nu înainte ca acesta să-i arunce o înjurătură și lui nea Pandele, care între timp se băgase iar sub mașină. Ziua se încheiase. Fiecare plecă la casa lui.

Mișu și Crețu locuiau la parter, geam în geam, într-un imobil lung, cu patru etaje și multe scări. Mișu deschise geamul. La Crețu era lumina stinsă, dar de jos, din grădină, se auzea o discuție în șoaptă. 

— Crețule, întreabă Piticu’ dacă mai veniți pe la el.

— Nu mai venim, Mișu e praf.

— Cine e praf, bă? zise Mișu, scoțând capul pe geam.

— Ce faci, Mișule, te-ai trezit?

— Da, bă. Da’ Piticu’ ăla pervers unde e?

— E acasă. Zice că dă bairam. A luat bere, potol. Veniți?

— Și cine mai vine? întrebă Crețu.

— Păi, noi, poate trece și Lupu cu niște gagici. Mi-a zis că dacă nu veniți, să-i dai banda cu Bad Boys Blue.

— Nu vin. Se trezește maică-mea. Și nu vreau să știe că am băut, zise Mișu.

— Bine, atunci sări cu banda!

— Bătrâne, hai să vedem cum e, îl stârni Crețu. Uite, stăm până pe la doișpe și dacă e nasol, ne cărăm. E sâmbătă noaptea, ce naiba!

Pe scara lui Piticu’ mirosea a ghenă de gunoi amestecat cu tocană de cartofi uitată în farfurie, a rahat de șobolan și fire electrice scurtcircuitate. Mirosul era omniprezent. Pe scară, în lift, în apartamentele identice, cu aceeași mică strălucitoare dată pe pereți, cu aceleași lustre ale căror abajururi atârnau strâmbe ca niște bețivi, cu peștele din sticlă ordinară, privind trist de pe televizorul Diamant, cu mobila ca niște cutii maro egale, cu picioare instabile, lucind roșiatice în apus. La acel miros se mai adăuga un ingredient: gândacul de bucătărie. Și erau mulți, slavă Domnului, acolo, la Piticu’. Apăreau ziua în amiaza mare, urcând rapizi tocul îngălbenit al ușii, escaladând rama tabloului cu Dolănescu sau ieșind chiar din magnetofonul Mayak, învârtindu-se odată cu rola și dispărând sub cine știe ce circuite integrate. Mișule, mai stai, bă, nu fi bulangiu, hai să mai trag și fața asta, se ruga Piticu’ când mai trecea pe la el. Nu pot, s-a făcut unșpe, mă car. Vin mâine. Hai, bă, te roagă fratele tău, sau lasă-mi mie Kashtanu’ până mâine și ți-l aduc eu. Să lase magnetofonul peste noapte i se părea absolut inacceptabil. Nu că nu ar fi avut încredere în Piticu’, dar îi era groază să nu intre gândacii în el. În blocul lor cochet nu aveau gândaci.

La petreceri, însă, acele lucruri păreau să se estompeze cumva. Dădeau pe gât lichiorul grețos, stingeau cu o bere și, ca prin farmec, încăperea sordidă se transforma în discotecă.

Urcară scările, ghidați de mirosul de Farmec 16 care se oprea fix în dreptul ușii lui Piticu’. Dinăuntru se auzea înăbușit Living next door to Alice, iar când ușa se deschise, văzură că era full. Se dansa blues, iar la refren, toți urlau la unison: Alice, who the fuck is Alice!

Globul disco, improvizat din cioburi mici de oglindă lipite pe o planisferă școlară, se învârtea lent, aruncând cerculețe albe peste chipul lui Dolănescu, peste goblenurile de pe pereții sufrageriei și peste fețele transpirate ale invitaților.

Crețu și Mișu erau speciali. Apariția lor la petreceri nu trecea neobservată. Le plăcea, în primul rând să se îmbrace altfel decât restul lumii. Iar în plin comunism era al naibii de greu să găsești ținute extravagante. Ei, în schimb, improvizau, fie cu o bască a la Milli Vanilli, fie cu niște bocanci militari sau o cravată peste un tricou cu mânecă scurtă. Se strângeau toți în jurul lor, erau populari.

Își făcură loc printre cei care dansau și se opriră la masa pe care erau așezate câteva sticle și pahare.

— Piticule, ai niște suc, ceva? că eu nu mai beau nimic, zise Crețu. Mi-a pus capac Primula aia.

Câteva fete, așezate pe canapeaua soioasă, se uitau curioase la noii veniți. Orga de lumini le evidenția trecător fețele în roșu, galben și verde. Mestecau toate gumă și își mișcau maxilarele în sincron. Știau că în scurt timp avea să înceapă caterinca. Marinică, zis Pișcot, un pitic cu capul mare și ochi bulbucați era capul răutăților. Se apropie de cei doi prieteni, își apleacă capul într-o parte și îi privi ca pe niște exponate stranii, pe care nu le putea pricepe. Apoi zise:

— Voi sunteți bulangii? Vă ardeți la rozetă?

Adevărul e că mulți îi suspectau că ar fi fost pe invers, inclusiv mama lui Crețu, care era serios îngrijorată și așa, mai în glumă, mai în serios, i-ar fi zis odată: Florin, tu și cu Mișulică, nu aveți și voi o prietenă?

— Ia uitați-vă fraților, ăștia-s dați cu creion la ochi! strigă Pișcotu’, ațâțându-i pe cei care se opriseră din dansat și făcuseră roată în jurul lor.

— Ce sunteți voi, bă, roakeri sau panchiști? Câte kile au bocancii ăia? Să moară mămicuța mea, ăștia n-au terminat încă armata. Alo, hai liberare!

Răspunsul la asemenea atacuri era, de fiecare dată pașnic și eficient. Începeau să danseze break-dance și ca prin minune, cei prezenți începeau să chiuie și să aplaude. Doar că de data asta nu le ieșise. Pișcot se duse la magnetofon și îi întinse lui Piticu’ o rolă.

— Băi, schimbă-n pula mea muzica asta de bulangii! Pune-o pe asta, trăiți-ar! „Trenul vieții” și „Se mărită Mona”.

Un gând fugar îl făcu pe Mișu să zâmbească: cum naiba de erau numai pitici în blocul ăla? Se uită la Crețu și se înțeleseră din priviri. Era timpul să o șteargă.

Se făcuse ora două. Răcoarea de afară le alungă un pic din oboseală acumulată. Greierii se auzeau parcă din asfalt, de peste tot. Lui Mișu îi răsuna încă în urechi refrenul ăla imbecil:

Aoleu, ce să mă fac, Doamne, eu

Se mărită Mona mea

Nu știu, Doamne, ce-i cu ea…

— Pe unde o luăm, Bătrâne? Să nu dăm de Gigione și urâții ăia, zise Mișu.

— Hai să ocolim prin spate, propuse Crețu. Ăia se strâng la bara de covoare. Ultima oară când i-am văzut, o ardeau pe la Termocentrală.

— Dă-i, bă, naibii, las’ că n-avem noi ghinionul ăsta, zise Mișu. Auzi, vrei să mergem acasă? Ziceam să ne mai plimbăm un pic, că e răcoare și mai povestim una, alta, ce spui?  

— Ia taci, Mișule! Ai auzit?

— Ce e? Nu aud nimic!

— Taci un pic! Vino încoace, după garaje. Auzi?

În spatele ușilor mari din tablă galvanizată, garajele dintre blocuri adăposteau o ghildă inedită, un fel de poiană a lui Iocan strămutată la oraș. În afară de parcarea mașinii, aceste construcții improvizate, le ofereau bărbaților un spațiu al lor unde, sub pretextul unor meștereli la câte o bujie sau un carburator, scăpau de neveste și se întâlneau să bea bere și să vorbească despre fotbal sau femei. Între zidurile scunde de beton zăceau căcați fosilizați și mirosea a pișat.

Ușa unui garaj era întredeschisă. De acolo venea, se pare, un fel de icnet, ca și cum cineva și-ar fi înăbușit un strigăt.

— Hai să vedem cine e, zise Mișu.

Se apropiară cu băgare de seamă. Un singur bec chior lumina lăptos aleea. Prin ușa întredeschisă a garajului zăriră o siluetă așezată pe un scăunel. Un bărbat legat la mâini și picioare încerca din răsputeri să se elibereze. Un căluș îl împiedica să strige. Se uita la ei cu o privire plină de groază și gemea surd. Era domnul Sălăjan.

Crețu se apropie și îl ajută să se ridice de pe scaun. Bărbatul făcu doi pași și căzu în genunchi. Mișu îi dezlegă cordonul de telefon cu care era legat de picioare și  călușul de la gură, moment în care Sălăjan o luă bezmetic la fugă, fâlfâind din palton ca un liliac uriaș, pierzându-se în noapte.

— Ia veniți bă-ncoa’, se auziră strigați dinspre garaje.

Când se întoarseră, becul murdar lumina fața tăiată a lui Gigione. Cu el mai erau doi bărbați, unul înalt și unul pitic. Nu mai aveau timp să fugă. Erau prea aproape. Se spune că odată ce ai apucat să-l privești pe Gigione în ochi, ești mâncat. Te hipnotizează ca șarpele Ka din Cartea Junglei și te duci direct la el, fără să te cheme. Era de rău. Se apropiară tremurând, încercând să nu arate cât de îngroziți erau.

— Băi, ce căutați aici? Voi i-ați dat drumul lu’ sandilăul ăla?

— Nu, Gigione, noi venim de la Piticu’ de la bairam. Ce sandilău?

— De unde mă știi tu, pe mine, băi săracule? se încruntă Gigione, mirat că îi spusese pe nume.

— Păi, cum să nu te știm, ești mare barosan, toți te cunosc în cartier, zise Mișu.

— Și ia zi băi husene, la care bairam ziceai că ați fost?

— La Piticu’, zise Mișu, întrezărind o scăpare.

— Aha. Și avem și noi loc acolo? Ia zi, ne lipim și noi? E ceva pizde? Se interesă Gigione.

— Sunt alea din bloc de la Piticu’, răspunse Crețu. Nasoale. Nu merită.

— Ia uite, ai prins și tu glas. Tu cine mai ești? Ți-am dat eu voie la vorbitor? Și în următoarea clipă, tipul înalt  îi arse lui Crețu o palmă peste față.

— Băi Castel, ți-am dat eu voie să dai în el? Iartă-l, te rog eu, ție cum îți zice?

— Crețu, adică, Florin, răspunse băiatul ținându-se de falcă.

— Auzi, mă, Crețule, ia uită-te un pic la mine, mo, haladitule, ești făcut la ochi? Ești pârțar?  A, ia hai mo, intrați aici. Hai, în garaj, has moro car! Închide ușa aia, Jeane! Ia să vă aud, de ce i-ați dat drumu’ lu nebunu’? Acum, cui mai dau eu clanță? Aud?

— Gigione, trăiască neamu’ tău, habar n-am de cine zici! îl imploră Crețu.

— Băi, mucles! Voi îl știți pe Urechilă? Ia dă-te, mo, încoace. Știți de ce i se spune așa? întrebă Gigione. Ia zi-le Castel, trăiți-ar mă-ta, de ce-i zice lu’ ăsta Urechilă?

— Halește urechi pă grătar, rânji Castel.

— Și uite, tu le ai cam mari, nu cred că scapi!, râse Gigione.

Cel care era poreclit Urechilă se căută în buzunare, scoase ceva, apoi duse mâinile la spate, veni lângă Mișu și spuse:

— Stânga sau dreapta?

— Nu știu, dreapta, i-a răspuns Mișu, ezitant.

— Ai ghicit! Bravo!

Mișu întinse mâna, iar Urechilă îi puse în palmă o chestie moale, ca un cauciuc. Era o ureche. O ureche de om. Mișu scutură mâna îngrozit, iar urechea căzu pe jos. Îi trecu prin minte că ar putea fi urechea domnului Sălăjan.

— Ce faci bă, căcat pansat? Ești cam neatent. Mi-ai dat friptura pe jos?

Mișu se aplecă să o ridice, dar nu apucă, căci Urechilă îl lovi cu bocancul în gură.

— Las-o acolo! Sau poate vrei să o mănânci tu?

— Gigione, trăiți-ar familia, te rog mult, lasă-ne să plecăm, suntem tovarăși cu Lupu, stăm pe scară cu el. Uite, dacă vrei, îți aducem rația de zahăr și ulei. Pe toată luna, încercă o ultimă propunere Crețu.

Se pare că Dumnezeu îi trimise lui Crețu acel gând salvator. Gigione ridică capul, rânji strâmb a plăcere și decretă:

— Pe luna asta și pe aia care vine! Și tot așa până când o să moară Ceaușescu! Să nu ziceți că nu sunt eu un băiat sentimental! Dacă mă trageți în piept, știu unde stați. Vă aștept și vă dau buzunare! Hai, ja acasă și aduceți marfa!

***

Băieții l-au aprovizionat pe Gigione două luni. Din a treia, a primit alt fel de mâncare, de la alți oameni mai puțin generoși. Vestea au auzit-o la Lanțuri. A zburat la început ușor, deasupra capetelor lor ca un vânticel domol de toamnă, cu frânturi de cuvinte: Gigione, șapte ani, Jilava. Apoi din ce în ce mai clar, prin întrebări directe: L-au ridicat? E la pârnaie? Cât? Șapte ani. Iar confirmarea le-a adus-o Piticu’ cu lux de amănunte. Plus o propunere: — Băieți, treceți și voi duminică pe la mine. Și Mișule, adu și tu banda aia cu Bad Boys Blue!