Sunshine

Timp de lectură 13 min

1. Mano se uită în telefon: 14.00. În mod normal, la ora aceea zăpușeala ar fi trebuit să-și facă de cap. Dar se pare că eclipsa de soare anunțată își pregătea terenul, căci un vânticel plăcut, aproape marin, se juca prin plopii de pe marginea DN-ului, făcându-i să sune ca niște sorcove. După foșnete, anunțau o furtună. Dar așa fac mereu plopii: exagerează. Particule din bitumul măcinat al șoselei îi ciupeau gleznele murdare de praf. O bombă ticăia în el: nerăbdarea de-a obține cadrul perfect. Și era 99,99% sigur că acolo va fi cadrul perfect.

2. Și Rudy era 99,99% sigur. Dar nu era atât de sigur că va fi și-o intrare ușoară. Dintre ei doi, el era însărcinat cu doza necesară de scepticism, în timp ce Mano se ocupa cu menținerea cotei de risc. Hobby-ul acela nu se putea practica fără un dram de inconștiență, adică fără partea ofensivă a ludicului.

Făcuseră un popas chiar la intersecția cu mama naibii. La stânga DN-ului porneau coclaurii, un drum accidentat de țară care ducea fix spre mama naibii, flancat de lanuri neîngrijite de grâu și de floarea-soarelui, camuflajul standard al nimicului rural.

– Vrei? îl întrebă Rudy, oferindu-i punga cu șnițele.

Mano extrase două șnițele.

Își întinseseră merindele pe capota jeep-ului: două casolete care conțineau un amestec optim de proteine și carbohidrați (orez, cartof dulce, năut, carne de pui, salată de morcov, baby spinach și avocado). Trăiască glucoza! Glucoza pe care adrenalina le-o va prăda așa cum devastează un tsunami bărcile din port.

3. Să zicem așa: ceea ce ei practicau era, în felul ei, o îndeletnicire din vremuri prăfuite. Aveau rădăcini adânci, tocmai până-n zilele romanticilor germani, mari amatori de năruire. Să zicem altfel: explorări urbane. Urbex. Ruin porn. Termeni zvăpăiați, cool pentru niște mileniali care se îndreptau spre 40 de ani și duceau pe umeri nu capete, ci emițătoare de nostalgii. Copilăria nu poate fi înviată? Ei nu! Open world există doar în PlayStation? Ei, aș! Copilăriseră la malul Dunării. Se jucaseră împreună prin magaziile dărăpănate ale șantierului naval, trăgând în piept duhori de carbid, praf de concasoare și poluanți de țiței. Văzuseră vapoare grandioase preschimbate-n scobitori sub magia hoților de cupru. Văzuseră magazii de scule acuplându-se cu natura: polizoare fecundate de iederă, erecții de grâu în cutii de luxmetre, ciuperci saprofite ieșind din extinctoare ca din glande sexuale. Pe scurt, își ascuțiseră instinctele în devastarea bacteriologică și-n vidul de securitate ale privatizărilor sălbatice, în vreme ce în jurul lor se înălțau imperii politice din uzine vândute la bucată, iar la scara muritorilor de rând, unii amărâți mai câștigau câte-o zi de supraviețuire pe planetă grație furtului din măruntaiele combinatelor. Putrefacția industrială ca rețetă a dăinuirii. Tufe într-ale montajului și camerelor video înainte de-a deveni youtuberi, gurile lor erau acum pline de LUT-uri, 4K și veșnica dilemă a speciei umane: Sony sau Canon? Un perete nu mai era un dreptunghi, ci un format 21:9, iar când vedeau un râu se întrebau: ce filtru ar merge, blue whale sau icy blue?

4. Jeepul Suzuki Jimmy se hurducăia prin șanțurile lăsate de roțile camioanelor și tractoarelor în mocirla atâtor toamne și primăveri. O trenă de praf se ținea după ei, de-un gri crepuscular, anunțând parcă ora de aur; și asta pentru că norii erau infuzați de rozul portocaliu și de nuanțele infinite de violet ale apusului, iar soarele – o cataractă – se poziționase foarte aproape de orizont, pregătit să iasă din tură, o anomalie pentru acel moment al zilei.

– Băi, va fi spectaculos, spuse Rudy aplecat peste bord, ca să studieze mai bine compoziția amurgului, iar Mano îi răspunse printr-o fluierătură de marinar într-un club de striptease, văzând cum peste lanurile de floarea soarelui începea să crească megalitul unui fost siloz de cereale.

5. Ascunseseră mașina în spatele unui pâlc de sălcii, apoi se strecurară printre porțile strâmbe ale silozului, care dădeau spre-o curte năpădită de buruieni și moloz, printre care se ghiceau pereții surpați ai vechilor laboratoare și rămășițele fostelor benzi transportoare. Doar cilindrii uriași de beton ai grânarului păreau să fi câștigat proba nemuririi. Se mai putea citi încă pe ei roșul spălăcit al unui slogan comunist: „TRĂIASCĂ REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA”.

Mano ducea-n spinare un rucsac negru din care se ițeau picioarele unui trepied, din bandulieră îi atârna o mirrorless Sony Alpha 7 III, iar pe cap își prinsese o cameră GoPro. Rudy filma cu o Sony de acțiune FDR X3000, iar pentru cadre ambientale avea în borseta tactică prinsă la femur o Osmo Pocket 3. Spray paralizant? Aveau. Dog chaser? Da.

Ajunși în dreptul cilindrilor de beton, deasupra cărora răsuna uguitul stolurilor de porumbei, stăpânii absoluți ai locurilor abandonate, deciseră să ridice drona pentru a studia puțin împrejurimile.

Cioburi și cabluri jumulite de cupru trosneau sub tălpile lor în timp ce urcau scările metalice în zigzag spre ultimul etaj, unde, în duhoarea încinsă de găinaț, doar niște carcase goale și mâncate de rugină mai aminteau de ceea ce fusese cândva o cameră de control.

– Pare a fi pază? întrebă Rudy.

Mano stătea la una dintre ferestrele sparte. Telefonul conectat la consola dronei le arăta acum partea din spate a silozului, unde gardurile prăbușite se metisaseră cu o pădurice; apoi, la capătul acelei frontiere forestiere, din coroanele copacilor se desprindea conturul tot mai impozant al antenei-satelit, un artefact al Războiului Rece, o farfurie înaltă de patru etaje dominând peste o plantație de rapiță. Drona se apropia cu prudență, valsând ca o insectă printre curenții de aer.

–  Crezi c-o fi cineva în clădirile alea? întrebă Mano.

– Par vai de mama lor.

– Nu se vede niciun pichet.

Amândoi știau că-n urbex ochii văd ce vor. Și că pericolul, cel mai fidel dintre aliații reveriei, devine pericol abia când nu-l mai poți evita.

6. Iată-i: strecurându-se ca niște spirite printre pomi, stafii ale penumbrei. Urzicându-se. Culegând scaieți pe șireturi. Pas mic, pas de uriaș. Felurite gângănii decolau din vegetație iritate de intruziunea tiranilor. Deasupra lor, clătinându-se în suflul accelerat al amiezii, rămurișul descompunea lumina stranie a zilei într-un mozaic sclipitor.

– Aici o fi?

Mano arăta spre o trapă de fier.

Rudy verifică încă o dată pin-ul roșu de pe Google Maps.

– Măi, da. Cică Vlădău pe-aici a intrat anul trecut. Dă-mi cleștele din rucsac.

Tăie cu cleștele sârma din urechile trapei și ridică lent capacul, care asmuți un miros nădușit de canal. Rudy își retrase scârbit nasul și-i spuse lui Mano să scoată măștile FFP3. Înainte de-a coborî în beznă, Mano aruncă o privire cu binoclul în direcția antenei: iedera escaladase gardul din plasă cu sârmă ghimpată, dincolo de care urma un alt gard cu sârmă ghimpată. Genul lui favorit de loc: terenurile-matrioșka.

7. Părea curățel canalul. Lanterna le dezvălui în ecranul Osmo Pocket-ului un maț uscat de beton. Rigola prin care curgea cândva un fir de apă menajeră secase, iar pe pereții scorojiți se întindeau rădăcini crocante de plante agățătoare și tot soiul de mătăsuri parazite. Rudy porni X3000-ul, o poziționă în selfie și spuse:

– Acum e acum… Vedeți acolo-n față, unde se filtrează acele câteva raze? Ne-așteaptă afară prima fâșie dintre gardurile de sârmă ghimpată. Odată ieșiți, trebuie să ne mișcăm foarte repede.

Buton roșu. STOP. 17 secunde. 2160×1440. 30fps.

Aveau noroc, trapa din capăt nu era închisă cu vreun lacăt. Mano o înălță cu podul palmei, rugându-se să nu scârțâie, în vreme ce lumina diurnă tot mai vagă îi dezvălui ceva ce-i dilată pupilele, ceva ce crescuse din cavitățile asfaltului deteriorat. Rudy auzi ecoul unui cuvânt: mușețel. Mult mușețel. Ieșind din canal, își eliberară căile respiratorii și traseră adânc în piept mireasma vie de mușețel; păreau două jivine intrigate de-o hrană misterioasă, și asta pentru că mușețelul fusese aproape eradicat din memoria lor florală. Prin sinusuri le circula strigoiul unei civilizații pierdute, o plantă care spusese adio mediului urban.

8. Se ascunseseră mai întâi în spatele câtorva magazii goale, apoi o zbughiseră spre un smochin crescut între două structuri circulare înalte, care semănau cu niște bazine de epurare. Pomișorul se îngrămădise într-o secțiune a gardului de plasă, camuflându-i fix cât trebuia. Stând acum în genunchi, Mano manevra cleștele, ținându-și vârful limbii între dinți. În câteva secunde, croi o gaură de toată frumusețea, prin care se târâră pe burtă. Și continuară să înainteze astfel prin iarba de peste un metru. Își simțeau mușchii abdominali încorsetați. GoPro-ul de pe fruntea lui Mano, captând în difuzoare suflul chinuit al bărbatului, naviga printre tulpini de mohor și capitule de scaieți. În spatele lui, Rudy se opri la un moment dat și se înălță într-un cot, cu fruntea la 1cm deasupra buruienilor și cu binoclul la ochi, o poziție incomodă pentru spionat. Descoperi năucit că vizibilitatea binoclului se redusese aproape la zero. De ce? Printr-un truc nebănuit al timpului, înserarea pusese stăpânire peste ei, ca și cum ar fi fost ora 21.00, când pe cer mai supraviețuiesc doar câteva pete de cerneală. Iar vântul părea a fi comutat spre un alt anotimp: sufla o răcoare de toamnă târzie peste ei. Numărătoarea inversă a eclipsei tulburase și păsăretul: o zarvă de triluri le amintea că natura este cel mai convingător film horror. Însă lentilele video nu le puteau surprinde zborul agitat, erau doar stoluri de țipete invizibile prin cerul de tăciune, luându-se la întrecere cu lătrăturile care veneau spre ei de la mari depărtări, dar care piereau imediat în foșnetele isterice ale vegetației. Norii se grupaseră incredibil de aproape de pământ, iar orizontul declanșa ramificații de fulgere. Pe scurt, teama de paznic le părea acum o glumă proastă pe lângă teama de electrocutare.

– Amintește-mi să caut pe net dacă antenele astea au paratrăsnet, spuse Mano. N-aș vrea să ne facem cartofi prăjiți acolo sus.

Apoi se ridică în picioare.

Apoi, dincolo de-al doilea gard cu sârmă ghimpată, văzură întrupându-se din lumina întunecată căprioare, iepuri și porci mistreți. Fugeau care-ncotro prin curtea stației-radar, ca bilele pe masa de snooker, creaturi ale fricii.

– I-ai filmat? întrebă Mano.

– N-am fost pe fază.

– Băga-mi-aș să-mi bag!  

9. – Ai grijă! îi strigă de sus Rudy, cățărat pe primul interstițiu în X din structura metalică de la poalele antenei.

Mano reuși miraculos, aproape absurd, să se ferească în timp util, adică în acea micro-clipă care-l separase de colții mistrețului pornit să-l sfâșie. Animalul se opri oarecum uluit de ratarea țintei. Atrași de-această scenă, și alți mistreți goniră spre el ca să-l atace, numai că bărbatul deja dispăruse. Guițatul lor furios fu curmat de sus de jeturi de spumă albă, un mix de ortochlorbenzalmalotrinil și dibenzo-oxazepină ieșea din spray-ul paralizant pentru urși pe care, iute ca un cowboy, Mano, odată cocoțat lângă Rudy, la doi metri deasupra bestiilor, îl scosese dintr-un buzunar al borsetei.

Managementul simțurilor funcționa ireproșabil: agonia animalelor intoxicate sfârși instant la periferia auzului lor, sub tobele timpanelor.

Cei doi își continuară urcușul spre farfuria parabolică. Cu inima cât un purice.

10. Gata, era 98% noapte. Norii, acum de-un negru purpuriu, erau efectiv infestați de tunete; iar fulgerele se apropiau de zona radarului; zeci de fisuri electrice dansau pe linia orizontului, întregul cer le părea un creier monstruos care vomita volți. Rudy își duse binoclul la ochi: mai multe coloane de fum în zare, cel mai probabil incendii de vegetație. Mano înălțase drona la înălțime mică; chiar și-așa, era ca un ambalaj în tangajul rafalelor de vânt. Dar reușea să surprindă cadrul dorit: ei doi, două puncte insignifiante în gigantica farfurie paraboli…

Drona tocmai nimerise într-un ambuteiaj de păsări.

– S-a dus… S-a dus naibii…

Îi arătă lui Rudy mesajul de signal lost de pe ecranul telefonului.

Nu, nu era timp pentru furie, blesteme și dinți încleștați. Nu era timp pentru trepied sau gimbal. Aveau urechile înfundate cu vânt, iar hainele li se lipiseră ca un albuș de corp. Abia se mai puteau ține pe picioare. Foile metalice ale antenei, multe oxidate, le tremurau sub tălpi, scoțând niște gemete teribile, gata să decoleze, gata să decapiteze.

– A-nceput! aproape că strigă Rudy, deși se aflau unul lângă celălalt.  

– Am o idee, îi scandă înapoi Mano.

Ideea: Rudy se poziționă ferm pe călcâie și-i cuprinse cu brațele talia, strecurându-și capul pe lângă șoldul lui, ca într-o grămadă la rugby. Mano schimbă rapid obiectivul, trecând pe unul wide, apoi apăsă play. Transformers: alcătuiau un trepied uman. Microfonul se clătina gelatinos în suport, garantând o calitate audio de toată jena.

11. O placentă de întuneric umplea acum soarele, iar inelul de foc de pe margini se estompa lent, căpătând conturul unui arc de unghie. Niciun nor nu căuta să perturbe împerecherea astrală dintre lună și soare, care făcu cerul să izbucnească peste câteva clipe într-o secreție torențială. Mano simți pe ceafă apă caldă. Începuse să plouă cu apă caldă.

– Cadrul perfect, decretă Rudy cu vocea stinsă, vorbind vântului.

Picăturile deveniră apoi de gheață.

– Grindină! Hai!

Mano trase de Rudy și acea subită declanșare a autoconservării fu ca un magnet pentru un fulger, care săgetă grandios, ca o rachetă intercontinentală, picioarele antenei, într-o arteziană de scântei și fum. Compuși acum doar din frică sălbatică și nădejde-n Dumnezeu, cei doi coborâră cu o răbdare de-a dreptul robotizată.

Ajunși jos, răbdarea li se preschimbă într-o goană iepurească încotro vedeau cu ochii.

– La canal! Hai la canal! urlă Rudy.

            Grindina căuta să-i toace mărunt. Pe fruntea lui Mano înflorise sângele și-i curgea șiroaie printre sprâncene. Rudy era convins că aceasta era Moartea.

            Dar, cu chiu, cu vai, găsiră canalul. Și încremeniră. Un fior de groază pură le pătrunse direct în suflet. Un coșmar stătea acum pe patru picioare în fața lor. Privindu-i. Calm ca o arătare diavolească. Un cerb cu blana în flăcări. Ardea liniștit cu vâlvătaie, clătinând încetișor din coarne, și ploaia nu-l stingea. Și grindina nu-l omora.

12. În clădirea futuristă din Germania a Organizației Europene pentru Cercetări Astronomice din Emisfera Sudică, Anders Sidl, science liaison, stătea singur în sala de ședințe, cu o sticlă de whisky lângă el. Tremura. Căci inimaginabilul se petrecuse. Pus pe interfon, telefonul sună de patru ori până când o voce ursuză răspunse. Părintele Theo von Hagens, cu care Anders Sidl obișnuia să poarte lungi discuții pe diverse subiecte.

            – Părinte, spuse Anders Sidl, nu e o eclipsă. Soarele ne-a părăsit…             După un scurt moment de tăcere, părintele von Hagens spuse „Amin!”, apoi începu să-i șoptească lucruri de neînțeles, în latină.