4WD

Timp de lectură aprox. 14 minute

Mașina se cațără pe trotuar ca un câine gras, urcă opintit și ultima roată pe bordură și motorul se îneacă într-un oftat. Dinu Anghel, bărbatul de la volan, trecut de cincizeci de ani, scoate telefonul.

-Am ajuns. Hai să mă iei. Vezi că-s afară, că nu m-a lăsat ăla de la poartă să intru.

În câteva minute, fiul deschide portbagajul și scoate un scaun cu rotile.

-Ia și buchetul, zice Dinu.

Tânărul ia florile și închide mașina. Apucă de mânere și pornește cu încredere.

-De ce n-ai parcat aici? Era liber, zice el, arătând spre locurile de parcare rezervate pentru persoanele cu handicap.

-Hai, dom´ne, mă lași, zice Dinu, strâmbându-se peste umăr.

Roțile căruciorului se opresc în buza rampei de la intrare. Fiul împinge de câteva ori fără succes, întoarce căruciorul și urcă cu spatele.

-Băi Mihai, zi și tu! Astea pentru ce sunt?! zice Dinu. Să urci navetele de bere? Nici rampele alea de la alimentara nu-s așa abrupte! Ce-i ăsta, tobogan? Trambulină, handicapați-viteză? Le-au făcut repede, cică norme UE, da’ s-a dat vreunul pe ele să vadă cum e?

-Hai, mă tată, parcă n-ai ști.

Dinu oftează, se uită în buchetul de flori din poală, îl duce distrat la nas și îl miroase. Nimic.

-Când naște? zice Dinu.

-Nu știu. Așteptăm.

Mihai apasă pe butonul liftului. Se aude o sonerie răgușită. Apasă din nou. Bate cu pumnul în ușa metalică și își înfige degetul în buton. Soneria gâjâie. Un bărbat în halat se oprește lângă ei cu mâinile în buzunar.

-E pentru pacienți. Și urgențe. Adică puteți să stați, dar nu vine, zice el, ridică din umeri și își continuă drumul.

Mihai rămâne cu pumnul în aer.

-Băga-mi-aș! Hai pe scări, zice el, nu termină bine de zis și o zbughește de lângă lift.

Sare din prima trei trepte, mai urcă în alergare câteva, se uită în stânga, dreapta, dă să-și continue drumul, se uită în spate și tresare. Se oprește. La baza scărilor, Dinu îl așteaptă cu o față impasibilă. Fiul coboară, bălmăjește un scuze, apucă de cărucior și urcă icnind, cu spatele, treaptă cu treaptă.

Sala de așteptare e plină de ochi care pândesc ușile batante. Când acestea eliberează cu un fâlfâit o asistentă, toți se reped asupra ei ca paparazzi. Unul o ia amical de braț și îi strecoară discret un plic în buzunar. Din capul scărilor apar cei doi, întâi fiul, cu spatele, cu cămașa fleașcă descheiată la trei nasturi, apoi tatăl care abia se vede de gecile lor făcute sul și florile din poală, în căruciorul care parcă a luat în greutate la fiecare treaptă. Mihai abia mai respiră, dar la vederea asistentei își adună ultimele puteri, îl plantează pe Dinu lângă un șir de scaune și pornește în urmărirea ei.

-Cum e?

Asistenta îl fixează.

-Domnu’ Anghel, ați mai întrebat și acum zece minute. V-am zis, o vede domnu’ doctor.

Mihai se așază pe un loc liber lângă scaunul cu rotile.

-Tu ai dat plicu’? zice Dinu.

-I-am dat.

-Și anestezistului?

-Și lui.

-Și moașei?

-Și.

-Și ce-a zis?

-Cine?

-Doctorul, normal!

-S-așteptăm…

-Așteptăm.

Tac o vreme amândoi și așteaptă, cu câtă răbdare poate aștepta cineva într-un spital.

-Și, ai venit bine? Cum se circulă? zice Mihai.

-Ca un cur. Tot bulevardul era blocat.

-De ce? Era miting, meci, ceva?

-Nu, moaște.

-Ce moaște?

-Dracu’ să-i pieptene, de un’ să știu? se strâmbă Dinu.

O bătrână așezată câteva scaune mai încolo se închină și clatină din cap:

-Nțțț. Vezi dacă vorbești măscări, că te-a bătut Dumnezeu, dă ești andicapat?

Dinu se ridică într-un picior și își mișcă șoldurile înainte și înapoi mimând un act sexual, accelerându-i bătrânei pulsul și fluxul de cruci.

-Nu sunt handicapat, am artroză, uite, mă mișc, na! Repede, ai văzut căruțul, gata, sunt andicapat. (O imită.)

-Hai, mă tată, las-o și tu în pace…

-…da´ mata´ ce cauți aici? Te-a lăsat moșu´ cu burta la gură? Ai venit la chiuretaj?

Râd mânzește ca doi golani pe gardul școlii. Bătrâna își duce mâna la piept, ca și cum acolo ar fi lovit-o fiecare cuvânt, își dă ochii peste cap și ar leșina, dar n-are unde, așa că renunță.

-Chiar, cât ai zis că mai stai cu proteza aia?

-Luna viitoare cică mi-o scoate. Mi s-a luat de cărucioru’ ăsta de nu-ți închipui.

-Eu tot nu-nțeleg de ce-ai venit. Stăteai frumos acasă, ți-am zis că mă descurc.

-Cum să ratez așa ceva? O să fiu bunic, băi, tată, băi! zice Dinu, reușind să nască și el primul zâmbet perfect sănătos din ziua asta și îl bate pe Mihai pe spate ca și cum i-ar fi rămas o chiftea în gât.

Ușa batantă se deschide. Doctorul iese cu un aer grăbit fentând orice contact vizual posibil. Oamenii îl urmează ca la crosul poștașilor, Mihai îl ajunge, grăbește pasul, cei doi se desprind de pluton și umăr la umăr, își dau replicile în crescendo.

-Domnu’ doctor! Anghel Ioana. Cum e?

-O ținem sub observație.

-Starea generală?

-Stabilă.

-Dilatație?

-Sub 5 centimetri.

-Tensiunea?

-A scăzut.

-Pusee?

-Până acum doar unul. La al doilea o operăm. Deși luăm încă în calcul varianta epidurală.

Mihai deschide o ușă prin care cei doi trec aproape lipindu-și fețele.

-O epidurală în cazul ei poate avea ca efect lipsa tonusului vezical post partum.

-Corect, dar până una alta e cea mai eficace metoda de remitere a durerii, zice doctorul, în fața unei chiuvete, în timp ce se spală pe mâini cu mișcări ferme.

-În cazul de față, vorbim despre o pacientă care a mai avut deja probleme în trecut cu vezica urinară. În timpul nașterii, o vezică plină stânjenește pe de-o parte uterul în contracții, pe de alta poate suferi leziuni.

Doctorul ridică mâinile. Mihai scoate cateva prosoape de hârtie din suport și i le intinde.

-Vom lua decizia cea mai bună la momentul respectiv pentru a nu pune copilul în pericol, zice doctorul ștergându-se pe mâini, face doi pași în lateral, urmat ca într-un dans de Mihai, se uită în jos unde face ceva cu mâinile, se oprește și ridică privirea. Chiar așa, ce lucrați? Tot medic?

-A, nu… M-am uitat pe internet.

-Înțeleg. Prima naștere?

-Da.

-Eu nu.

Doctorul se uită în jos, la ușă, apoi la Mihai.

-Îmi dați voie? zice el arătând cu capul către pisoarul din fața lui.

Mihai se scuză și se întoarce cu spatele. Se mai scuză o dată și iese din toaletă.

Culoarul e ceva mai aglomerat, dar Dinu, nicăieri. Ar întreba-o pe bătrâna de mai devreme, dar are o față de parcă stă să-mpungă și renunță. Îl sună. Nimic. Continuă căutarea pe culoare și îl întâlnește pe asistentul de la lift, tot cu mâinile înfundate în buzunarele halatului.

-Fiți amabil, n-ați văzut un bărbat într-un cărucior cu rotile? Era cu mine…

-Dom’le, știi bancu’ ăla cu „unde găsești un handicapat locomotor”?

-Nu.

-De obicei acolo unde-l lași.

-Păi aici l-am lăsat…

-Nu te supăra, nu l-am văzut. Caută-l, n-are cum să fie prea departe. Și-n balamucul ăsta…

-Da’ ce s-a întâmplat, adineaori nu era așa… Ce-a fost, accident? Moaște?

-Nu, s-a deschis un Brico Depot.

-Și de ce le-a adus aici? N-au avut loc la Urgență?

-Li s-a rupt apa la vreo două… Hai, baftă.

La nici un metru, dincolo de perete, Dinu e în cabina de toaletă, într-un picior. Căruciorul e afară, n-a încăput. Își desface cureaua, șlițul, figura i se destinde, privirea îi alunecă pe fereastră și plutește ușoară până în stradă unde mașina îi este ridicată de o macara și trântită pe o platformă.

Se chinuie să termine mai repede, dar nevoile sunt copii care nu cunosc răbdarea. Cu ochii pe geam se chircește, se stoarce, se scutură și într-un final, se încheie în viteză la șliț. Iese din cabină cu spatele și se aruncă în scaunul cu rotile, stropit tot pe pantaloni.

Are noroc, prinde un lift gol și îl ia. La parter, în fața rampei abrupte, ezită o clipă, apoi își dă drumul. Trepidează pe asfaltul ros din curtea spitalului și când ajunge la platformă, îl înjură sănătos pe șofer, care ridică a lehamite din mână și pleacă. Nu, nu, nu, murmură Dinu cu ochii la mașina îndepărtându-se și tot ca prin vis aude vocea lui Mihai, care zice ceva de Afumați, strada Fabricii.

-Ce-i cu Afumați?

-Acolo au dus-o! Băi, tată, tu m-asculți? De ce naiba n-ai parcat în locul pentru handicapați? Era și liber. Nu-mi spune acuma că nu ești handicapat, știu că nu ești. Ăia nu știu. Ești în cărucior? Ești handicapat! Fii handicapat! Io ce fac acu’ cu tine? Tre’ să rămân aici cu Ioana!

-Iau un taxi…

-Hai, mă, tată, zău, parcă nu știi cum sunt ăștia!

-Mă descurc.

-Băi, și ți-am spus doar să nu vii, da´ tu, nu… Mă duc să-ți caut un taxi.

Iese în stradă bombănind. Reușește să convingă un al patrulea taximetrist să-l asculte măcar. Arată din când în când spre Dinu, aflat ceva mai încolo, de unde nu-i poate auzi.

-Io nu mă bag, băi nene, n-am mai dus așa ceva, nu știu, zice taximetristul.

-Ei, n-ai… E om normal, ca mine, ca tine, doar că tre´ să-l ajuți puțin când coboară, atâta tot.

-Și dacă-mi face vreo criză-n mașină, sare la mine sau ceva…

-Cum să sară, dom’ne, e-n cărucior! Și nu e cu capul, e locomotor, adică nu se mișcă, în rest e normal, ce naiba, dom’ne, suntem oameni.

Cei doi se uită în direcția lui Dinu, care înjură privind în gol cu șuvițe de salivă pe bărbie.

-E puțin supărat acum, ca na… Tu cum ai fi dacă ți-ar ridica mașina? zice Mihai.

-E și pișat pă el…

-Nu e, dom’ne… E… e suc, ce naiba!

Taximetristul rămâne o clipă pe gânduri, se uită când la Mihai, când spre Dinu.

-Hai, că-l iau. Da-mi dă și mie o cafea peste aparat. Vine și sărbătorile…

Cât bagă șoferul scaunul în portbagaj, Mihai îi dă lui Dinu un plic.

-Ai aici 1000 de lei. Sper s-ajungă. Te descurci?

-Da, stai liniștit.

-Vezi că i-am zis că ești handicapat, altfel nu te lua nimeni până la mama dracu’n Afumați!

E un decembrie prăfos, luminițele de pe bulevarde atârnă bicisnic și va urma probabil un Crăciun fără zăpadă. Se întunecă și, din obișnuință, taximetristul încearcă să facă conversație.

-Dom’ne, mata să nu te superi pă mine. I-am zis și lu’ baiatu’, io n-am mai dus, nu știu.

-Ce să duci? zice Dinu.

-Așa… ca matale.

-Handicapat. Zi: handicapat.

-Așa…

Liniște. Dar nu pentru mult.

-Adică… e unu’ la noi la țară în căruț d’ăsta, da’ e… cum să zic… vai mama lui… damblagiu rău… îi curge balele și face ca toate alea…

Iar tăcere.

-Nasoală treabă!

-Ce? zice Dinu.

-Asta cu mașina! O’ată au ridicat o mașină cu-n copil în ea… Abea când a dat-o jos în parcare și-a dat seama. Urla ăla…

Dinu tace privind absent pe geam.

-Și cu ce treabă la spital?

-Naște nor’mea.

-Ooo! Băiat, fată?

-Nepoțel.

-Hai să-ți traiască! Dai de băut!

-Dau pe dracu´ să mă ia.

Taxiul oprește în capătul unei străzi de pământ și piatră. Dinu coboară, ajutat de taximetrist.

-Gata, boss. Pân-aici ai plătit!

-Mulțumesc, zice Dinu, uitându-se în jur. Păi și parcarea unde e?

-La doi pași. Mergi pe strada asta și dai matale de ea. La lumina aia.

-Stai, dom’ne, nu mă lăsa aici.

-Nu-mi bag, bre, mașina pân’ gropile-astea c-o rup. Abea i-am schimbat pivoții. Mata´ ești în regulă, ești patru or´patru!

-Te rog io, nu mă lăsa aici. Sunt handicapat!

-Măi nene, n-auzi ca io nu bag mașina p-aicea? Hai c-am plecat. Ai grijă la maidanezi. Da’ nu-i problemă, că matale nu simți nimic de la brâu în jos, poa’ să te muște de picioare că nu te doare. Doar să nu te tragă jos dân căruț.

Caută în mașină și scoate o bâtă de baseball.

-Ia.

Dinu se codește.

-Ține, că mai am una. Ia, bre, să nu zici că e taximetriștii ai dracu’.

Taxiul pleacă, Dinu rămâne singur în drumul care i se așterne înainte peticit cu umbre și ecouri dogite de lătrături, până la „lumina aia”. E pustiu. Își face curaj și pornește. Roțile căruciorului se opintesc în pământul mâlos, amestecat cu bolovani. Transpiră. O cățea în călduri vine să-l miroasă, în jurul ei se strâng rapid opt, nouă câini care se hămăie între ei și îl latră pe Dinu. Proastă ideea cu bâta de baseball. O ascunde cum poate în cărucior, caută în buzunar și fâșâie o pungă în care mai sunt câteva firimituri de biscuiți. Vorbește blând.

-Da, băiatu’, ce-i, băiatu… Cuminte, cuminte…

I-a domolit, două trei mângâieri și sunt ai lui.

În parkingul uriaș mai sunt doar câteva mașini. În mijloc, o gheretă albă, din termopan, luminată de un bec chior. În dreptul porților un bodyguard stă în picioare, fumează și bate din palmele mari ca niște lopeți să se încălzească. Dinu îl salută.

-Bre, da’ nu mai puteai să aștepți până dimineață… Ne pregăteam să-nchidem.

În dreptul gheretei, două trepte din beton îi opresc avântul, chiar în fața ușii. Întinde mâna să apuce clanța, dar e mult prea sus. Dă să se ridice, dar cade înapoi în scaun și bate așa în ușă. Nici un răspuns. Bate din nou, mai tare. Un cor de hămăieli răsună undeva în câmp.

-Intră! se aude vocea dinăuntru.

Dinu bate și mai tare. Ușa se deschide de perete și o scuipă afară pe funcționară.

-Care dracu’ bați, mă, așa? zice ea și dă cu ochii de Dinu. Da’ mata cum ai ajuns pân-aici? Stai să-l chem pe ăla să te-ajute.

-Lăsați, nu-i nevoie. Vă dau actele aici.

Bodyguardul a terminat de fumat și vine legănat către ei. Dinu scoate actele.

-Am buletinul, talonul… mai trebuie ceva?

-Banii de amendă.

-Cât e?

-600.

Scoate banii, îi numără și îi întinde.

-Și cu ce-ai venit pân-aici? întreabă ea.

-Cu ce se vede.

-Așa e, zice și bodyguardul. Cân’l-am văzut în capu’ străzii nij´nu știam ce e…

Funcționara intră și face casa, se îmbracă și încuie ghereta de parcă ar fi închis înăuntru o zi de care abia aștepta să scape. Dinu îi mulțumește.

-N-aveți de ce. Drum bun! zice ea.

-Tataie, ai grijă unde mai parchezi! Mai dă dracu’ ăștia o lege de ridică și căruțurile… zice bodyguardul, o ia de după umeri pe femeie și se îndreaptă spre o mașină.

Dinu strânge scaunul într-un picior, îl aruncă pe bancheta din spate, urcă la volan și pornește. Merge o vreme clătinat de hârtoape. Câinii, până mai devreme prieteni, sar la roți. Dă într-o groapă și se aude fâsâitul inconfundabil al unui cauciuc spart. Dreapta față.

Ia telefonul, scoate ochelarii din buzunar, aprinde lumina de la bord și formează numărul lui Mihai. Telefonul sună o dată, bateria pâlpâie pe roșu și moare. Dinu îl izbește de câteva ori de bord. Deschide torpedoul, scoate o mățăraie de fire, găsește unul care se potrivește și își pune telefonul la încărcat. Nu pornește imediat, trebuie să-l lase puțin. Dă scaunul pe spate și așteaptă.

Cât timp să fi trecut? E din nou în cărucior, pe stradă. Maidanezii sunt aliniați înaintea lui, pe două rânduri, ca niște husky. Dinu smucește hățurile, își țuguie buzele și plescăie, cum făcea în copilărie s-o pornească pe Doina la arat.

-Hai băieții, dii, mă! zice și scoate un fluierat scurt care răsună ca un pocnet de bici în aerul înghețat.

Câinii pornesc într-un trap ușor, la pas, apoi mai repede și se înalță ușor deasupra caselor. Se opresc la fereastra salonului unde Ioana ține în brațe copilul abia născut și zâmbește fericită cu broboane de transpirație pe frunte, ca niște luminițe de sărbători. Dinu bate în geam și pleacă mai departe, fără să fie văzut, cu scaunul cu rotile tras de câini pe norii colțuroși ca o stradă de cartier. O asistentă deschide geamul și se întoarce la lehuză cu cadoul găsit pe pervaz: o bâtă de baseball legată cu o fundă roșie. Mihai râde și o îmbrățișează, iese pe culoar, scoate mobilul și formează.

Dinu își ridică cu greu capul de pe tetieră, își freacă gâtul înțepenit și răspunde.