Candidatul

Timp de lectură: 10 minute

Se apropia ora prânzului.

O ploaie măruntă îngreuia pânza steagurilor agățate în stâlpii de lumină de pe marginea drumului principal. Drumul șerpuia negru, cu asfaltul proaspăt pe care dunga albă de mijloc nu avusese timp să se umple de murdărie.  Era terminat de curând,  din fondurile primite strategic de la guvern,  chiar înainte de alegeri. Odată cu el mai fuseseră asfaltate câteva ulițe laterale.  Aia pe era casa primarului fusese reasfaltată, pentru că pe alocuri apăruseră niște ciobituri. Aia pe care era casa popii, încă vreo două alese cu schepsis și gata banii din care se extrăsese, firește, comisionul tradițional. 

Acum, ploaia le cam strica socotelile la partid, că toate ulițele neasfaltate se umpleau de nămol și le aminteau oamenilor că unii sunt mai egali decât alții când vine vorba despre modernizarea comunei.

Capii se adunaseră la sediu să stabilească ultimele amănunte. Le era clar că oamenii ajunși la urne cu pantofii garnisiți cu un strat neaoș de noroi nu vor nutri sentimente prea prietenoase cu cei care le cereau votul din nou.   Parcă mai trebuiau ticluite, pe ultima sută de metri, vreo câteva promisiuni, care se vor realiza în mandatul următor,  cu condiția ca pleava să îi aleagă. Și trebuia să îi aleagă! Că toți primiseră pungile inscripționate frumos, cu sigla colorată a partidului. De data asta,  pe lângă tradiționalele zahăr, făină și ulei puseseră înăuntru câte o tigaie, că nevolnicii de contracandidați dăduseră și ei o ulcică. Dar se vedea din avion că tigaia lor era mai mare și mai arătoasă decât oala ălora. 

Erau toți adunați în păr în jurul mesei din sala de ședințe la partid, așteptându-l pe candidat, când se treziră cu ușa dată de perete.

În pragul ei, cu hainele în neorânduială din care picau șiroaie de apă

pe podeaua ceruită proaspăt a camerei, cu fața muncită de grijă și uluire, șoferul primăriei aruncă bomba:

– A murit dom’ primar!, strigă omul emoționat și pătruns de greutatea veștii pe care o aducea.

Fețele tuturor s-au întors către el, cuprinse de iritare, apoi de stupefacție. 

– Ce-ai bă, îți arde de glume?!, l-a admonestat vicele. Aseară furăm aci împreună. Era sănătos tun. Am băut câte un pahar de tescovină și s-a dus acasă bine dispus. Eram sută-n mie siguri că luăm primăria și de data asta.

– O fi! Da’ eu d-acolo vin. M-a trimis primăreasa să vă spui. E jale mare!, replică omul cu un amestec de amărăciune și necaz în glas, chiar dacă înțelegea el pe undeva că la așa o veste nu ai cum să-i dai crezare din prima.

Toată adunarea s-a înnegurat.  Și-au pus hainele de ploaie și au pornit-o grupați, într-o tăcere mormântală, spre casa primarului, candidatul lor. Înțeleseseră că nu prea e de glumă.  Iar odată ajunși acolo l-au găsit pe primar întins în pat, fără suflare. Venise deja cineva de la pompe funebre să-l pregătească.  Iar coșciugul rezemat de perete risipea orice urmă de îndoială: primarul lor, candidatul lor se dusese la cele veșnice, fără să le dea niciun semn că s-ar deda la așa o grozăvie. Fără preaviz, cum s-ar zice… 

Primăreasa era rătutită de durere și parcă nu-i venea a crede că totul e adevărat. Parcă tot mai spera să-și vadă omul ridicându-se vioi din pat, să-i bată pe toți pe umăr și cu un hohot zdravăn de râs să le strige: „Hai, bă, că v-am tras-o la toți, nu-i așa?!” Și lucrurile s-ar fi așezat la loc, cum se cuvenea. Dar mortul era din ce în ce mai țeapăn și pregătirile de înmormântare din ce în ce mai înaintate.

Vicele și comitetul de partid au consolat văduva,  au aprins o lumânare mortului și l-au lăsat pe unul la fața locului, de ajutor.

Apoi au plecat munciți de gânduri la sediu. Se însera. A doua zi aveau alegeri. Și candidatul lor era întins,  fără suflare,  pe masa din camera bună, între patru scânduri.

– A dracului treabă!, răbufni în sfârșit vicele, după ce se așezaseră toți în jurul mesei.

– Încurcată rău!, continuă unul dintre ei. Măcar dacă murea peste vreo două, trei zile!

Toate privirile se îndreptară asupra lui. Reproș și, pe undeva, o undă de înțelegere.  Ce vină avea omul că îl luase aia cu coasa fix acum? Da’ ce vină aveau ei, că mâine nu mai aveau cu cine să se prezinte în fața alegătorilor?!

Vicele era de-acum autoritatea supremă,  de la care așteptau toți soluții.  Se ridică de pe scaun, se aplecă puțin peste masă rezemându-se cu palmele de mușamaua înflorată (care nu-i plăcuse niciodată dar n-avusese cum să comenteze până atunci, că o pusese acolo primăreasa!), își drese glasul, dădu roată cu privirea asupra tuturor și tăcu. „Trebuie să schimb porcăria asta de pe masă! Parcă suntem la bucătărie! Aici e partid, în p**a mea, nu bucătărie!, își spuse.” Apoi începu pe un ton grav și legănat.

– Dumnezeu să-l odihnească pe dom’ primar, dar noi avem niște alegeri mâine. Și e musai să le câștigăm. 

Luă o pauză, în care toți se întrebară, firesc, cum o să fie cu putință una ca asta.

– Candidezi mata,  dom’ vice?, îndrăzni unul să spună cu voce tare ce gândeau toți.

– Eu aș candida, dar vezi bine că nu permite legea. Și nici nu avem timp să schimbăm buletinele de vot. Pfui! În ce daravelă ne băgași,  dom’ primar!

– Le zicem la oameni să nu se mai prezinte la vot, se auzi o voce cam nesigură de rezultatul ideii căreia îi dădea glas. Așa, o să trebuiască să se reia alegerile.

– Păi cum nu!? Să meargă toți ai lor și să pierdem primăria, nu-i așa?, sări altul îngrijorat.

– Trimitem pe unu’ să fure buletinele de vot. Sau, mai bine, ștampilele. Nu mai avem cu ce ștampila, nu mai votăm, veni o altă propunere.

– Bă, da’ chiar ești prost! Aduc ăia urgent alte ștampile. Și unde găsești tu prostu’ să facă pușcărie pentru niște ștampile? Le furi tu? Că asta e treabă gravă, bă!, îi replică vicele vizibil nervos.

Liniștea mormântală, sfâșiată din când în când de vreo onomatopee, sau de un clămpănit de palme lovite între ele, de frunte, sau chiar de blatul mesei, părea că nu se mai termină. 

– N-avem ce face! Candidează dom’ primar!, decretă solemn vicele, lăsându-i pe toți cu gurile căscate.

Unul mai curajos îl luă peste picior.

– Da. Am văzut eu că mai mișca din mână când l-au întins ăia în tron!

– Bă, boule,  tună vicele!, știm toți că e mort. Dar nu avem ce face. Singura scăpare e să îl voteze toți,  să câștigăm și dup-aia să organizăm alte alegeri. Ce ești așa prost? E la mintea cocoșului. 

Omul își plecă fruntea rușinat.

– Nu mai avem decât să mergem din casă în casă,  să le explicăm schema la oameni.  De-acum să știe toți cum stă treaba.

Și-au împărțit ulițele și toată noaptea au bătut pe la uși să îi convingă pe oameni ce au de făcut.  Unii au consimțit,  alții s-au închinat îngroziți de așa o blasfemie… Nimeni nu știa ce îi așteaptă a doua zi. Dar speranța moare ultima.

Poate doar contracandidații își frecau palmele mulțumiți de așa o potrivire.

Votarea a trecut fără incidente.

Satul mic, numărătoarea voturilor s-a făcut cât ai bate din palme.

Puțin după miezul nopții,  vicele s-a alăturat priveghiului.

A prins un moment când era singur cu mortul. S-a apropiat de urechea lui și i-a șoptit,  neoficial.

– Hai să fiu al dracului, dom’ primar! Câștigarăți alegerile!

Îl privi mulțumit și parcă zări un zâmbet satisfăcut pe fața încremenită a candidatului.