Eu și Corina pe acoperișul fierbinte

Durata lecturii aprox. 14 minute

August s-a așezat pe noi ca o doamnă grasă din desene pe un pudel.

Nu cred că mai ai voie să spui așa ceva.

Atunci august s-a așezat pe noi ca o doamnă grasă pe o merdenea cu brânză.

N-ai înțeles ideea. Pe ce planetă trăiești?

În fine. Ideea e că în alți ani, după 15 august, vremea se răcea treptat, ca o oală pe care o lași pe aragaz după ce ai stins focul.

Dar în anul ăla a fost prăpăd. Oamenii se grăbeau dintr-o parte în alta, de-a lungul asfaltului încins, se îndreptau spre un loc necunoscut, unde trebuia să iasă ceva bun din toată căldura aia. Era rău, rău de tot, parcă și sărăcia se lipea altfel de tine. De fapt, era prea cald până și pentru sutien și m-am hotărât să iau măsuri. Pe bune? Când ai purtat tu sutien ultima oară?!

Șhhh! Mi-am zis gata cu terapia la mâna a doua, din cărțile împrumutate de la Bookster. Gata cu exorcizările prin dans contemporan de pe Youtube. Gata cu city break-urile planificate la dungă, dar care nu ajungeau să se întâmple niciodată.

Faza e că degeaba manifestam riviera italiană, dacă mi-era scris în stele litoralul românesc.

Douăzeci și șase august mi-a trimis în cale o delegație la Constanța, ca o bărcuță de hârtie suflată de briza mării. Pffffuhhhh. Trebuia să merg cu Corina, colega mea, cu cinci ani mai mare și cu zece mai multă experiență.

Îmi plăcea de Corina. Ție îți place de toată lumea, mă lași? Mă și gândeam cum o să zicem amândouă ahoy! marinari, fluturând din mâini și din sarongurile transparente către salvamari. Cum o să ne ungem cu ulei ca să ne lucească pielea ca la sirene, cum o să ne prăjim ca hamsiile. Cum o să râdem cu gâtul dat pe spate, să facem senzație.

Am plecat târziu de la birou și am pierdut trenul de șase seara. Ghinion la ceas de seară, îi zisese și Corinei la horoscop. Când a tras în gară trenul de nouă, pe peron mai eram doar noi două și un morman de chiștoace și coji de semințe. Am crezut că cineva a început să plângă, dar erau doar pescărușii urbani, de talie mică și cu ciocul mai scurt, care căutau ceva de mâncare.

Când am intrat în Constanța, aproape de doișpe noaptea, mergeam de parcă aveam acțiuni la Delfinariu. Cu pălăriile de soare pe cap și ochelarii agățați de decolteu, cu trolerele bombate în urma noastră, vorbeam tare, una peste alta. Băusem două beri răsuflate de la un băiat din tren. L-am ginit de când se plimba cu coșul de răchită plin de doze, chipsuri, integrame, sudoku, romane cu copertă cu cowboy și femei cărora le ies sânii din portul tradițional nemțesc.

Pe pancarta agățată de gâtul tipului scria că e mut, dar când a înjurat odată futu-ți ceapa mă-tii după cineva care i-a furat o pungă de alune în drum spre ieșirea din tren, părea destul de articulat.

Nu ne-am supărat pe minciuna lui; ne bucurăm să putem susține micii întreprinzători locali.

Mari sponsori, ce să zic.

Corina a oprit trei taxiuri ca să ne ducă la hotel, dar niciun șofer n-avea chef să ne dea bon, oricât eram noi de simpatice. Așa că am mers pe jos vreun sfert de oră, până ne-am schimbat din sandalele cu toc în șlapi. Tot drumul mi-am zgândărit cercelul din nas, până când am văzut sânge sub unghii. Corina mi-a întins un șervețel umed și mi-a zis: și soră-mea se scărpina așa, nu lăsa nicio coajă să-i scape. Acum e plină de semne pe față. Să știi că oricât ai fi tu de frumoasă ca femeie, dacă ai bube pe față, ești pa!

Când zicea chestii din astea, îmi dădea impresia că nu mă place prea mult, dar mă gândeam că poate nici eu nu merit altceva. Oare de unde ai prins-o pe-asta? Zero stimă, bravo! O vreme am mers în tăcere. Se auzea doar pleoscăitul șlapilor pe asfalt.

Recepționera de la hotel ne-a primit într-un halat flaușat peste pijamaua satinată. Am picat la țanc să-și verse nervii pe noi. Ne-a făcut cu ou și cu oțet, că n-avem bun simț, că am venit ca la noi pe moșie, că o doare-n cur de rezervarea noastră făcută pe firmă, ce-i pasă ei c-am pierdut trenul, că noi ăștia din capitală mereu ne credem mai cu moț.

După ce s-a descărcat, s-a mai înmuiat puțin și ne-a zis să ne ducem mai bine la Doi Crai, mai sus pe stradă, că e și mai ieftin și mai curat.

Cât a vorbit, s-a înroșit în obraji și s-a dezbrăcat de halat. Pe bluza de la pijama avea două cercuri umede în jurul sfârcurilor și când a plecat, a lăsat în urma ei un iz de lapte acru și sictir.

Doi Crai avea un frigider plin cu sticle și doi recepționeri. De la unul din ei am cumpărat un vin alb demisec, iar celălalt ne-a ajutat cu bagajele pe scări. Nici eu și nici Corina n-am vrut să-i dăm acceptăm cererea de prietenie pe Facebook.

Ne-am aruncat trolerele pe pat și am turnat vinul în paharele cu picior de pe masa cu triplu rol: măsuță de toaletă, suport de televizor, loc de luat masa. Ca la români! Corina a deschis larg geamul.

-Hai pe terasă, mi-a spus, de parcă mai fusese și altădată în locul ăla, arătându-mi cu gesturi largi acoperișul grena.

-Tu știi că nu mi-am făcut niciodată petrecerea burlăcițelor? Mi-a mai zis, așezându-se cu grijă.

A scos pachetul de țigări din buzunar și m-a fixat cu ochii ei portocalii de pisică.

-Dar asta nu se face înainte de nuntă? Am întrebat-o eu.

Doi pași în față, doi în spate, și cu Corina și cu acoperișul pe care încă nu puteam să mă conving să mă așez.

De-aia nu te place nimeni.

-Mă rog, a răspuns ea și și-a aprins țigara. Încă e caldă țigla, mă crezi?

Jumătate de oră mai târziu, sticla de vin era gata băută și aveam urme de zig zag pe picioare de la țigle. A doua oară când mi-a spus că nu și-a făcut niciodată petrecerea burlăcițelor, i-am propus să o facem într-un bar de pe faleză.

Ne-am schimbat în blugi și tricouri și-am lăsat cardul de companie în sertarul de la noptieră, să n-alunecăm în păcat aiurea.

Afară aerul ne-a înconjurat cu presiune, fierbinte și ușor sărat. M-am gândit că așa trebuie să se simtă și un chefal, în crustă de sare la cuptor, timp de patruzeci și cinci de minute, servit cu lămâie și mămăliguță. Să știi că se vede că te gândești numai la mâncare.

Luna era și ea o mămăliguță răsturnată. În jurul ei, stelele erau presărate aiurea pe cer, ca făina de mălai. Aha, exact.

N-am mers mult până când am găsit ceva decent, cu lampadare colorate și hamace din pânză groasă.

Dintre toate iadurile de pe pământ, s-a nimerit ca un fost iubit de-ai Corinei să fie și el acolo, scobindu-se între dinți la bar. Dar iadul unuia e raiul altuia, așa că prietena mea Corina l-a tras de mână până la masa unde ne-am aruncat noi poșetele, posesiv, ca astronauții cu steagurile lor.

Tipul avea manșetele pantalonilor suflecate și șosete scurte, albe. Urma să intre în apă? Îi era cald la glezne? Ne-a spus că își caută tenișii; i-am lăsat fix aici și acum nu mai sunt, zice. Părul lung era prins la spate cu două dreaduri groase. N-aș fi crezut că e genul Corinei, care ofta la metrou după băieți în trening strâmt, tunși cu model la ceafă. Și tu? Tu oftezi după toată lumea.

Au vorbit o vreme și am stat și eu lângă ei, o a treia roată la bicicletă. Corina mi-a dat cardul ei să cumpăr trei beri. Am văzut că nu mai avea verigheta pe deget abia când s-a întors de la baie.

Cât am așteptat la bar, am intrat pe Facebook și am căutat-o pe mama.

În lunile cât a lipsit de acasă, a postat multe poze în care capul ei arăta ciudat, o idee mai mare și prins de gât în unghiuri nefirești. Poza zâmbitoare în piațete cu fântâni și luminițe, în lanuri de lavandă, într-o rochie cu spatele gol, privind peste umăr de la tejgheaua unui bar ca în tabloul Nighthawks. Avea tenul lipsit de riduri și așa de luminos că aproape că-i dispăruse complet nasul. Peisajele se curbau după talia ei și sânii păreau mai mari. Avea sute de like-uri la pozele ei prost editate și tata era mereu primul care sărea cu inimioara.

Ei și ce dacă femeia avea cincizeci și șapte de ani, era căsătorită și avea și un copil (adică pe mine) care devenise deja adult? Mă rog. Niciunul din lucrurile astea nu înseamnă automat că trebuie să ai viața în ordine.

O știi pe-aia cu așchia?

Ei și? Până la urmă s-a întors acasă, nu-i așa? S-a întors după câteva luni, vorbind despre marea ei transformare. Povestea despre locurile în care erau făcute pozele: Roma, Berlin, Madrid. Spunea că a avut o „chestie” cu marile capitale europene și o altă „chestie” cu un pictor pe care l-a cunoscut într-un restaurant japonez din Londra. Whatever, zicea, adică nu vrea să intre în detalii.

Și după ce am dat scroll și am trecut de toate pozele fanteziste, am ajuns la una cu ea și tata și cu mine în mijloc, în prima zi mea de liceu. Și mi s-a făcut tare de dor de mama. Nu de versiunea actuală, cu bășini de turist în cap, obsedată de Photoshop și de like-uri, ci de versiunea cu 10 ani mai tânără, cu riduri de expresie și rochii lungi cambrate. Mi-aș fi dorit ca atunci, când era făcută poza, să am răbdare s-o ascult și ca ea să aibă încredere să-mi povestească. Zece like-uri la poza asta și nici unul de la mine.

Hai dă-i și tu like, că nu dai din carnea ta!

Am băut jumătate dintr-o bere chiar acolo la bar, uitându-mă spre mare și la cele două luni care se depărtau din ce în ce mai mult una de alta.

-Îmi dai și mie o bere de la tine sau le bei tu pe toate trei?

M-a întrebat, și până să-mi dau seama ce se întâmplă, deja îmi desena cercuri-cercuri cu degetul pe genunchi. Era masiv și foarte bronzat, cu fire gri în barbă. Mirosea bine și era la cămașă. Mi-a spus ca e căpitan și a arătat din cap spre un grup pestriț, de diverse talii și naționalități. Echipajul lui. Bărbații cădeau ca popicele. Erau turtă.

Am comandat hamsii la bar și le-am mâncat pe toate cât am stat de vorbă, chiar dacă puține lucruri pe pământ sunt mai rele decât peștele rece cu usturoi.

Ți-am zis că-ți cam place mâncarea.

Când s-a aplecat să mă sărute, parcă s-a aprins o lumină la orizont, caldă ca o flacără. În niciun moment nu s-a obosit să-și ascundă verigheta. 

Corina a venit din spatele lui, roșie în obraji. Îi luceau ochii și pielea gurii îi făcuse cute.

-Futu-i morții mă-sii, zice, e logodit și îndrăgostit, cică să-l las în pace. Dar eu știu că e vrăjeală. Face pe inabordabilul.

-Știi ce trebuie să fac? M-a întrebat Corina cu ochii umezi și vocea instabilă, ca prognoza la meteo, uitându-se pe lângă mine, cu expresia învingătoare a bețivului căruia i-a venit o idee.

-Trebuie să-l fac gelos.

A ales un marinar mai slăbuț, cu mâinile musculoase, străbătute de vene multe  și albastre, ca niște râuri de munte. Și ochii lui erau albaștri, dar diluați, înconjurați de vinișoare de sânge. Se vedea că băutura era casa lui departe de casă.

La un moment dat tipul cu dreaduri a plecat, făcându-ne politicos cu mâna. Părea mult mai bine dispus, încălțat în tenișii lui roșii.

Corina și marinarul dansau lipiți ca moluștele. Când am început să-i văd din mai multe unghiuri, mi-am dat seama că și eu dansam cu căpitanul. Îmi spunea la ureche cât sunt de frumoasă. La ora aia din noapte trebuie că era minciună, dar eu tot i-am mulțumit frumos. Hai că n-arăți așa rău. Dar să faci ceva cu fruntea aia.

Mă întrebam dacă nu cumva e lipsă de respect sau de conduită profesională sau mai știu eu ce, faptul că dansez cu cineva mai înalt în grad decât marinarul Corinei.

Dar Corinei nu părea să-i pese. Am dansat cu căpitanul câteva ore, sau poate doar trecea timpul greu. Apoi ne-am retras după niște șezlonguri pentru câteva minute, sau poate doar trecea timpul repede. Când ne-am întors hlizind, Corina plângea cu muci pe un scaun de la bar, cu capul sprijinit în palme. S-a dus și ea să facă pipi și, când s-a întors, nu mai era nici geanta ei și nici marinarul.

-Care marinar? A întrebat-o căpitanul, cu pumnul strâns.

-Păi așa și așa și așa, a zis ea.

-Nu am pe nimeni așa în echipajul meu, a zis el, desfăcând pumnul.

-Aoleu! Fir-ar mă-sa! A mai zis Corina și ne-a mai dat un rând de beri de pe cardul ei, pe care și-l păstrase dintr-o inspirație divină în buzunarul de la blugi.

Câteva minute mai târziu, traversam faleza spre hotel, înjurând amândouă. Ea, din dragoste și ghinion, eu de la hamsii și sex neprotejat.

-Câteodată am impresia că văd toate satanele pe sub pielea oamenilor. Sau nu știu, am impresia că sunt toți de căcat, zice Corina, trăgându-și nasul.

-Hai măi, nu mai plânge, i-am zis eu, dar parcă îmi venea și mie să mă smiorcăi, pentru toate lucrurile care mi-au scăpat printre degete.

-Așa sunt eu mai dramatică atunci când nu dorm, mi-a răspuns și atunci mi-am dat seama că deja ne trezisem amândouă din beție.

Și pentru prima oară, vocea mică și răutăcioasă din capul meu a tăcut. Nici măcar nu și-a luat la revedere.

Când am ajuns înapoi la hotel, cerul era o pânză decolorată. Cummulus de vată de zahăr veneau dinspre orizont încetișor, aduși de briză. Mă gândeam că așa arată cerul în desenele copiilor.

Ne-am târât pe acoperiș, cu paharele noastre de plastic cu cafea de la automat. Am făcut eu cinste cu cafeaua, ca de la burlăciță la miresică. Nu ne era extraordinar. Aveam frisoane și soarele ne pârlea pielea.

-Mergem la poliție? am întrebat-o.

-Ce dracu’ să facem la poliție? Ne bem cafeaua, ne facem un duș și plecăm să vindem javrele astea, zice, arătând spre trolerele noastre burdușite cu periuțe de dinți electrice. Mare bulan că n-aveam și cardul de companie la noi. Mă oftic doar că geanta era de la Mihai.

-Aoleu. Și ce-o să-i spui? Am întrebat-o, în timp ce trăgeam din țigară de parcă pleca trenul din gară.

Simțeam că mă mănâncă iar coaja de pe nas. Soarele era peste tot: pe cer, pe pielea noastră, pe paharele de cafea. Soarele încingea țiglele, le făcea să strălucească ca niște lame de cuțit.

-Ei, na. Nu-i spun nimic. A mai zis Corina, scuipând într-o parte. Mai e până se întoarce de la Oradea. Și atunci n-o să vorbim despre ce am pierdut. Doar despre ce am câștigat. Așa se face în primul an, a mai zis, făcându-mi cu ochiul.

-Auzi, bruneto? A strigat recepționerul de undeva de sub acoperiș. Ți-am dat add pe Facebook.

Eu și Corina ne-am uitat una la alta mirate. Amândouă eram brunete.