Nu-i nimic, mamă
Timp de lectură: aprox. 8 minute
„Și m-am uitat urât la om până când
omul a devenit frumos”
Nichita Stănescu
Mașina hurducăie pe drumul plin de hârtoape. Copacii de pe margine sunt aceiași, dar mai aplecați un pic. Pe scaunul din dreapta am flori și lumânări. Și îi aud vocea lui mamaie de parcă mi-ar fi vorbit ieri.
„Îmi pare rău, îmi pare rău, nu am vrut, iartă-mă!” zise mamaie imitând-o tânguitor pe Salma Dima și dând din cap a „văleu-văleu”. Salma fusese prima logodnică a tatălui meu și o fantomă cețoasă veșnic așternută peste preșurile casei noastre, călcând toți tiptil în jurul numelui ei. Numai mamaie ce-o ocăra. Mătușă-mea Rodica, sora lui tata, intră și ea în cameră, lăsă un braț de lemne lângă sobă și scutură cu mâneca zăpada de pe ele. În bucătărie mirosea a covrigii aproape arși pe plită și acum a ger. Rodica se uită plină de nervi la mamaie care începuse a-mi repeta binecunoscuta poveste. Nici nu mă hotărâsem atunci dacă să o iubesc sau să o urăsc pe Salma, aș fi vrut să o întâlnesc măcar o dată, să o văd în carne și oase, dar după noaptea aceea, dispăruse. Dacă mămica cea care mă crescuse era sigur jos pe vale la cimitir după ce o mâncase cancerul, Salma nu se lăsa mâncată de viermi, ci din contră, tabloul ei căpăta mereu alte nuanțe înflorite de alte și alte povești. Nu-i mai băga, bre, prostii în cap fetii, las-o în pace, spunea iar Rodica, las-o să-nvețe să treacă de capacitate și să meargă dracului la un liceu să scape din văgăuna asta blestemată.
Pentru că mama nu rămânea însărcinată și plângea de focul unui râset de copil a început să meargă pe la babe. Țața Mărăndița a zis că mai bine să lase așa că știe Dumnezeu de ce nu îi dă, dar ea tot cu dorul ăsta se usca. A încercat cu fiertură de trifoi roșu, salvie și brânca ursului, dar nu părea să se prindă nimic de ea așa că și-a luat inima în dinți și-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii și a intrat la baba Cocora de lângă pădure. Cocora s-a uitat în palma ei, apoi a dus-o în camera de la drum unde a pus-o să sufle peste niște bobi. S-a uitat cu milă la ea și i-a zis să se-ntoarcă a doua zi cu niște mărgele de-ale ei, cu ceva purtat în ziua nunții și cu un pieptăn folosit de tata. Asta cu mărgelele și cu pieptănul mi-a zis-o prima dată mamaie când ne-am întors de la înmormântarea lui tanti Cocora. Fuseseră acolo strânse numai pisici negre și cerul se făcuse negru și el când au băgat-o în groapă. Și mama s-a întors la babă cu mărgelele și cu pieptănul și cu o pungă cu bani băgați în desaga mică de-o purtase în ziua nunții pe după încheietură. A descântat ce a descântat Cocora și a ridicat ochii la cer de mai multe ori și apoi a zis că i se arată alt copil. Că nu poate să zămislească, trebuie doar să-l dezlege pe celălalt. Și trăgându-și basmaua mai peste fruntea ei negricioasă și zbârcită, i-a zis că poate că nu toate legate trebuie mereu dezlegate. Și mama nu a priceput. S-a dus apoi și a dat acatiste pe la biserică, a ținut post negru, a tămâiat morminte părăsite și apoi a plâns îndelung. Dar într-o noapte și-a dat seama. Și pe oricine întâlnea, îi spunea: „să îi zici lu Salma să vină la mine să mă caute, că am o vorbă cu ea”. Dar nimeni nu o văzuse demult pe Salma, că fugise să scape de sanatoriu. Oamenii nu pricepeau de ce nu-și vede mă-ta de bărbatul ei și tot caută zâzanie, spusese mamaie.
Rodica repeta că tata o iubise pe Salma și era fericit numai gândindu-se ce voce blândă avea ea, căci cine nu vrea o soție care să nu țipe, ci doar să te dezmierde cu glasul ei de turturică? Frati-miu numai la asta se gândea, să o aducă aici, să-i cânte dimineața, visa în fiecare clipă cum va fi când în sfârșit o va avea acasă în patul lui în fiecare seară, nu doar pe furiș cu fustele ei albe în sus, în grădina cu zarzări, că îi văzusem și nu doar o dată.
Toată lumea din sat știa că nu cu mult înainte de nunta pe trebuia să o aibă cu tata, Salma se făcuse nevăzută pentru câteva zile. Unii ziceau că au luat-o ăștia de la miliție și au bătut-o ca să spună ce a văzut la nu știu cine în casă, alții spuneau că și-au bătut niște hăndrălăi joc de ea și au legat-o cu o frânghie de gât și de sâni și de-aia avea semnele alea. Dar ea nu a zis niciodată nimic.
Și așa, continua mamaie, tocmai mâncam niște plăcintă cu mere făcută de mă-ta, că ce plăcinte bune mai făcea, Dumnezeu să-i odihnească oasele, la masa asta eram când a intrat direct aici în bucătărie, aici în fața sobei a venit nebuna, ei cine, cum cine, Salma nenorocita. Era desfăcută la cămașă, cu sânii plini de vinișoare pe afară, cu urmele alea pe gât și cu tine atârnată de ea într-o cârpă. Îți zic, dacă nu eram acilea, nu credeam.
Când spunea așa, mă vedeam aievea, mică, deseori murdară, mă auzeam țipând, însă ceea ce îmi rămânea mereu alături era curiozitatea nestăvilită de a-i vedea și eu goliciunea Salmei. O văzusem pe Rodica dezbrăcată, văzusem femei care se scăldau la râu și văzusem mai târziu și la televizor femei aproape dezbrăcate în costume de baie minuscule. Însă pe Salma nu reușeam să o cuprind. Uneori îmi apărea ca fiind subțire și translucidă, alteori voluptuoasă, cu sânii mari rotunzi, cu coapsele albe, fluide, cu pântecul fertil, dar de cele mai multe ori arăta de parcă fusese pânza unui pictor obsedat de ferigi roșiatice, de crenguțe și tulpini subțirele, de râușoare reci în lumina vineție a vreunui răsărit. I se întindeau rămurele pe brațe, subțiindu-se blajin și din ce în ce mai subtil, lăsând câteva firicele mlădioase pe claviculă. Ceva din mine îl vedea pe tata ajutând-o pe Salma să se îmbrace ignorându-le pe mămica și pe mamaie.
Rodica îmi povestise că tata vrusese să își țină promisiunea față de Salma și de familia acesteia și să o ia chit că înnebunise după ce i s-o fi întâmplat ei, însă ea l-a refuzat și i-a spus că nu îl cunoaște, el a plecat, dar s-a întors a doua zi, și a treia zi și a zecea zi, iar când în sfârșit ea a cerut să rămână singură cu el și l-a întrebat dacă aude asta, el nu a știut ce să îi spună, dar a încercat să asculte căci de dragul ei și-ar fi dorit să audă. Apoi i-a zis să nu mai vină niciodată. Și Pavel nu a mai venit. Și a luat-o pe Lili și-a făcut aceeași nuntă, că avea lăutari tocmiți, local aranjat, numai mireasa era alta.
Și mamaie deodată tresări. Și i-am zis mă-tii să nu poarte pantofi negri la nuntă și nu m-a ascultat. Și da, noaptea când veni despuiată și cu tine atârnată de ea, am început să țip, ce cauți aici, fă, nenorocito, ce-i cu copchilul ăsta, și ea s-a uitat drept în ochii mă-tii și i-a zis încetișor, cu vocea ei de pe lumea ailaltă, „am vrut s-o înec, dar n-am putut, îmi pare rău, îmi pare rău, uite”. Și te-a pus în brațele mă-tii. Mi-am făcut cruce, maică, tac-tu s-a dat așa înapoi, s-a sprijinit de ușă, numai mă-ta a rămas nemișcată. Ea a înțeles atunci și mai bine ce a vrut Cocora să spună. Iar la tac-tu nu s-a uitat deloc hâtra. Naiba știe dacă ai fost a lui sau nu, dar parcă uite, ai ceva din ochii lui așa. Tac-tu s-a dus apoi să bea și să fumeze ca un nebun. Vreo două luni n-a stat la masă cu noi, de zici că eu și mă-ta făcuserăm copii cu altele. Și te-am crescut și noi cum am putut. Măcar că n-ai ieșit smintită că ea. Și pe restul le știi, maică, le știi.
Intru în cimitir și las florile pe mormânt. Sunt toți aici acum, mămica cu stomacul, apoi tăticu cu plămânii și ultima, mamaie. A scăpat ea de toate, numai de covid nu. Aprind lumânările și dau a-i plânge pe toți. Îmi spun să o sun mai des pe Rodica, dar e la muncă în Italia, când să mai aibă timp și de telefoane, ne mai trimitem poze uneori. Așez mai bine florile pe mormânt, apoi o văd. Vine înspre mine. O întâlnesc în sfârșit, de parcă e capătul timpurilor. Are o rochie albă lungă până-n pământ și descheiată. De sub baticul multicolor îi iese o coadă împletită groasă, de păr roșcat un pic decolorat de la soare, pe măsură ce se apropie îi pot vedea vinișoarele roșii de pe gât. Îmi pare rău, îmi pare rău, nu am vrut, iartă-mă, iartă-mă, îmi spune și încep să plâng în timp ce o îmbrățișez. Mamă, nu-i nimic, mamă…
