Urăsc Viena
Mi-am prins urechile. Am zis să citesc și eu, ca toată lumea bună, romanul „Valentina” al Angelei Martin (editura Polirom, 2023), și m-am pomenit ăla prostul, care s-a-ntins mai mult decât îi este plapuma. De ce? Păi romane ca ăsta nu se mai scriu în ziua de azi. E mare, e mare rău. E stratificat, e detaliat aproape maniacal, subîntinde trei perioade istorice complet diferite și trei zone europene iarăși diferite, te plimbă încoace și încolo, îți face cunoștință cu nenumărate personaje și la sfârșit te lasă complet golit de energie. Sleit ca după dragoste.
Dar asta e, că eu urăsc Viena. Așa că pentru mine, lectura vieților din „Valentina” (inclusiv cea a Valentinei) nu m-a lăsat „gol și fericit”, cum zicea Hemingway. Pe mine m-au apucat toți dracii. Dar mai bine ar fi s-o încep cu începutul.
Viena e orașul favorit al neveste-mii. „Favorit”… ce cuvânt mămăligos. E îndrăgostită de Viena ca un cățel de osul lui și asta ar fi destul ca să-mi facă orașul cu totul antipatic, dar stați să vedeți: era și ea tânără, da? Cum avea un iubit nou, cum îl ducea la Viena! Și ce făcea dumneaei, mă rog, cu iubitul ăl proaspăt? Se dădea cu trăsura, aia făcea! Pe mine mă apucă furia neagră numai când mă gândesc, dar ea susține până-n ziua de azi că de acolo, din orașul ăla de proști, a rămas cu cele mai frumoase amintiri ale „primei tinereți” (am citat-o). Când m-a cunoscut pe mine – avea 26 de ani, asta fiind pentru ea a doua tinerețe, probabil – a încercat același truc: Viena, trăsură etc. Dar nu-și găsise omul, nu-nu! Unu-i Buzea pe lume: am lăsat-o să ia bilete și în ultima clipă i-am zis că nu mai vin, pe motiv că mă duc cu Dottore la băut. A plâns, a vrut să negocieze – am fost granit. S-a dus singură și s-a dat cu trăsura, apoi s-a întors cuminte la mine și nu mi-a mai ieșit de-atunci din cuvânt. Ca să-nvățați și voi, cei tineri și romantici, cum se lucrează!
Dar nu de asta urăsc Viena. Dacă era doar atât, mi-era doar antipatică și gata. Numai că… după ce mi-a născut fetița (minunea mea de fiică, fata lui tata!), am consimțit să mergem la Viena, toți trei, să vadă copilul Târgul de Crăciun (nu știu cum se cheamă pe nemțește, are un nume d-ăsta celebrissim). Și cea mică s-a îmbolnăvit de gripă; o tulpină extrem de agresivă, care a făcut-o knock-out. Trebuia să stăm o noapte la cazare și am rămas opt nopți. Și acum vine partea frumoasă: eu am rămas închis cu copilul în camera de hotel, iar nevastă-mea a trebuit să muncească, de la unul de birourile corporației, cel aflat la Viena, adică. Venea seara cocoșată de muncă, ne întreba cum mai suntem și adormea cu fetița-n brațe. Eu ieșeam în sfârșit din camera aia minusculă ca să baladez prin frigul nopții austriece și să beau bere cu ratații, la cârciumă, la Pub by Charles, pe Hütteldorfer Strasse, colț cu bulevardul, cu Neubaugürtel. Da. Futu-ți morții mă-tii, Vieno!
Ei bine, grosul romanului este cu Valentina mamă de băiat, care băiat e mai întâi student și apoi medic la Viena, iar mami Valentina vine la el în vizită. E acolo și o poveste tipică Europei Centrale, cu un inel pe care Valentina îl cumpărase cândva din talciocul Aradului și pe care Cezar, băiatul ei, i-l dă ca dar de logodnă lui Karin, frumoasa vieneză care îi devine în cele din urmă soției (iar Valentinei noră). Dar dacă mă apuc să vă spun chestii din astea din carte nu mai termin până poimarți, că – repet, subliniez, accentuez și insist – romanul e imens. Poți să scoți din el vreo cincizeci de recenzii, ca nimica, iar eu nu mi-am propus să scot nici măcar una, ci să zic cinstit cu ce-am rămas în urma lecturii. Hm…
În primul rând, eu nu știam că Mureșul desparte două lumi, așa cum ne asigură autoarea: la sud de Mureș e Banatul, iar la nord de râu se întinde Bihorul. Ultima oară când am fost eu la Arad (demult, admit), Mureșul curgea chiar prin oraș. Adică… arădenii sunt c-un picior bihoreni și cu altul bănățeni?! Săracii…
În al doilea rând, cel esențial pentru mine: eu n-am nicio treabă cu critica literară, eu sunt scriitor, romancier pur-sânge, constructor de lumi cvasi-reale – meseriaș, adică. Și, în această calitate de meseriaș, am fost la Oradea anul trecut, în iulie. Iar acolo m-am întins la beri cu Tomi (aka „Mihók Tamás”), care mi-a zis așa: „Man, orașul ăsta are de toate și va avea și mai multe, că treburile, aici, merg spre bine. Dar n-are încă un roman al lui. Un roman orădean. Un roman care să-l scoată-n lume! Iar eu, după cum știi, sunt poet. Nu zic nimic și nu te rog nimic. Înțelegi ce vrei și cât vrei, că acum ești oaspete, iar pe un oaspete nu-l pui la muncă”. Am ciulit urechile. De muncă nu mi-e frică – ergo, dacă Oradea n-are un roman al ei, atunci de ce să nu-l scriu eu? Ideea mi s-a părut foarte bună spre genială, așa că n-am irosit timpul și-am trecut la treabă: am căutat un sponsor. L-am găsit. Citind „Valentina” mi-am dat seama că acesta este romanul Aradului. Din punct de vedere romanesc, e o realizare durabilă, care nu se face nici repede, nici ușor, cu care însă rămâi, atât ca autor cât și ca oraș. Nu pot veni cu ceva mai slab despre Oradea; dar fi-voi eu în stare să mă iau la bătaie cu doamna Angela Martin?
