Un personaj memorabil

„De ce nu ești fericit?”, mă întreabă nevastă-mea. Eu nu știu ce să-i răspund, așa că nu răspund. Tac. La asta mă pricep; probabil că este singura treabă din lume la care mă pricep. Cea mică o ceartă: „Lasă-l pe tati în pace! Nu vezi că plânge?” (eu nu plângeam, doar că din ochiul stâng mi se scurgea o zeamă limpede, incoloră. Mi l-au spart cocalarii lui Shorley din Regie. A rămas slab, slăbit. Dreptul n-are nici pe dracul, din el nu se scurge nimic, niciodată). Fiică-mea mă apără ca o leoaică în fața neveste-mii, ceea ce nu mă surprinde câtuși de puțin; nu e vorba de relația fiicelor cu tații, ci de micul nostru secret cu înghețata, din care românii cei hâtri au scos și-o vorbă: „Tati, vreau înghețată!”. „Și eu, dar maică-ta ne-a dat bani doar de două beri”. Ce era să fac? Am pus mâna și-am citit un roman.

În „Vreau să aud numai de bine” (editura Polirom, 2024), Tudor Ganea vine cu niște propuneri de răspunsuri la tăcerile mele. Personajul lui, un anume Ionescu, are unele dificultăți în care m-am regăsit categoric, în procente variind între 83% și 110%: relația cu apa. Checked. Relația cu banii. Checked. Relația cu munca. Checked. Relația cu femeile. Checked. Relația cu scrisul. Checked. Relația cu propriul scris. Checked. Relația cu propriul corp. Checked. Relația cu soția. Checked. Relația cu copilul. Checked. Relația cu minciunile. Checked. Relația cu adevărul. Checked. Relația cu muzica. Unchecked. Relația cu trecutul. Unchecked.

Ionescu ăsta vine de la Constanța la București și constată, stupefiat, că Bucureștiul n-are mare în care să înoți. Am constatat și eu, personal, că nici Brusselul n-are. Lui Ionescu îi trebuie bani, ca și mie. Lui Ionescu i s-a acrit de muncă, pe principiul „Cine muncește n-are timp să facă bani” (mie-mi spune?). Pe Ionescu nu l-au plăcut gagicile, dracul știe de ce (aprob! Nu se știe de ce. N-am știut niciodată). Ionescu scrie mult și lacom, dar degeaba, că succesul fuge de el ca de piaza-rea (cunosc). Ionescu însuși are mari rezerve că ce-a scris e valoros (lui măcar i se publică manuscrisul, în timp ce mie, nu). Corpul în care locuiește temporar Ionescu îl anunță din când în când, c-o obrăznicie de necrezut, că i-a mărit chiria; dacă nu-i convine, să se care! Aproape ca-n versul lui Topîrceanu: „Ionescule, tu ești chiriaș trecător!”. Nevasta lui Ionescu are imensă răbdare cu el și cu scrisul lui, dar e și ea om, mai izbucnește din când în când cu chestii d-alea femeiești, că ea s-a săturat și că Ionescu să se ducă la muncă (a mea nu mă mai trimite nicăieri, a abandonat visul ăsta erotic). Copilul îl ține pe Ionescu pe linia de plutire, dar cât poți să pui pe umerii unui copil? Ca și mine, Ionescu pare să răspundă: „Mult, foarte mult, tot!”. Când trebuie să spună adevărul, Ionescu minte, iar când ar fi înțelept să mintă, pe Ionescu îl mănâncă-n cur să spună adevărul, ca să îndrepte el lumea cu umărul (bine că mai e câte-un neghiob în specia umană, ca să nu mă simt chiar singur).

Că Ionescu le are cu cântatul din chitară, mai treacă-meargă; dar că Ionescu e nostalgic după propriul lui trecut, cu asta nu pot să mă-mpac! După ce naiba poate fi nostalgic un om normal, nezdruncinat la creier? După anii ’90, ca Ionescu ăsta de care vă zic, sau după anii ’80, ca mine? După scârboșeniile de Românii ale lui Nea Nelu & Nea Nicu? Ei bine, da. După alea. Concluzie: Ionescu nu-i normal.

Dar să-l lăsam deocamdată deoparte pe Ionescu ăsta că ne-a strepezit măselele și să ne întoarcem la Ganea. Ce face Ganea în „Vreau să aud numai de bine”? Dă cel mai bun roman al lui, asta face. Se ridică, în sfârșit, pe picioare. Se dă jos din cârcuța lui Philip Roth, unde-a stat până acum ca un sugar, ca un olog sau ca un sugar olog, și merge singur pe propriul său drum literar, ceea ce-ar fi trebuit să facă de la primul roman, nu de la al șaselea; dar bine c-o face și-acum! Renunță la persoana a treia și scrie la persoana întâi, ca un bărbat adevărat, și-i iese – deși eu, unul, n-aș fi crezut. Eram convins că e prea laș pentru asta, dar uite că m-am înșelat și-mi pare bine! Dar nu era destul să scrie la persoana întâi ca să dea primul lui roman cu adevărat mare. Nu. Mai era nevoie de ceva. Era nevoie de o femeie.

De-a lungul a cinci romane, Ganea al nostru n-a izbutit nici măcar un singur personaj feminin mai de Doamne-ajută. Nici unul. A băgat pe ici pe colo niște personaje-proptele, atât de „bine” conturate încât nu-mi pot aminti niciun nume. Pur și simplu, într-o literatură ca cea română, plină de figuri feminine memorabile (și dau numai câteva, ca să nu încarc textul: fetița din „Balada necunoscutului”, Valentina Angelei Martin, Sabina din „Nu mai e nimeni acasă”, Leia Mariei Orban, Stela Simonei Goșu, Vica din „Dimineață pierdută”, Bristena mea, Tina Silviei Dumitru și nici nu mai zic de Chiajna Simonei Antonescu, care-a luat deja două premii din trei), Ganea venise cu nimic. Zero, asta fusese contribuția lui. A, că produsese personaje masculine de care a vorbit toată piața? Da, produsese. Dar nu era suficient.

Ei bine, odată cu formidabila Stup, Ganea și-a luat revanșa cu vârf și îndesat. Ca s-o mai maimuțăresc pe Hertha Müller: Der Ganea verneigt sich und tötet! Stup a lui este atât de bună, atât de bine făcută, atât de vie și de credibilă, încât nici nu-ți vine să crezi că e scrisă de Ganea. Cu toate astea, unele amănunte, unele detalii foarte fine mă fac să fiu convins că e chiar a lui. De-aia zic că Ganea a ieșit din buclă, că s-a făcut mare, c-a eclozat: are persoana întâi și o are pe Stup. Respect! Acum, da!

Acum vă las cu ea, deși sunt puțin gelos s-o-mpart cu voi. Stup mi-a devenit foarte dragă, vorba aia, dacă n-o lua Belgin, o luam eu. O Stup nu se ratează, fraților!

„De fapt, să ţi‑o spun drept, mă binedispun. Cărţile tale. Sunt atât de rău scrise, încât le păstrez pentru zilele mele negre, ca să mă scoată din depresie. Melanjul ăla expirat de realism magic cu distopie, personajele fantomatice, soluţiile scoase din pălărie, cusăturile stridente ale naraţiunii, inadvertenţele stilistice, emularea ieftină a doi‑trei scriitori celebri, repetiţiile pe care le foloseşti în toate cărţile şi mai ales naratorul ăla omniscient obiectiv care le e atât de la îndemână începătorilor. Tu crezi că ai un atu în abordarea asta scenaristică a ficţiunii? Nu e niciun atu în camera aia de o pui pe umărul personajelor fără să o bagi deloc în capul lor. E lene. Ai învăţat prost lecţia lui Cehov. Ai scos cinci cărţi. Toate la fel. Nicio evoluţie. Nicio involuţie. Acelaşi stil. Aceleaşi brizbrizuri. Totul orientat spre plot. Spre uau. Spre twisturile hollywoodiene. Niciun personaj memorabil. Nicio emoţie. Nicio sondare spre adâncime. Suprafaţă. Numai suprafaţă. Fac pariu că‑ţi concepi cărţile cu ajutorul metodei ăleia băşite a lui Syd Field. Pentru că aşa pare: un hook la început, plot point 1, plot point 2, final. Eşti printre puţinii scriitori români contemporani care au reuşit performanţa ca în cinci romane să nu lase nici măcar un singur personaj memorabil. Şi interviurile. Ah, interviurile! Acolo îmi placi cel mai mult. Cum nu pierzi tu niciun prilej ca să‑ţi plângi de milă şi să‑ţi faci reclamă mascată, că n‑ai timp de scris şi asta te macină, că‑ţi scrii cărţile în pauza de masă, of, Doamne, săracul de tine, oropsitule, diferitule. Ce cărţi mari ai putea scrie tu dacă ai avea timp! Dacă nu ai mai produce ficţiune pe genunchi! Ce ghinion are literatura română!

— Vai, mi‑a curs o lacrimă din pulă! am auzit iarăşi vocea lui Belgin, despre care eram sigur că nu are cum să înţeleagă nimic din critica lui Stup, dar care, iată, puncta dubios de bine esenţialul asaltului la care eram supus de cel mai nemilos critic pe care‑mi fusese dat să‑l întâlnesc vreodată”.