Îmi doresc străinătatea. Mulțumesc.

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Bărbatul de la ușă se prezintă apăsat. De fapt, nu are nevoie de nicio prezentare. Mari îl cunoaște de ceva timp, căci el e tehnicianul desemnat să-i repare, din nou și din nou, pe toată durata garanției, pompa de căldură.

          — E mai degrabă o pompă de îngheț, spune Mari și-l urmează, târându-și papucii, spre spațiul tehnic în care zace unitatea defectă.

          — Adică?

          Se pare că tehnicianul știe de reclamațiile pe care Mari i le-a făcut în ultima vreme, iar asta îi perturbă percepția glumelor. Privindu-l în carne și oase, descoperind în el un om necăjit ca ea, Mari regretă că l-a pârât cu atâta dedicație (numindu-l indiferent, indolent, probabil incompetent), se gândește că i-a făcut greutăți la lucru sau că i-a afectat calitatea somnului. Dar cum vremea se tot zbârlea, iar el nu-i răspundea la telefon…

          — N-am acoperire peste tot pe unde umblu, zice omul neîntrebat.

          …și nu respecta programările făcute de Mari online…

          — N-am timp să ajung peste tot pe unde am programări.

          …și apăruse azi doar în urma plângerilor, a telefoanelor și a mesajelor aruncate peste capul lui, sus în ierarhia companiei care-i vânduse lui Mari o pompă defectă, jurând pe garanție că va funcționa brici… Ei bine, cum să nu-l pârască pe tehnicianul care se fofila de la reparații?

          — Măcar un pic dacă mergea și ea, murmură Mari. A venit iarna. Nu-mi doresc decât puțină căldură, câte un duș cu apă fierbinte…

          Bine că se gândește la situația lui, la sentimentele lui rănite, iar nu la instalația ei înghețată din podele și din pântece (își apasă ovarele pe ascuns, prin buzunarele puloverului, iar ele îi răspund cu junghiuri mititele), nu la părul clătit cu greu în lighean! Iar el îi respinsese oferta de pace, se prefăcuse a nu-i înțelege glumița, îi aruncase un „Adică?”. Fără îndoială că azi este ziua în care, de câte ori deschide gura (sau laptopul) să spună și ea ceva, interlocutorul i-o închide sec.

          „În ce scop m-ați contactat?” — asta este cealaltă întrebare încuietoare a zilei, venită de la agenta literară, chiar înainte să apară tehnicianul.

          Cât timp se butonează la unitate, Mari reia în minte, pe puncte, e-mail-ul pe care îl trimisese agentei și la care primise, în loc de un răspuns bun sau rău, întrebarea „În ce scop m-ați contactat?”.

   Se prezentase Mari în e-mail? Da. Nu îndelung, să nu plictisească, ci doar cât să afle agenta că nu avea de-a face cu o ciumată de debutantă, că Mari luase un premiu literar (de nu l-ar fi menționat!) și publicase un volum de proză scurtă (în urmă cu îngrijorător de mulți ani).

   Își expusese Mari proiectul propus agentei? Un pic, printr-un scurt sinopsis, dar atașase la e-mail fragmente relevante și consistente din roman, fiind încă destul de mândră de selecția făcută.

   Anunțase Mari deschis că își dorea o colaborare, că voia ca romanul ei să fie reprezentat de agentă? Nu foarte deschis, asta nu, dar își exprimase speranța că romanul va prezenta interes.

          Așa că urmase acel e-mail al agentei cu întrebarea „În ce scop m-ați contactat?”, plus un „Felicitări pentru activitate” plasat exact înainte. De parcă Mari o căutase aiurea, doar ca să se laude că a scris un roman! Ca și cum un mister gros înconjura motivul pentru care un scriitor se adresa unui agent literar…

          Oare dacă nu-și dădea numele întreg, ci semna doar cu glorioasele ei inițiale, M.C., tot întrebarea aia o primea sau niște pupături în talpă? Mari pufnește în gând și se supraîncarcă de o îndreptățită silă față de ipocrizia agentei.

          — Deci? îl bruschează ea pe tehnician. Se mai face bine pompa mea?

          — 99% șanse să meargă, dacă îi schimb plăcuța.

          — Avem… plăcuța?

          Omul se îndoaie din mijlocul gros și scoate o cutiuță de carton din geanta cu care venise, iar din cutiuță o plăcuță. Nu răspunde, căci întrebările prostești nu merită răspuns. Prostești-prostești, dar depinde și cine întreabă… Lui Mari îi vine ideea că întrebarea agentei nu e perfidă, ci doar un pic prostuță. Dacă totuși femeia dorise lămuriri la modul cel mai sincer și aștepta acum răspuns? Îndoiala o mută pe Mari de pe un papuc pe altul.

          O fi piesa mică (ia, o plăcuță, acolo), dar va dura ca tehnicianul să o schimbe, așadar Mari are timp să se repeadă la masa de scris (și tocmai asta face), să răspundă agentei, să recunoască spășit ce vrea de la ea, să nu o mai ia pe după corcoduș doar pentru a se menaja dinaintea unei eventuale respingeri.

          Da, doamnă, vreau să colaborăm, am nevoie de un agent literar ca de aer, căci n-am abilități de a-mi face relații, uitați, pe Facebook mă urmărește doar soacra, ba chiar din școala generală nu mi-am mai făcut prieteni, habar n-am să mă vând ca autoare, iar tagma dumitale fix la asta se pricepe, din asta își scoate banii, din intermediere de relații literare sau cum s-o mai numi frumos căpușarea creativității unor inadaptați ca mine! Deci, o, tu, samsar prosper de cărți ce ești, ia-mă cu totul sau pe bucăți, strânge-mi beregata cu un contract oricât de nefavorabil mie (ai fi uimită câte pot accepta) și du-mă-n târg, aruncă-mă pe tarabă! Plimbă-mă pe sub nasul editurilor, prinde-mi cu bolduri în piept o prezentare din care să nu mă recunoască nici mama, dar care să facă publicul să poftească din mine o parte, o carte!

          Din toate astea, Mari tastează atent, îngrijorată: „Am citit interviuri date de dvs și am înțeles că reprezentați scriitori în relația cu editurile. Am reținut că nu colaborați decât cu scriitori străini, dar tot am încercat să vă atrag atenția cu fragmentele mele de roman. Îmi doresc mult să nu fi comis o impolitețe scriindu-vă. Numai bine.” Trimite e-mail-ul.

          Nici de data aceasta nu ceruse explicit o colaborare, dar cealaltă nu se poate preface că nu înțelege pentru a doua oară. Apoi, dacă agenta chiar nu e interesată, prin acest mesaj, Mari tocmai se extrăsese politicos și demn, încheiase, în ceea ce o privea, discuția.

          — Doaamnă! Puteți să veniți?

          Își trage nasul, lipăie pe holul înghețat și ajunge la tehnician. Semnează un proces-verbal lung, la care omul pare că a lucrat mai intens decât la pompă.

          — Voi avea căldură? Apă? De-aia caldă, nu orice apă.

          — Să știți că eu nu plec de aici până nu se încălzește apa, promite omul.

          Încălzirea apei în boiler pornește de la un 15 grade dușmănos. Nu-i cale de ocolit: cât timp se așteaptă ca noua plăcuță să acționeze, se impune o conversație de cel mai rău soi, nu despre vreme, nu despre guvern, ci despre meseria tehnicianului. Dacă ar fi o lucrare de licență, iar nu o discuție în debara, ca titlu ar merge: „Pompele de căldură: particularități de funcționare și tipologia clientelei”. De comun acord, cei doi sar peste capitolul clienților pârâcioși, dar și peste cel al tehnicienilor neserioși, vorbind, în general și amical și la nesfârșit, despre pompe.

          Deodată, singura parte din Mari care n-a intrat în amorțire, anume urechea întoarsă spre masa de lucru, prinde zvonul unui nou e-mail picându-i „plop!” în inbox.

          — Până mă întorc, crește temperatura cu zece grade, zice Mari grăbindu-se la laptop.

          Sosise cel mai neașteptat mesaj de la agentă: „Doamnă Mari C., cu ce vreți să vă ajut? Doriți să vă propun romanul spre publicare în străinătate sau în țară?”. Cumva trebuie să aleagă?! Doamne. Ce întrebări uluitoare mai are pentru ea agenta? În străinătate sau în țară?! Nu că ar fi greu de ales, la cum o duce ea în țară. Mari își strânge capul în mâini, căci îi pârâie, îi va pocni ca un prost și ea nu va apuca să vadă coperta la care abia îndrăznește să viseze, cea de pe care să nu priceapă decât două cuvinte: prenumele și numele ei!

          M-ar bucura… Aș vrea… Desigur, dacă s-ar putea… Aș prefera… Scrie un răspuns și șterge, scrie și șterge. Nimic nu sună bine. De lângă pompă, înghesuit în spațiul tehnic, bărbatul venit să-i încurce lui Mari gândurile strigă:

          — Doaamnă! Puteți să veniți?

          — Da-da! Imediat.

          Oricum, orice ar scrie, va regreta după. Tastează: „Îmi doresc străinătatea. Mulțumesc.” Trimite mesajul și fuge, zboară spre tehnician.

          — Stăm de juma’ de oră și nimic! îi zice tehnicianul cu reproș, de parcă ea s-a ocupat de reparație.

          — Cum nimic? Sunt 16 grade!

— Păi și afară s-a mai încălzit…

• Haideți, domnu’, să fim optimiști! E spre bine!

          A crezut mereu în romanul ei! Ideea lui veche se copsese în sutele de pagini scrise și rescrise, se învechise, se uscase, se chircise de tot și în capul ei, dar prin asta își căpătase dulceața, ca o stafidă, își stabilizase valoarea în cuvinte, și iată că acum se mai ivise cineva care, asemenea ei, dădea șanse acestei cărți. Confortabil sau nu, adevărul e că numai după ce un editor (merge și un agent literar) citește cartea și crede în ea, ajunge dinaintea lumii autorul (autoarea, în acest caz).

          Numai că nu citise. Agenta. Nu citise cartea. 

          Înțelegerea se coboară ușor în capul care nu mai pleznește de entuziasm; obrajii se înfierbântă de rușine. Ce sperase Mari era ca, în baza incitantelor fragmente de roman atașate la e-mail, agenta să îi ceară pentru lectură întregul manuscris. Să fie interesată, asta sperase. Dar agenta scrisese, pe neve și la mișto: „Doriți să vă propun romanul spre publicare în străinătate sau în țară?”. Felicitări pentru activitate, în ce scop m-ați contactat, doriți… străinătate? Cu alte cuvinte: visezi, vrabie, mălai?

          N-o cunoaște, nu și-o poate imagina decât în clișee: agenta se lăfăie pe un divan, cu un strugure spânzurându-i la nivelul gurii, ținut de un sclav chipeș care și-a făcut deja fotografia pentru coperta a patra a romanului la care lucrează. Fără emoții, importanta femeie privește uneori la un ecran unde-i apare în timp real evidența veniturilor pasive, a comisioanelor, a procentelor din vânzările de carte care-i revin. Când umblă prin casă, cu imaginația nepoftiților atârnată de ea, agenta nu se înfioară, nu are de ce, încălzirea în pardoseală îi funcționează perfect.

          O vede dispunând nu doar de bani, ci și de marea resursă, timpul, pentru a purta o conversație cu prăpădita de scriitoare conațională, doar ca să aibă o anecdotă nouă de transmis în rețeaua ei literară selectă. Aude hohote ridicându-se din colțuri exotice ale lumii, de pe alte divane sau din căzi cu picioare de lei, care revarsă pe marmura unor băi uriașe spumă parfumată și apă caldă (și noi clișee). Foarte clar aude și boaba de strugure pe care agenta o sparge între măsele, în timp ce împinge mai departe pe toboganul virtual punchline-ul naiv al conversației electronice: „Îmi doresc străinătatea. Mulțumesc.”

          Un alt e-mail nu va mai veni să spulbere scenariul ăsta, oricât ar arde obrajii lui Mari.

          — Stăm de o oră și tot nimic, anunță tehnicianul.

          — Lăsați că stau eu. Rămân eu cu pompa. Puteți merge.

          — Dar să știți că, dacă nu-și revine… eu nu știu ce să-i mai fac.          

— Știu că nu știți. Mai greu, dar mă prind până la urmă.