Strada giruetelor

Timp de lectura aprox. 14 min

– Cum să dispară toate așa, din senin? întreabă Petre cu vocea lui puțin răguşită. Și cine să le ia? Nu mai zic de ultima, chiar sub nasul nostru.

– Da, chiar sub nasul nostru, repetă Marin.

Stau amândoi așezați pe buza acoperișului și-și aprind câte o țigară. Petre e bine clădit fără să fie gras, are un început de chelie și nas mare cu nări largi. Marin e înalt și deșirat, cu privirea blândă și cu un moț de păr cărunt care îi atârnă mereu în ochi.

Toată valea se întinde în fața lor, cu casele mici, răsfirate, cu drumurile prăfuite, cu rondul din fața poștei, chiar acolo unde Petre își lega bicicleta pe vremea când era poștaș. De acolo, de sus, nu se văd casele goale, gardurile părăginite, geamurile sparte de la școala în care n-au mai învățat copii de aproape douăzeci de ani, lacătul de pe ușa poștei, ierburile uscate. Se înserează și norii se desfac în fâșii ca de lână. Câteva raze de soare auresc merii pitici de pe vale, apoi se adună în turla bisericii. Și biserica are lacătul pe ușă, preotul din satul vecin vine să țină slujba doar o dată pe lună.

*

Când se trezise, în geana dimineții, Petre ciulise urechile. Ploua și era vânt. Las’ că-i bine, și-a zis, prea arșiță o fost pentru început de iunie. A ascultat picăturile de ploaie pe acoperiș, gâlgâitul apei scursă din burlan în butoiul din curte, vântul șuierând printre șipcile rupte ale gardului. Trebuie să fixez gardul ăla, și-a zis. Și, fără legătură, l-a cuprins o ușoară neliniște, ca atunci când simţi că ai uitat ceva, fără să-ţi dea seama ce.

A oftat și și-a tras pantalonii, a luat cămașa în carouri aruncată de cu seară pe scaun, cam boțită, dar cine să-l vadă? Dincolo de geam, doar strada pustie şi cerul cu nori alburii. A intrat în bucătărie, tot încercând să-și dea seama care-i treaba aia care-l râcâie, a înghițit repede un dumicat de brânză, și-a frecat un ness, în timp ce asculta ultimele știri la radioul cu butoane și carcasă de lemn, vechi de pe vremea lui taică-su.

Apoi a ieșit, a deschis ușița la găini și le-a aruncat doi pumni de semințe. Cotcodăcitul s-a întețit întâi, apoi s-a potolit brusc. Petre s-a uitat spre cer. Parcă a mai stat ploaia, doar ce mai bura puțin. Și burlanul s-a mai potolit. Sașa lățosul s-a apropiat cu mersul lui demn, de maidanez imperial.

Și abia acolo, în curte, și-a dat seama. Era o liniște ciudată, pe care o simțeai dincolo de șuieratul șipcilor mișcate de vânt și de foșnetul de aripi al găinilor. O liniște neobișnuită pe acoperiș. Fiindcă, de obicei, girueta în formă de cocoș se auzea din capul străzii la orice boare de vânt.

Petre s-a dus lângă gard, locul de unde vedea mai bine girueta.

– Ei, comedie! Ce-i asta?

Acoperișul stătea țuguiat și gol, cum nu-l văzuse niciodată în șaizeci și opt de ani. S-a uitat la casa de alături, a lui Marin Nebunu, și a căutat din priviri girueta în formă de cal în galop. Dar și acoperișul lui era gol.

– Ce naiba!

A ieșit din curte, cu Sașa lățosul după el, și a mers mai departe pe stradă, cu ochii la casele înșirate una lângă alta. Dispăruse și girueta în formă de câine cu o săgeată în gură de pe casa lui Emil tâmplarul, giruetă la care Sașa lătra mereu când o vedea învârtindu-se.

Și cea în formă de corabie cu pânze a lui Dănilă, care se trăgea din neam de marinari. Doar el se speriase de ape și se făcuse controlor de tren.

Lipsea și girueta în formă de glob pământesc de pe casa lui Acsinte, care se mutase la oraș și era agent de asigurări. În sat venea doar când și când, iar ăi bătrâni muriseră.

Ia te uită, ultima a rămas. O giruetă frumoasă, în formă de fetiță care aleargă, pe casa din colțul străzii a tușii Floarea. Vântul o răsucea ca într-un carusel și Petre și-a amintit cum se mira el în copilărie că fetiței nu i se face rău, cum i se făcuse lui când mersese la târgul din oraș și se dăduse în călușei.

A luat-o înapoi spre casă. Oare de când lipsesc? Să fi dispărut azi noapte? Sau poate mai demult și nu și-a dat seama fiindcă n-a fost vânt.

Dar nimeni de pe stradă să nu se uite? Că doar giruetele erau faima satului. Și a străzii lor. Strada lor cu șase case pe-o parte și valea cu meri sălbatici pe cealaltă parte, singura stradă cu giruete. Făcute cu mult timp în urmă de un meșter venit de departe, un neamț care nici nu știa limba locului. Atunci, demult, fiecare familie își alesese un model de giruetă dintr-un catalog cu desene adus de neamț, și, mai prin semne, mai prin desene neîndemânatice, îi arătaseră cum să schimbe și ce să mai adauge, fiindcă voiau ca giruetele lor să nu semene cu nimic altceva.

Doar străbunicul lui alesese primul model văzut în catalog, cel mai întâlnit, un cocoș turnat cu fier și foc și acoperit cu zale mici, care zornăiau la cea mai ușoară pală de vânt.

– Giruetă cu cocoș, ca la bisericile de papistași? îl întrebase nemulțumit popa pe străbunicul Anastase. La ei, continuase popa, toate bisericile au giruetă de-asta, să le amintească de profeția Mântuitorului. Că, înainte de cântatul cocoşul, unul dintre ucenici de trei ori se va lepăda de El. 

Anastase a dat din cap, cu respect pentru popă și pentru cuvintele lui, dar n-a renunțat la girueta în formă de cocoș.

Însă toate astea au fost demult, după cum puteau vedea atunci când se uitau de aproape la suportul giruetelor, pe care era stanțat numele meșterului, un nume încâlcit pe care nimeni nu-l putea pronunța, și anul: 1902. Oamenii curățau de rugină giruetele în fiecare primăvară și, dacă acoperișurile trebuiau refăcute, scoteau giruetele cu grijă și la sfârșit le montau la loc.

Timpul a trecut, cu bune și rele, parcă mai mult cu rele, și satul s-a golit. Tinerii se mutau la oraș, căutând o altfel de viață, poate mai ușoară, poate mai plină, și mai veneau în sat doar ca să-și vadă bătrânii. Când părinții li se prăpădeau, vindeau casele sau, dacă nu reușeau, le lăsau goale. Cine să mai vină în locurile astea, când viața adevărată era în altă parte?

După un timp, printr-o ciclicitate a lucrurilor pe care doar cei care trăiau destul puteau s-o vadă, oamenii au reapărut în sat. Însă nu ca să stea, ci ca să-l viziteze. Fără ca cei rămași în sat – câțiva doar, răsfirați și singuratici – să știe, satul lor devenise faimos. Cineva văzuse giruetele și le pozase cu un aparat care le mărea atât, de le puteai vedea cum le vede el când se urcă pe casă, apoi pozele fuseseră văzute de alții și de alții, împrăștiate în cele patru zări ca duse de vânt.

Începuseră să vină turiști cu pălăriuțe colorate și cu binocluri, care sporovăiau în toate limbile pământului, făceau poze și apoi, mulțumiți, mergeau la cafeneaua primarului și la magazinul lui de suveniruri, așezate tocmai bine în curba străzii care apoi cobora printre merii pădureți. De pe terasa cafenelei se vedeau toate cele șase giruete.

Sătenii însă au fost nemulțumiți. Că doar nu-i puțin lucru să te trezești mereu cu cete de oameni curioși care-ți pozează casa, curtea, animalele, rufele de pe sârmă, uneori chiar și pe tine. Care-ți intră în curte și încearcă să se suie pe casă.

Aurica, nevastă-sa, Dumnezeu s-o ierte, că aprigă femeie a fost, îi fugărea cu tigaia în mână până în stradă. Petre îi lăsa să se apropie, apoi îi îndemna să taie lemne cot la cot cu el. Să vă tragă în poză cu toporul în mână, le zicea. Și apoi puneți pozele pe mediile alea ale voastre, să vă lăudați.

Sus pe deal la ei nu era semnal la telefonul mobil și nici internet. Dacă voiau, se duceau la cârciuma din vale, care deschisese un fel de Internet Cafe. Aurica, înainte să cadă la pat, mai mergea să vorbească cu fiică-sa care se mutase în Franța, dar Petre nu voia. Dacă vrea să vorbească cu mine, să vină acasă.

După un timp, grupurile de turiști s-au împuținat, apoi n-au mai venit deloc. Pesemne că lumea se plictisise de pozele și filmulețele cu giruete. Când și când mai apărea câte un rătăcit cu aparatul de fotografiat atârnat de gât.

Și acum?

Petre a pășit cu grijă peste o bucată de lemn adusă de vânt și a deschis poarta lui Marin Nebunu, singurul care era acasă. Emil tâmplarul lucra cu săptămânile pe șantiere, departe, și atunci nevastă-sa se ducea la băiatul cel mare, în satul vecin. Dănilă era mereu plecat pe tren, iar Acsinte nu mai dăduse prin sat de câteva luni.

Și Petre n-a vrut să meargă la tușa Floarea, singura care mai avea girueta. În fond, poate chiar ea le-a luat, cine știe? Tușa e trecută de optzeci de ani, dar puternică și plină de energie. Dar ce să facă cu ele? Să le vândă? Tușa Floarea n-are nevoie de bani, îi trimite fiică-sa care lucrează ceva la Uniunea Europeană și câștigă bine.

Marin Nebunu e de vârsta lui, dar n-a făcut decât două clase de școală fiindcă nu-l prea ducea capul. Însă nu-i mersese rău. Se însurase cu Mariana, o fată frumoasă foc de peste deal, care rămăsese borțoasă cu unul însurat. Mariana îi făcuse patru copii, în afară de primul băiat, toți frumoși și deștepți de parcă nici n-ar fi fost ai lui. Fusese femeie gospodină și harnică și se înțeleseseră bine. Murise și ea de câțiva ani, la fel ca Aurica lui, așa că Marin stătea mai mereu pe lângă casă și meșterea ceva, fără să-și găsească un rost. Copiii îi trimiteau bani, dar veneau rar să-l vadă.

– Marine! l-a strigat Petre mai mult ca să-i dea de veste c-a intrat în curte.

Marin a aparut din șură, cu mătura în mână. Slab și deșirat, un om umbră care se prelingea pe lângă garduri și lăsa privirea în jos la fiecare întrebare. Doar cu Petre ce mai vorbea. 

Petre a arătat cu mâna spre acoperișuri.

– Au dispărut giruetele, a zis și a respirat adânc.

Nu mai ploua și cerul începea să se lumineze. Marin a ieșit pe stradă, ca să vadă mai bine, dar nu reușea să înțeleagă.

– La tușa Floarea n-au ajuns, a zis într-un târziu.

– Hmm! Crezi c-o s-o ia și pe-a ei? a întrebat Petre, și gândul ăsta era ceva nou. Ar trebui să-i păzim casa, poate-i vedem pe ăia de le-or luat.

Marin și-a scărpinat moțul din frunte.

– Și unde zici să stăm la pândă?

Au dat o raită pe stradă, cu Sașa lățosul alergând încoace și încolo pe lângă ei, s-au uitat la fiecare acoperiș, s-au uitat prin curți, cu gândul că poate ăia au lăsat vreun semn. Dar n-au văzut nimic.

Nici tușa Floarea nu era acasă, Petre și-a amintit că primarul se oferise s-o ducă cu mașina în oraș, ca să-și ia ochelari noi. Primarul – care de fapt locuia în satul vecin și era primar și acolo, că doar nu aveau ei primar la câțiva oameni câți mai erau –  încerca să se pună bine cu tușa Floarea, în speranța că fata ei o să-l ajute cumva să-și trimită băiatul la Bruxelles.

– Am putea să ne ascundem în vale, printre meri.

– Ce să vezi de-acolo? Tot din casă, Marine! Bun era acum un binoclu de-ăla de aveau caraghioșii cu pălării colorate.

– Hei! Ia te uită!

Marin a întins mâna către casa tușei Floarea. Girueta în formă de fetiță care aleargă, cu părul din bucle zornăitoare și cu nasul în vânt, ca al tuturor fetelor din neam, ultima giruetă de pe stradă, dispăruse și ea.

– Cum, mă? Petre și-a tras o palmă pe frunte. Cu noi aici? Doar ce ne-am uitat la ea.

– E treabă diavolească, a zis Marin și s-a închinat.

Petre a dat din mână de parcă era și nu era de acord. Să verificăm, a zis. Au luat o scară și s-au suit amândoi pe casa tușii Floarea, poate găsesc un semn, ceva. Dar nu se vedea nicio urmă că acolo, cu câteva minute înainte, fusese o giruetă. Nicio spărtură în țigle în locul în care suportul giruetei fusese prins în buloane. De parcă niciodată n-ar fi fost.

– Ciudat, tare ciudat, a zis Petre în timp ce cărau scara spre casa următoare, a lui Acsinte.

Dar nici acolo nu era nimic. Și nici la Dănilă.

– Asta îmi plăcea cel mai mult, a zis Marin uitându-se la țiglele neatinse. Corabia pe ape. Și a făcut un gest legănat, care era să-l dezechilibreze.

Petre nu i-a răspuns și au mers în tăcere să verifice casa lui Emil, apoi pe cea a lui Marin. Și ultima, a lui Petre.

– Nimic, Marine, nimic.

S-au întors, s-au suit iar pe fiecare casă, transpirați și împleticiți, căutând întruna fără să găsească vreo explicație, cu senzația că nu mai pot fi siguri de nimic, că orice se poate schimba într-un mod neînțeles.

*

Au rămas așezați pe buza acoperișului, fără să țină cont pe care, nu mai contează, toate arată la fel acum. Sunt obosiți și dezamăgiți. Cum se poate să dispară așa, din senin? Și cine să le ia? Și ultima, chiar sub nasul lor.

– Or fi zburat. Spre alt sat și alte case.

– Știu și eu, Marine? Taica-mi spunea mereu că nu toate tainele au răspuns. Petre respiră adânc, iar nările i se umflă de parcă ar vrea să aspire toată valea, cu tainele ei cu tot. Da’ păcat, că tare erau frumoase. Le știu dintotdeauna. Abia acum, fără ele, îmi pare satul pustiu.

– Pustiu, da, repetă Marin.

– Îmi dădeau o stare de bine, de siguranță, de parcă vegheau asupra noastră și suflau răul mai departe, odată cu vântul.

– Cu vântul, da.

– Și cântau, Marine, cântau fiecare pe altă voce. Zornăitul ăla care pe Aurica mea o enerva la început, că doar ea nu era de aici să le știe de copilă, pentru mine era sunetul lumii, sunetul care mă învelea în trezie și în somn. Le cunoșteam după cântul lor. Cocoșul zornăia mai ascuțit, din zalele alea mici de la aripi, calul vostru țiuia ca vântul prin găurile unui fluier, ca galopul pe dealuri, câinele scotea sunete de jale.

Petre se oprește să-și aprindă altă țigară. Privesc amândoi vârful de jar, norii destrămați.

– Și fetița?

– Fetița, Marine, era cea mai gureșă, toată numai clinchete de clopoței și de mărgele mici. Când era mică, Mona mea mi-a cerut o rochie la fel, care să-i cânte din clopoței. Dar cine să-i facă, eu alergam pe dealuri cu colete și scrisori, Aurica ducea gospodăria și mai ținea și chioșcul ăla de înghețată. Oftează. Poate am greșit, cine știe, poate dacă i-am fi pus măcar câțiva clopoței la mâneci ar fi iubit locul ăsta și n-ar fi plecat așa departe.

Scrumul țigării lui se împrăștie în vânt.

– Și globul pământesc? Cum cânta?

– Ei, Marine, globul cânta mereu altfel.

– Ca graurii?

– Nu chiar. Graurii ne păcălesc, imită alte păsări și noi ne dăm seama abia după ce ne ciugulesc cireșele. Sau via. Pe când globul ăla de pe casă cânta mereu altfel pentru că fiecare loc al lui cânta puțin și se oprea ca să cânte alt loc, și iar altul. Mereu altul.

– Altul, da.

– Și fiecare loc de pe globul nostru cânta la fel ca locul lui în lumea asta mare. Îți dai seama câtă pricepere îți trebuie ca să faci așa ceva? Mă întreb uneori, Marine, dacă copiii noștri aud cântecul locului în care trăiesc.

Parc-ar vrea să mai zică ceva, dar rămâne cu ochii la Sașa lățosul care a ieșit din curte și latră. Jos, în vale, un om a apucat pe drumul care ajunge pe strada lor. Își mijesc ochii, să vadă cine e, dar niciunul dintre ei nu mai vede bine și nu-l recunosc. Marin se foiește puțin, se caută în buzunare, se uită iar la omul care urcă.

– Cine-o fi?

– Poate fi oricine, Marine. Un curios. Un drumeț. Un mesager.

Marin își scarpină moțul și se îndreaptă de spate.

– Poate-o ști ce-a fost cu giruetele.

Petre nu zice nimic. Sașa a intrat în curte și s-a băgat în cușcă. Nu mai latră și liniștea s-a întins pe toată valea. Omul urcă greu, însă acum i se văd pantalonii negri și tricoul lălâu, tot negru. Duce în spinare un obiect lunguieț care îl cam încurcă. Marin se apleacă să vadă mai bine.

– Parc-ar fi o coasă.

– Nu știu, Marine, aș zice că e mai degrabă un trepied dintr-ăla pentru aparatul de fotografiat.

Marin se apleacă iar.

– Eu zic că e o coasă. Măi Petre, a venit după noi.

Petre trage din țigară și suflă fumul în sus. Îl privesc împreună cum se împrăștie. 

– Și acum ce facem?

– Ce să facem, Marine? Așteptăm.

Anca Vieru este absolventă de politehnică și a unui master în comunicare. A publicat în volumele colective Moș Crăciun & co. (Editura Art, 2013) și Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul de proză scurtă Felii de lămâie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și re-editat în 2018 în colecția Top10+. A mai publicat proză scurtă în revistele iocan și Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest - Orașul și literatura organizat la București. În 2018 a publicat, tot la Editura Polirom, romanul Spulberatic.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%