Muzica din liceu
timp de lectură: aprox: 15 minute
Petronela se apleacă și își aprinde o altă țigară. Câțiva porumbei cu trupurile uleioase, hrăniți constant cu resturi de la fast-food-ul din apropiere, gurluie lânga masă. Strada e pustie, dar din depărtare se apropie două femei de o vârstă incertă, îmbrăcate în straturi de haine murdare, cu fustele plisate. Una a luat-o înainte, ținând de mână doi copii la fel de murdari care se zbenguie cu încheieturile captive în pumnii ei. Cealaltă femeie cară un sac imens, iar lângă ea observ un al treilea copil. Se oprește din loc în loc, să își tragă suflarea, povara trebuie să fie absolut titanică și pierde treptat apropierea de ceilalți. În dreptul nostru lasă sacul să cadă pe trotuar, își trage nasul și își aranjează baticul, apoi țipă:
–Lenuțo! Tu, pizdă, stai și-așteaptă-mă!
Copilul o trage de mânecă, dar ea își smucește brațul și îl ceartă. Copilul îi răspunde pe un ton obraznic și ea îl articulează după ceafă. Apoi saltă din nou sacul pe spinare și merge mai departe. Copilul o urmează, frecându-și ceafa.
Petronela își întoarce privirea spre mine:
–Uite d-asta nu-mi fac copii.
–Eh, lasă vrăjeala.
–Ce vrăjeală?
Văd că mi s-au dezlegat șireturile și mă aplec, dar mă fulgeră o durere.
–Au!
–Ce ai pățit?
–Cred că mi-am futut spatele.
–Făcând ce?
–Yoga.
–De când faci yoga?
–Acu vreo 10 ani am început și mai fac, mai întrerup, când-cum. Ce, crezi că trupul ăsta se întreține singur, ca o mămică divorțată?
Petro râde.
–Ar putea să se întrețină, dacă n-aș ingera zilnic destul zahăr cât să bag în comă un rinocer.
–De ce mânci atâta zahăr?
–Am și eu traumele mele.
–Ce traume?
–De tot felul.
–Adevăru-i că suntem plini de ele.
–Cunosc oameni care-și duc pruncii de grădiniță la psiholog.
–Păi?
–Anxietăți.
–Ce dracu’ de anxietăți are un copil de țâță?
–Nu știu, e la modă să mergi la terapie și să fii în contact cu tine însuți, să încerci să înțelegi ce și de ce nu merge.
–Mindfulness.
–Așa.
–Adevăru-i că totul vine din subconștient. Orice chestie neconștientizată la timp se duce acolo și se agață de rotițele noastre, și dacă e prea mult jeg rotițele se blochează și ai dat de dracu’.
–Cam așa.
–Dar faza e că multora le place sistemul doar atâta timp cât vina originală nu e a lor. Apropo de asta, m-am și certat cu Alex zilele trecute, că zicea că nu poate să aibă încredere în mine, că cică îl mint.
–Cum îl minți?
–Eh, minciuni albe.
Mă dau ușor înapoi:
–Scuză-mă că trăiesc, da’ ce-s alea minciuni albe?
–Minciuni fără impact, gen am fost la cumpărături și mi-a zis să iau o sticlă de vin, am uitat și când m-a întrebat de ce n-am luat i-am zis că nu aveau vinul care-i place. Este o minciună, dar e cu impact minim. Omu’ n-o să moară dacă nu bea azi vinul ăla.
–Și minți alb des?
–Nu des, dar se întâmplă.
–De ce nu-i zici adevărul?
–Motivul pentru care prefer să îl mint e că are o atitudine de căcat atunci când sunt sinceră și totul spiralează într-o ceartă. Nu-i în stare să lase lucrurile astea minore să treacă fără scandal. N-am o problemă să-mi asum responsabilitatea, asta e, am greșit, sunt om, ce pula mea? Dar dacă pot evita discuții nașpa și mai ales inutile, dacă pot evita să fiu certată o oră și făcută să mă simt ca pula pentru că am uitat să cumpăr ceva irelevant, da, o să spun o minciună. Și faza complet ironică e că pe Alex mereu îl interesează originea unei probleme sufletești, dar când i-am zis că sursa comportamentului meu nașpa e comportamentul lui nașpa, acolo s-a blocat.
Râdem.
–Mda.
–Degeaba ai uneltele astea ca să-ți repari sufletul dacă le folosești aiurea.
Contemplăm cuvintele, apoi zic:
–Bă, Petro, tu ești fericită?
–Adică?
–Ce nu-nțelegi: ești fericită?
–Nu știu, e cineva fericit? Ce înseamnă asta?
–Să faci ce vrei. Ce-ți place.
–Ce te împlinește.
–Așa. Ce faci să fii fericită?
–Nu știu, man, mă uit la TV. Beau un vin bun. Îl pun pe Alex să mă lingă-n cur. Merg la masaj, d-astea.
Râd. Zice:
–Da’ tu ești?
–Cred că da.
–Tu ce faci în timpul liber?
–Citesc. Mă joc cu LEGO.
–Te joci cu LEGO?
–Mi-am cumpărat vreo douăzeci de seturi, am două găleți de LEGO și le mai scot pe covor și îmi fac de cap.
–Și apoi te joci cu ce ai construit?
–Le studiez, le pozez, le admir, dar de jucat nu mai am chef. Îmi pun toată energia în construcție.
–Și nu sfidează asta tot conceptul de LEGO?
–Oricine se poate juca cu un camion sau cu un castel, dar nu oricine le poate construi.
–Așa merge?
–La mine da.
–Dar LEGO nu e pentru copii?
–Au și seturi 18+.
Petronela ridică sprâncenele:
–Vreau să știu ce-nseamnă 18+?
–Modele foarte complexe. Nu te prea poți juca cu ele, că unele-s aproape piese de mobilier. Poți să faci o orhidee sau miniaturi după turnul Eiffel sau Taj Mahal.
–Hm.
–E ca și cărțile de colorat pentru adulți. Chestii care să te relaxeze, ceva la nivelul intelectual al unui adult, dar să nu fie muncă.
–Credeam că-s jucării pentru copii.
–Dacă îi ai.
–Dacă nu, te joci tu cu ele.
–S-au reprofilat toți. Chestii de copii devin chestii de adulți. Mi se pare o mișcare foarte bună.
–Dacă nu mai face lumea prunci, te adaptezi.
–Să știi că nu prea mai face lumea prunci. Am văzut acu’ vreo săptămână un raport de natalitate, cică e record la numărul de nașteri în România.
–Record, adică foarte puțini.
–Adică da, de pe vremea celui de-al doilea Război Mondial nu s-au mai născut atât de puțini copii aici.
–Am auzit chestia asta și prin alte țări. Prin vest.
–Păi acolo există emancipare feminină și contracepție. În rest, țările din lumea a treia-s bine, mersi, toarnă ăia la prunci de n-au aer.
–Ei sigur n-or să aibă probleme peste 20 de ani, când vine vremea să iasă la pensie.
–Eh, aia e cu tăiș dublu.
–Adică?
–Păi degeaba îți faci prunci, dacă toți sau majoritatea pleacă afară și ajung să susțină sistemul de pensii din alte țări.
–Aa.
–Nu cred că-i vorba doar de făcut prunci, trebuie să le creezi condiții să și rămână în țară. Dar în principiu, problema de bază e cu făcutul. Peste un an avem întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului și mai puțin de jumătate din noi avem copii. Acum 20 de ani, rata celor care erau de vârsta noastră și aveau copii erau mult mai mare. Acum 30 de ani și mai bine, era aproape 100% din posibilități.
–100% din posibilități?
–Păi, da. Și mai demult se întâmpla să nu poată lumea face copii. Din motive medicale. Că nu se prea punea problema să nu vrei.
–Clar. O prietenă de-a maică-mii a vrut așa mult că a murit de un avort clandestin în anii 80.
–Acuma trăim vremuri mai bune din punctul ăsta de vedere. Teoretic. Adică, mna, există metode contraceptive, dacă vrei. Sunt ieftine și disponibile, dar cea mai bună e confortul.
–Adică?
–Lăsând la o parte pătura needucată și săracă, gândește-te la generația noastră, ăștia cărora ne bate 40-ul la ușă și încă n-avem copii. Ți-am zis, dacă ne gândim doar la cei din clasa noastră, câți n-au copii. Și am fost o clasă cu foarte multe fete.
–Păi cine are copii?
–Băieții, avem aproape toți. Unii chiar câte doi. Fetele au așa: Adina, Delia, Mariana, Giorgi are 3, Cristina și… atât.
–Mda.
–Restul de 15 fete, nimic. OK, unele au probleme de sănătate. Vreo două din ele au endometrioză de când erau prin facultăți. Dar factorul determinant mi se pare a fi confortul.
–Adică?
–Adică, mă uit în jur și văd o groază de prunci de 40 de ani care nu se mai satură de copilăreală. E ușor și foarte facil să nu-ți asumi responsabilități și obligații, să rămâi mereu doar de capul tău.
–Păi unii vor cariere, studii.
–Man, mă lași? Câți din ăia care nu și-au făcut prunci au cariere și studii? Că io mă pot gândi la câțiva care-s proști ca niște pulpe de pui, abia au ajuns la bac, ce cariere și studii? Îs doar oameni care nu vor să își asume nimic pe viața lor. Io i-am auzit cu urechile mele spunând că nu vor. Nu vor să își bată capu’.Toată ziua-s pe la festivaluri și la cafeluțe pe corso. Astea-s chestiile pe care punem preț.
Petronela mă privește ușor amuzată:
–Bă, io zic să lași vrăjeala.
–Ce vrăjeală?
–Ești supărat că ai luat niște decizii în viață și îi judeci p-ăia care și-au păstrat libertatea și opțiunile deschise. Vrei să sufere și ei.
Râdem amândoi, apoi zic:
–Asta fac?
–Așa pare.
–Poate ai dreptate. Îs zile când îmi vine să îmi iau câmpii. Nu-i ușor și nu-i pentru oricine. Mulți dintre ăia care-s părinți nu-s făcuți pentru părințeală. Dar gândește-te că nu lăsăm nimic în urma noastră și dacă nu lăsăm nimic în urma noastră… ce dracu’ de rost au toate astea? Cui crezi că o să-i pese de oasele noastre? Ce dracu’ vrei să scrie pe piatra ta de mormânt? Că ai fost de 5 ori în Tenerife și ai condus un X6?
Petronela râde, dar râsul i se disipează în tristețe reziduală:
–Mă, gândește-te așa: unii dintre noi n-am vrut să ne naștem. Poate oamenii ăștia fac un exercițiu de empatie și se pun în locul copiilor nenăscuți.
–Nu-s convins.
–Da’ ce dracu’ te interesează pe tine dacă își face lumea prunci sau nu?
–Nț, da’ tocmai că nu mă interesează. Adică nu de prunci. Discuția e mai largă: simt că parcă trăiesc în gol. Că toți trăim în gol și încerc să-mi dau seama de ce. Nu rămâne nimic în urma noastră. N-ai observat cât de plină de nimicuri e viața noastră? Gândește-te ce muncim. Că aproape nimeni nu mai știe să bată un cui sau să planteze un copac. Mulți nu știu să fiarbă un ou sau să facă o ciorbă. Comandăm de 6 ori pe săptămână mâncare…
–Comandăm mâncare pe care o face cineva!
–Da, normal că o face cineva, încă, dar și ăia sunt tot mai puțini. Stai toată ziua pe laptop și butonezi și în final nu se vede nimic. Nu poți pune mâna pe ce ai lucrat. Vine unu’ cu un magnet și își bagă pula-n toată munca ta. Mișcăm biți pe care nu-i vedem dintr-un spațiu non-existent în alt spațiu non-existent. La sfârșitul zilei nu-i nimic acolo.
–Aici ai dreptate. Dar tot mi se pare…
–Mi se pare doar că ducem vieți lipsite de mize, nu faci altceva decât să îți masturbezi egoul, că uite câte am văzut și uite câte am mâncat și uite pe unde am umblat, ia ce cont de Instagram plin de poze pizdoase și de followeri am.
Fac o pauză și zic:
–Totul stă pe loc și la final rămâi doar cu un sentiment din ăla de tristețe și singurătate și dezorientare. Ca după o labă adevărată.
Petronela zâmbește și ar vrea să zică ceva, dar gura i se deschide și i se închide ca unui pește pe uscat.
–Nu știu ce să zic, omule. Mi se pare că ne ducem dracului cu toții. Mi se pare că se duce dracului legătura dintre oameni, ne prefacem că suntem prieteni și apropiați, dar e vrăjeală. Totul e vrăjeală.
–Păi da, cam ăsta e șpilul acum. Că nimic nu mai e ceea ce pare a fi. Orice boschetar cu un mobil e un spin doctor. Nu mai poți măsura nimic, nu mai poți cuantifica nimic. Ăștia or să ajungă la un moment dat să îți spună și ce ai în suflet și efectiv n-o să poți să-i contrazici.
Petro ascultă cu groază. Zic:
–Apropo de spin doctors, am citit zilele astea un articol despre violul gri.
Petronela zvâcnește înapoi teatral:
–Scuză-mă și pe mine că trăiesc, dar ce dracu’ e violul gri?
–N-ai auzit de viol gri până acuma?
–Da’ ce, tu ai auzit?
–Nu. Dar fii antenă la asta: cică violul gri e situația aia în care doi oameni fac sex și la început pare o chestie consensuală, dar după ceva vreme, poate imediat, poate a doua zi, poate după o săptămână sau o lună, unul dintre parteneri, de obicei femeia, ajunge la concluzia că de fapt n-a fost chiar ceva consensual.
Ea mă privește și falca îi cade ușor:
–Ce?
–Să repet?
–Deci, asta ar veni… viol din greșeală? Cine a zis chestia asta?
–Nu mai țin minte numele, o tipă într-un articol.
Petronela trage aer în piept și își rotește privirea în jur:
–Deci ai făcut sex cu un tip și după aia îți dai seama că de fapt nu voiai să faci sex cu el?
–Da.
–Păi ce dracu’ nu i-ai spus pe loc că nu vrei?
–Sugestia pare să fie că femeia își dă seama, sau simte că ar fi mai OK să zică „da” decât „nu” în situațiile astea. Adică, să zicem că te afli într-o relație cu un tip, ieșiți de ceva vreme și, mna, există ideea asta că într-un final o să ajungeți să faceți sex. Sau dacă îl inviți pe un tip la tine în apartament, după un chef, se subînțelege la un anumit nivel sugestia că o să se lase cu sex. Și uneori, unele femei, când se trezesc cu pula între picioare, își dau seama că de fapt nu vor sex, sau nu îl vor în momentul ăla, dar în același timp le e cumva rușine să zică „hai bă, dă-te dracului jos de pe mine că nu mai vreau!”. Dar nu vor, nu 100%.
–Adică, te lași futută pentru că ți-e jenă să zici că nu vrei?
–Jenă, sau altceva. Dar nu constrângere fizică sau morală.
–Wow! Na, nu m-aș fi gândit vreodată la asta.
–Următoarea întrebare: ai fost vreodată într-o situație de genul ăsta?
–Nu știu exact. Uneori m-am întors acasă cu un tip, după un chef și el era pus pe fapte mari, dar eu eram obosită și n-am avut chef de explicații, așa că l-am lăsat să mi-o tragă, dar nu pot spune că aveam chef de sex, nu mi-a plăcut în mod special, dar nici nu simt că aș fi fost violată, sau forțată.
Privește într-o parte, dincolo de mine:
–Situații de felul ăsta sigur există, dar nu știu dacă „viol” e un cuvânt potrivit aici.
–Ce cuvânt ai alege?
–Nu știu. Dar nu viol.
–Dar ți se pare că e o zonă gri?
–Problema e că n-ar trebui să existe zone gri când vine vorba de viol. Căcaturi d-astea par a fi inventate de bărbați ca să împingă violurile într-o zonă în care femeile n-au nicio putere și ei nu mai pot fi trași la răspundere.
–O femeie a inventat definiția.
–O femeie cam proastă.
–De ce proastă?
–Pentru că sugerează că din nou vina e a femeii, că i-a fost „jenă să zică nu”.
–Nu zice asta.
–Sugerează. Și n-ai cum să nu fii de acord cu ea, că e un scenariu foarte cretin, în care ți-e foarte greu să empatizezi cu femeia. Mulți sunt de acord că nu e vina femeii dacă a fost violată pentru că purta fustă scurtă, dar cui naiba îi vine să fie de acord cu o tipă care n-a fost agresată sau obligată să facă sex, ci s-a băgat în pat cu omul de bunăvoie și chiar când putea să oprească totul, i-a fost jenă s-o facă? Mie sincer nu-mi vine să-i țin partea. Și condamnăm din nou victima. Asta dacă reușești să îți mai dai seama că femeia e victimă în situația asta.
–Păi violul gri e o zonă neutră.
–Bărbații n-au nevoie de zone neutre. Femeile nici atât. Violul e viol. Să nu crezi că ideea de act sexual consensual are nevoie de clarificări pentru bărbați. Odată am făcut sex cu un tip și am încercat să îi bag un deget în cur în timp ce mi-o trăgea. Ai încercat vreodată asta cu cineva în timpul sexului?
–Nu prea e zona mea de confort.
–Imediat s-a sesizat tipul. Imediat. Bărbații pricep perfect conceptul de acord legat de sex. Pricep tot, dar doar când vine vorba de corpul lor. Abia când vine vorba de corpul femeilor se instalează ceața și confuzia.
Oftează, privește în jur o vreme și zice:
–Bă, lăsând la o parte ceața și confuzia și labele, da’ chiar anu’ viitor sunt 20 de ani de când am terminat liceul?
–Mhm.
–Jesus, unde naiba au trecut?
–Nu știu.
–Facem chef?
–Clar. Eu mă ocup de muzică.
–De ce tu?
–Să fie muzică bună, muzica aia pe care o ascultam când eram în liceu.
–De ce?
–Păi, pentru că… de ce să asculți căcaturile care bubuie acuma prin cluburi, când poți asculta căcaturile care bubuiau acum 20 de ani prin cluburi?
Petronela râde și zice, făcându-mi cu ochiul și ridicând paharul spre mine:
–OK, mi se pare destul de corect.