Rai Inc.

Timp de lectură aprox. 16 minute

Joseph Edwards s-a sinucis in Ajunul Crăciunului aruncându-se din clădirea newyorkeză de birouri unde muncise în ultimii cincisprezece ani. Se gândise de multe ori să o facă, mai ales în timpul serviciului când lucra pe pilot automat, iar mintea îi reamintea cât de mult detestă să fie contabil, însă nu credea că o va face cu adevărat vreodată.

Joe simțea de mulți ani că trăiește aceeași zi la nesfârșit, ca în filmul Ziua Cârțiței. Sigur, mai erau și alte lucruri de care Joe nu era mulțumit – rata ipotecară  ce continua să crească, divorțul ce îl secătuise de banii și emoțiile pe care nici nu realiza că le mai avea – dar Ajunul Crăciunului a fost vestita picătură care a umplut paharul. A preferat să lucreze decât să stea iar în casa goală. Ajuns la birou s-a întrebat ce rost mai avea, încă o zi de hamster trudind la rotița corporației?

Era sigur că se aruncase pentru că își amintea senzația de gol în stomac de îndată ce mâna i-a părăsit tocul geamului apoi imaginea bordurii care se apropia atât de repede de parcă voia să îl înghită. Înainte să se transforme totul în întuneric, un ultim gând i-a străfulgerat mintea: cât de diferită ar fi fost viața lui dacă și-ar fi urmat visul de a face artă în loc să aleagă un câștig sigur într-o corporație.

Ce nu se aștepta Joe era să se trezească după toate astea într-un loc necunoscut și totuși familiar, fără pic de dureri și cu cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, zâmbindu-i superior.

Joe constată că se află într-o clădire de birouri similară cu cea de la locul lui de muncă și simțea că  fiecare obiect îi zâmbește în zeflemea, la fel ca femeia. Noul lui birou, dupa cum anunța placuța cu numele din fața lui,  se afla într-un cub cu sute altele la fel,  împodobite de dosare, căni de cafea, pahare de hârtie iar în colț mormăia un copiator uriaș. Privirea i se mută asupra ușilor mari de sticlă ce dezvăluiau bărbați și femei în sacouri elegante așteptând liftul. Deasupra lui, scris cu litere roz de neon, trona numele companiei Rai Inc.

– Domnule Edwards, bine ați decedat! zise femeia. Mă tem că nu avem foarte mult timp. Eu sunt îngerul Azrael, responsabil de cazul dumneavoastră. Pentru a vă bucura de facilitățile Lumii de Apoi, va trebui să urcați scara corporatistă, așa cum vă place vouă oamenilor să spuneți.

Auzind tonul vocii ei robotice, Joe s-a simțit de parcă cineva i-ar fi înfipt un ac sub șezut.

– Aici este evident biroul dumneavoastră, continuă Azrael. Veți lucra opt ore pe zi iar la sfârșitul fiecăreia îmi veți da raportul. Pauzele sunt interzise dintr-un motiv de la sine înțeles: decedații nu au nevoie de mâncare sau refacerea energiei.

– Asta e vreun fel de farsă? zise Joe încurcat. Eu… am vrut doar să mă odihnesc.

– Domnule Edwards, vă asigur că nu. Odihna veșnică este un serviciu pe care noi îl oferim aici la Rai Inc., dar până acolo, birocrația ne omoară. Acum despre slujbă: veți fi repartizat către o casă iar scopul va fi să speriați locatarul. Dacă reușiți, urmează odihna.

Joe se gândi ca femeia îi amintea de secretara Linda, de la firma unde el lucra.

– Vrei să bântui pe cineva?  De ce ai vrea să fac asta? întrebă Joe.

–  Acestea sunt ordinele Marelui Șef. Cred că îi place să le reamintească celor vii că mai există. Dacă mă întrebați pe mine, aș zice că ăsta e pur orgoliu masculin.

– Aș vrea să vorbesc cu Marele Șef, zise Joe.

-Mă tem că e într-o ședință importantă cu cel de la concurență, replică ea, arătând cu degetul spre podea. Să nu mai pierdem vremea, ați fost norocos. Sunteți repartizat în România la doamna Floarea Buruiană. Pensionară, locuiește singură, deci nu va fi greu de speriat.  Unde mai pui și schimbul de experiență culturală. Știm din dosarul de la HR că nu ați vizitat România. Ce entuziasmant!  A,  să nu uit, bariera lingvistică nu va fi o problemă. Veți înțelege orice va spune doamna printr-o tehnologie extraordinară marca Rai Inc.

Azrael își duse o mână la gură și îi mărturisi șoptit lui Joe, ca o elevă de școală primară:

 – Rămâne între noi, dar invenția asta l-a ajutat pe Steve Jobs să își câștige locul de odihnă.

Joe își spuse că probabil avea cel mai ciudat vis erotic despre secretara Linda. Posibil că subconștientul lui se simțea într-un fel vinovat, așa că înainte de a trece la scene nebunești cu ea, îi arunca prostiile astea religioase.

– Consider că este nevoie de o mică recapitulare, îl trezi ea la realitate.  Ați decedat, ați ajuns la Rai Inc. unde trebuie să munciți pentru a primi locul de odihnă veșnică. Opt ore pe zi, fără pauze, veți încerca să îi amintiți doamnei Buruiană că există forțe supranaturale în lume. După cele opt ore, vă întoarceți, îmi dați raportul. Eu trimit raportul către departementul superior și tot așa până ajunge la Marele Șef. Dacă El consideră că ați făcut o treabă bună, locul vă e asigurat. Cine știe, poate reușiți din prima.

– Și eu cred că asta e cea mai mare porcărie pe care am auzit-o în viața mea, zise Joe.

– Feedback-ul dumneavoastră este foarte important pentru noi, domnule Edwards. Îl puteți scrie către departamentul de sugestii și reclamații când vă întoarceți.

Și cu asta, Azrael apăsă butonul de pornire al laptopului iar Joe se trezi într-un loc în care nu mai mersese niciodată: curtea Floarei Buruiană din Tufenii de Jos, România.

Azrael își făcu rapid o cafea, se așeză de partea opusă a biroului cu plăcuța lui Joe, își verifică ceasul de la mână, apoi apăsă din nou butonul laptopului. Ca prin magie, bărbatul reveni pe scaunul lui de parcă nici nu plecase. Ochii lui Azrael îl fixau jucăuș.

– Cum a fost prima zi, domnule Edwards?

Joe se hotărâse să rămână la teoria că visa. Avea un vis enervant de lung, dar asta era, un vis, așa că îi povesti sincer lui Azrael tot ce i se întâmplase.

– A fost așa cum ai spus. Am ajuns la locuința unei bătrâne și înțelegeam ce spunea chiar dacă vorbea o altă limbă. Să vedem, ce altceva? Se pare că oamenii din România sacrifică un porc în ziua Ajunului. O ajuta un vecin la operațiune. A fost minunat să îmi dau seama că niciunul nu mă putea vedea sau auzi. Cireașa de pe porc a fost când bătrâna a trecut prin corpul meu. Cred că m-ar fi auzit țipând de durere dar norocul meu, chiar atunci a început să guițe și porcul ce se lupta pentru viața lui.

– Da, am uitat să îți menționez, trecerea celor vii prin corpul tău poate fi dureroasă. Dar se pare că înveți repede, ca un bun angajat, replică mieros Azrael.

Joe îi ignoră încercarea de a-l călca pe bătături și continuă.

– Ai avut dreptate și cu schimbul cultural. Am mai învățat că românii sunt darnici. Înainte să se apuce serios de măcelăritul animalului, doamna Buruiană a fiert niște alcool pentru ea și vecinul ei. A vărsat cam jumătate din el pe zăpada din curte și a spus să fie și de sufletul morților. Nici n-a apucat bine să spună asta, că m-am trezit cu tot lichidul ăla fierbinte pe gât, de parcă mi-l turna cineva cu pâlnia. Am tușit și m-am înnecat și încercam să-i spun că vreau niște apă, dar bineînțeles că nu mă auzea.

– Ce frumos! Ați fost servit cu țuică fiartă. Am auzit că e un deliciu. Și ce s-a mai întâmplat?

Joe își aminti orele ce păreau interminabile alături de cei doi ciopârțind din porc și cum a încercat să plece din curtea aia blestemată când se ajunsese la misiunea spălării mațelor. De fiecare dată când deschidea poarta și pășea către drumul principal, se trezea din nou lângă ei, în magazia plină de acareturi unde fusese tăiat animalul.

Când se întunecase și treaba părea terminată, Joe o urmări pe Floarea ca un câine credincios până la poarta unde se strânseseră câțiva copii. Cel mai mic dintre ei avea nasul și obrajii roșii de la frig și nici nu era de mirare pentru că își purta fesul pleoștit de resturi de zăpadă pe vârful capului, cu urechile degerate pe post de suport. El dădu deodată tonul cântării, ca un cocoș lipsit de pene, dar plin de hotărâre. Câțiva dinți de lapte îi lipseau iar cuvintele cântate cu mare patos despre nașterea lui Iisus îi ieșeau cam șui.  Bătrâna nu își dezlipea privirea înlăcrimată de la el. La finalul colindului, le-a împărțit copiilor câteva portocale și covrigi iar pe Fes Pleoștit l-a pupat pe obrajii roșii, i-a strecurat o bancnotă în buzunarul gecii și i-a reamintit că e cel mai deștept nepot al ei. Băiatul s-a alăturat stânjenit grupului care îl tachina și s-au îndreptat spre următoarea casă.

– Nu s-a mai întâmplat nimic. Oare nu ai putea să-mi dai pe altcineva de…bântuit? Îmi cam place de ea, zise Joe.

– Asta e adorabil domnule Edwards dar proiectele Marelui Șef nu se dezbat, se execută. Azrael se pregăti să apese butonul laptopului.

– Așteaptă! Macar spune-mi de ce m-a auzit prima dată când a trecut prin mine, ceru Joe.

– Probabil te-ai speriat iar țipătul tău a ajuns in lumea viilor. Cu ajutorul emoțiilor puternice îți poți canaliza energia și te poți face auzit sau poți interacționa cu obiectele. Fiind legat de emoții, procesul poate fi imprevizibil. Și acum, treci la treabă!

Joe se trezi de data asta în dormitorul Floarei. Femeia stătea îngenuncheată la marginea patului unde își recita domol rugăciunea de dimineață. Joe observă o fotografie alb-negru înrămată deasupra patului cu o Floricică tânără pozând mândră lângă mirele ei. Sub fotografie, o colecție impresionantă de icoane împodobeau o mare parte din perete. Joe se întrebă dacă oamenii se maturizează vreodată? Floarea îi părea o adolescentă mai specială de vreo șaptezeci-optzeci de ani, mare fan al trupei Dumnezeu și Sfinții Săi. Decis să iasă odată din coșmar, Joe ascultă ordinul femeii-înger și își concentră furia pe fotografia veche. Poate asta era singura cale, să o sperie pe bătrână.

Sticla se crăpă de parcă o pietricică invizibilă fusese aruncată cu forță, apoi bucăți de cioburi căzură prin pat aproape de mâinile împreunate în rugăciune ale Floarei. Bătrâna tresări, își făcu semnul crucii și se ridică anevoie ținându-se de șale. Privirea ei trecu de la ușile și ferestrele închise ale încăperii înapoi către cioburile din pat și sus la fotografia din perete.

– Așa Corneluș, nu mă lași să mă bucur de Sfânta zi de Crăciun! Ți-e ciudă că nu m-ai luat cu tine! Ha! Numa` Dumnezeu drăguțu` m-o lua când o vrea El!

Bătrâna luă o sticlă cu apă de sub masă și începu să stropească prin cameră. Apa trecea  prin corpul lui Joe care încerca să se ferească din calea ei în spațiul mic al camerei.

– Nu te potolești cu aghiasmă, îl chem eu pe părintele și ai să vezi atunci!

Bătrâna își ajustă baticul în timp ce inspecta fiecare ungher al camerei în căutarea inamicului invizibil. Ușa dormitorului se deschise și două femei o măsurau din priviri. Prima era mai înaltă și corpolentă, cu părul scurt vopsit într-un roșu atât de aprins de parcă ar fi purtat pe cap nasul lui Rudolf. Cea de-a doua era cam deșirată, chipul îi era aproape ascuns de o pereche de ochelari de vedere imenși și broboada neagră înfășurată sub bărbie.

– Ce faci, Floare? Nu te-ai îmbrăcat? Întârziem la slujbă, zise bătrânica roșcată.

Floarea strânse la piept petul de plastic și le povesti femeilor cum o făcuse Corneluș să întârzie iar la slujbă chiar și mort. Femeile o ascultau, aruncându-și priviri cu subînțeles. Floarea reconstitui evenimentele dimineții, stropind din nou cu agheasmă prin încăpere și trecu prin corpul lui Joe de mai multe ori până când el reuși să se adăpostească în pat icnind de durere.

Doamna cu părul vulcan își făcu cruce uitându-se către patul plin cu cioburi.

– Ceva e necurat, Floareo! Parcă am auzit și eu un vâjâit dinspre pat.

– Nu era vâjâit, era vocea lu` răposatu` Cornel, Dumnezeu să-l odihnească, își dădu cu părerea doamna-Ochelari. Mi-l aduc aminte bine.

Roșcata își încrucisă brațele puternice sub sânii imenși și o săgetă cu privirea pe doamna-Ochelari.

– Ohoo, știe tot satu` cât de bine l-ai cunoscut.

Joe le auzi pe cele trei bătrâne cum începeau să se ciondănească, apoi se trezi brusc în biroul lui. Azrael îl întâmpină cu o figură serioasă.

– Ați eșuat domnule Edwards. Ați reușit să vă expuneți persoanelor străine. Aveați un singur lucru de făcut, să o speriați pe Floarea Buruiană. Va trebui să o luați de la capăt, altă țară, altă casă, alt locatar de înspăimântat.

Joe se simțea învins și sătul de jocurile femeii-înger dar cel mai mult se simțea vinovat pentru ce pățise Floarea. Poate era doar un vis dar bătrâna îi păruse reală.

– Să văd dacă am înțeles corect, zise Joe. Cred că am murit, am ajuns să lucrez pentru o nebună și am jucat Fantoma Crăciunului trecut pentru o biată bătrână. Ar fi trebuit să refuz de la început, așa că asta fac. Demisionez! Și dacă vrei, mă poți trimite la cel de la concurență. Nu-mi pasă, nu mai bântui pe nimeni.

Azrael zâmbi și pentru prima dată, chipul îi părea luminat de bucurie autentică.

– Felicitări, Joe! Bine ai venit în Rai!

Clădirea de birouri dispăru și fu înlocuită de o grădină imensă cu plante pe care era destul de sigur că nu le mai văzuse până atunci. Joe își umplu plămânii cu aerul parfumat și se tolăni la umbra unui copac, admirându-i coroana.

– Cum te simți, Joe? întrebă Azrael.

– Simt că ar trebui să nu mai vorbim. Aștept să mă trezesc odată, zise el.

– Îmi pare rău dar ești mort, zise femeia-înger. Majoritatea oamenilor cred că se tem de moarte, dar asta nu e mereu adevărat. Cei mai mulți se tem că nu au trăit ceva anume. Ultimul tău gând a fost un regret, un ce ar fi fost dacă ai fi ales o altă carieră. Ți-a fost mai frică să îți lași în urmă locul de muncă decât ți-a fost să te sinucizi. Trebuia să îți învingi frica Joe, așa că am creat un alt loc de muncă pe care l-ai disprețuit până ai ajuns să faci ce trebuie, să demisionezi.

– Și trebuia să bântui o bătrână? Cam sadic pentru un înger, observă Joe.

– De fapt, ai ajutat-o. Floarea simțea că nu mai are mult de trăit și se temea. În ultimii ani, familia se îndepărtase de ea. După ultima ta ispravă, fiul ei a invitat-o la el de Crăciun. Chiar dacă au fost alte două vecine martore la ce se întâmplase, el credea totuși că Floarea o luase cam razna și asta l-a făcut să acționeze. Oricum, a fost un Crăciun frumos pentru ea și a doua zi a murit împăcată.

Joe se propti brusc în coate și privirea lui încruntată o întâlni pe cea a femeii-înger.

– Nu-ți face griji, a fost pașnic. A murit în somn și a ajuns direct la locul de odihnă. Dacă vrei, o poți vizita.

– Și ce să-i spun? Eu sunt ciudatul care te-a bântuit înainte să mori? întrebă Joe.

– Sunt prietenii care s-au legat din mai puțin. Dar îți poți vizita și alte persoane decedate sau chiar pe Bark Twain, bulldogul tău care a murit când erai clasa a doua, zâmbi Azrael.

Joe îi întoarse zâmbetul. – Poate o să încep cu Elvis. Mereu mi-am dorit să-l aud live.