glume povești amintiri

Timp de lectură aprox 15 minute

Vineri seara, exact la ora 20:36, Mihai Mihai a pus poza pe grupul de Facebook. Grupul se chema „GLUME POVEȘTI AMINTIRI” și în poză era o casă modernă cu pereți de sticlă, izolată pe o stâncă lângă mare. Pixelii din poza aia erau deja crocanți de la câte ori a fost compresată cum a trecut prin sute de alte postări. Pe poză scria „primesti zece mii de euro dar trebuie sa stai aici singur un an fara telefon internet sau televizor”.

Vineri seara, exact la ora 20:52, algoritmul s-a decis să-i arate lui Vasile Stan postarea. Vasile avea 53 de ani, era sudor de meserie. Era de 23 de ani cu nevastă-sa, Mihaela, și i-a făcut și doi copii. Ăla mare era plecat la București la facultate de doi ani, răspundea la telefon numai odată la câteva săptămâni, și atunci cerea bani. Aia mică era într-a 9a, la liceu, încă stătea acasă și făcea naveta în fiecare dimineață.

Vineri seara, exact la ora 20:53, Vasile și-a potrivit ochelarii pe ochi, și a adăugat un comentariu. Mai erau vreo două sute, n-a stat să le citească pe toate, nu-l interesau. A scris în el „DA MAS DUCE”.

Sâmbătă dimineața, exact la ora 09:37, Mihaela striga după fată-sa.

-Ho, nu mai țipa atâta.

-Tu, nu l-ai auzit aseară pe tac’tu? Că nu dau de el, la telefon nu răspunde, mi-i că s-o dus iară la băut, l-am sunat și pe prostul ăla a lu’ Mirdache cu care ieșea și cică nu l-o văzut.

Fata, Ioana, nici n-o băga prea tare în seamă pe mă-sa. Și parcă se bucura că nu era taică-su acasă, că atunci când era, numai se certau că el bea. El mai demult se enerva și se certau până la 2 dimineața, dar acum n-o mai băga în seamă, stătea pe telefon și nu-i răspundea. Și uite că la fel făcea acum și odrasla lui, Ioana.

-O fi dracului mort într-un șanț!, se răsti femeia. Și eu stau aici ca proasta și-mi fac griji și pe voi vă doare pe toți undeva! Toată viața m-am omorât ba pentru unul, ba pentru altul, și vouă nici măcar nu vă pasă, am ajuns sclavă la toți!

Fata n-a apucat să deschidă gura, că maică-sa a trântit ușa și s-a închis în dormitor plângând în hohote. Și mai mult nici n-au vorbit, până s-a sculat și fata din pat pe la după-amiază și s-a dus în bucătărie că i se făcuse foame. Bucătăria era goală. A bătut cu frică în ușa de la dormitorul maică-sii, și a deschis ușa. A găsit-o pe canapea, cu un pahar de Alexandrion de cinci stele în mână și cu ochii roșii de la plâns. N-a zis niciuna nimic. Un minut s-au uitat una la alta, după care mama și-a luat ochii de la ea și se uita pe geam, sorbind câte o gură din pahar.

-Dacă ați ști voi ce viață am avut eu… Cum m-am chinuit și câte am făcut. Și l-am luat pe tac’tu de proastă, că mi-a zis că mă iubește mult, da’ puteam să îl iau pe Mircea, ăla bărbat, acum e director… Și stă cu grasa aia, doar mi-a fost colegă la școală, de-abia știa să citească, și acum toată săptămâna iar pune câte-o poză pe net din vacanță. Dar na, uite că așa e viața, unii alți și alții n-au. Și cine e de vină? Lasă c-ăi vedea și tu, Ioana, amuș’…

S-a lăsat iar liniștea, Ioana se uita speriată și nu știa ce să zică.

-Dacă ți-i foame, ia bani din poșetă, ia, acolo e, și du-te și ia-ți ceva, eu nu mai fac azi de mâncare.

Și-a luat banii și s-a închis și ea în camera ei. Adineauri era sătulă de dramele maică-sii, dar acum nu mai știa cum să se simtă. La început nu era îngrijorată, știa că sigur se rezolvau lucrurile, însă acum simțea undeva adânc că de data asta poate se întâmplă ceva rău. Nu ținea minte să se mai fi întâmplat din astea, doar a auzit bucăți din povești când se certau și țipau unul la altul, însă când era mică nu le înțelegea, și după ce a crescut încerca să se prefacă că nu-i aude. Și cu timpul, a devenit atât de bună la asta încât parcă nici nu-i mai auzea. Treceau înjurăturile pe lângă urechile ei cum trece ticăitul de la ceas după ce te-ai obișnuit cu el.

După o bucată nu se mai putea gândi la nimic. S-a îmbrăcat și s-a dus la magazin, și-a luat un sendviș, un ștrudel, și o sticlă mică de Pepsi. Și-ar mai fi luat ceva, dar nu știa ce. Parcă-i trecuse și foamea. Pe drum acasă, o văzu pe maică-sa, ieșea grăbită. Femeia nu mai era nici tristă nici nervoasă, nu i se mai citea nicio emoție pe chip. Părea de gheață.

Și de gheață se și simțea. Cât Ioana era plecată, parcă i s-a spălat tot alcoolul din cap deodată, i s-au șters toate lacrimile și i s-au curățat toate gândurile. N-o mai interesa să se certe cu nimeni, nu voia să-i demonstreze nimic nimănui, voia să-și găsească bărbatul, era aproape matematic. A plecat în centru să-ntrebe lumea la rând dacă nu l-a văzut pe Vasile. Femeile îi răspundeau speriate, îi spuneau că nu l-au văzut de ieri. Colegii lui de la birt se opreau, zâmbeau cu superioritate o secundă, și dup-aia îi răspundeau că de data asta nu l-au văzut.

Și fiecare refuz topea toată gheața din sufletul Mihaelei, până când s-a simțit iar de nimic și s-a-ntors acasă ca să plângă.

Toată noaptea n-a închis un singur ochi, deja nu mai avea lacrimi să plângă, și mai mult s-a gândit la alte treburi, la notele Ioanei, la ce-o fi făcând Ștefănuț la facultate, la cum s-a umplut coșul cu rufe, dar mâine nu le poate spăla… Și s-a făcut tot mai lumină, a răsărit și soarele, iar Mihaela tot trează era.

S-a ridicat din pat mecanic la 09:00. Era duminica, se gândea să se ducă la biserică, dar se temea că poate apare Vasile fix când ea e plecată. I-a venit parcă un gând bun, și odată cu el un zâmbet, și s-a îmbrăcat și-a mers la magazin. Vânzătoarea se uita lung, parcă se temea să întrebe ceva, dar n-a mai zis nimic. Și nici Mihaela. A cumpărat un kil de carne tocată, o găletușă de smântână și o roată de cașcaval, și s-a dus acasă, tot zâmbind. S-a apucat să-i facă mâncarea preferată bărbatului ei, musaca. S-a chinuit două ore, și-a făcut și curat în bucătărie să pună masa frumos. Și cum se uita cum scade teancul de boluri și linguri din chiuvetă pe care le mai are de spălat, tot mai tare îi ardea ceva în piept, că știa că după ce o să le termine de spălat și o să pună mâncarea-n farfurie, trebuie să apară și bărbat-su, iar teancul scădea și el tot nu apărea.

Le-a terminat, și a întins pe masă trei farfurii. A ieșit în ușă să strige după Ioana, dar a stat puțin și s-a uitat în gol. A rămas fixată pe zugrăveala de pe perete și n-a mai strigat-o. Și au năvălit deodată peste ea toată oboseala de azi-noapte, s-a spart tot dragul cu care s-a ridicat dimineața, și-a amintit cum se simte de fapt, și-a dat seama că Vasile nu e nicăieri, și a început iar să plângă. De data asta mai fierbinte și mai amar, o ustura gâtul și parcă nu mai avea voce.

Așa a găsit-o și Ioana. Nu știa cât timp a trecut, dar mâncarea din tavă se răcise. Mama stătea în picioare, sprijinită de rama ușii, cu mâneca la nas, privind în gol, cu ochii roșii, nu mișca și nu zicea nimic.

-Ma, ești bine?… Ai sunat la poliție?

Mama nu răspundea. Nu se gândea la nimic, și nici nu mai vedea nimic. Era pierdută. Fără să știe cum și când, a ajuns în pat și a adormit. Când s-a trezit, era întuneric afară. S-a uitat în jur, geamul era deschis, era îmbrăcată în haine de zi. Pentru câteva secunde s-a simțit bine, până și-a amintit totul și a lovit-o ca un ciocan de demolări. S-a dus în bucătărie, Ioana își pusese singură de mâncare, a pus și tava în frigider și a spălat și vasele în urma ei. A găsit-o în cameră, dormea și n-a vrut să o trezească. Cine o să o ducă mâine la navetă? Ea n-avea permis, mașina stătea degeaba.

Stătea și se gândea să sune la poliție și ce să le zică, dar mai bine ar trebui să-l sune întâi pe Ștefan. Oare-l trezește? Cât e ceasul? Era 01:23. Dacă-l sună acum numai îl sperie. Lasă că-l sună mâine. Se gândi iar să sune la poliție, dar n-o lăsa inima să sune la poliție până să-l sune înainte pe Ștefan.

Și a stat iar toată noaptea trează. Se gândea. Are de o trezit pe Ioana mai devreme ca să meargă pe jos, are de pus rufele la spălat că e luni, Ștefan poate o să treacă el pe-acasă că n-a mai fost de mult…

După o săptămână lumea la birt deja vorbea cum a lăsat-o Vasile pe Mihaela și a plecat, a lăsat în urmă și nevastă și casă și copii. Poliția nu reușea să lege nimic, orice verdict era indecis, dar în sufletul lui până și șeful de post știa că Vasile a lăsat-o. Păcat de ei, că fata lor era așa de frumoasă, băiatul deștept, și mă-sa l-a ținut pe bărbat toată viața cum a putut ea de bine, iar el uite ce a făcut.

Băiatul s-a certat urât cu maică-sa, că ea l-a sunat să-i spună că nu mai dă de ta-su, și el a început să facă în ultimul hal. La început maică-sa l-a înțeles, dar și-a dat repede seama că el e doar nervos că n-o să mai aibă cine-i trimite bani, și când a zis „să se ducă dracului de bețiv”, ea a și închis telefonul și de atunci n-au mai vorbit. Ea s-a apucat să își caute de lucru, măcar să o poată ține pe fată la liceu.

Băiatul s-a lăsat de facultate și și-a căutat o perioadă de lucru, dar după vreo două luni a plecat în străinătate, lucra pe șantier în Germania. Mihaela părea că a trecut peste și că acum e bine, dar n-a mai fost niciodată la fel. Oricât de tare s-ar fi putut obișnui cu ideea, tot nu putea înțelege ce s-a întâmplat, și de ce s-a întâmplat așa. Dacă tot s-a dus altundeva, de ce nu i-a zis măcar? Și cum a putut dispărea așa, dacă tot în seara aia a adormit lângă el în pat, în carne și oase? Au dat și la știri, dar tot nu s-a auzit nimic. N-a mai auzit nimeni de Vasile, iar gura lumii a decretat că ori e mort, ori a fugit în altă țară.

Au trecut zilele, au trecut săptămânile, lunile, și parcă timpul a prins un fir normal. Fata se descurca la fel la școală, băiatul acum vorbea acasă și mai rar, Mihaela se lua cu lucrul și s-a-nvățat așa. Se mai gândea la alți bărbați, dar parcă simțea o rușine față de fată-sa, și n-o împingea nimic să-și caute pe altul. O săptămână a vorbit cu Mircea, dar și-a dat seama că e un prost și ăla și l-a lăsat în pace.

Sâmbătă seara, exact la ora 01:02, Mihaela dormea și s-a trezit că auzea bătăi. Era speriată, stătea cu grijă, că fata era plecată de acasă în tabără și a sărit ca arsă, se gândea că o fi pățit ceva. A deschis ușa repede să vadă ce e, și prima oară nu l-a recunoscut pe omul care stătea în fața ei. Avea fața curată, pielea albă, și ochii umezi, goi și speriați. Nu zicea nimic, stătea drept și arăta ca o stafie. Mihaela a dat să deschidă gura speriată, când l-a recunoscut. Era ceva, o fi fost nasul, sau urechile, nu știa nici ea, dar deodată a lovit-o amintirea. Era Vasile. Se uita la el și nici nu știa ce să zică. Nu știa dacă-l mai iubește, parcă tot trecutul ei a fost în altă viață și ea acum era alt om.

După trei minute în care s-a uitat la el șocată, a reușit să deschidă gura:

-Ce cauți aici?

Vasile a dat să deschidă gura și parcă nu reușea să-și lege cuvintele, parcă îi era gâtul uscat. S-a poticnit și într-un sfârșit a reușit să scoată câteva vorbe.

-N-am știut unde să mă duc.

-Unde ai fost, nenorocitule? Un an întreg, un an, unde-ai fost?!

Și pe Vasile l-a lovit ca un fulger. Nu știa să răspundă. Se uita la ea cu ochii mari și și-a dat seama că s-a gândit de atâtea ori la discuția asta și nici atât nu i-a trecut prin cap. Apoi i-a venit o idee, care i s-a părut cea mai bună idee din viața lui.

-Dă-mi telefonul, a zis el.

Femeia se uita la el fără nicio reacție.

-Du-te dracului cu telefonul tău, unde ai fost?!

-Dă că îți arăt, stai.

Și ea i-a dat lui telefonul, uitându-se obsedată la ecran, cât el a deschis Facebook-ul și a căutat „glume povestiri amintiri”. Și n-a apărut nimic.

-Au șters… Au șters grupul, nu, stai…

-Ce grup, mă, ce grup?! Ești nebun la cap? Tu știi cât am plâns după tine, și eu și Ioana? Tu știi că băiat-tu n-a putut termina facultatea și s-a dus în străinătate? Și ne-ai lăsat ca proștii. Douăștrei de ani am stat cu tine, Vasile, și ai plecat în halul ăla, că încă râde lumea de mine! Nici nu mai vreau să te văd!

-Am stat în casă. Lângă apă.

Mihaela se uita la el cu ochii mari ca la un animal sălbatic.

-Uite banii, i-am găsit în valiză, dar n-a vorbit nimeni cu mine, nimic, era să înnebunesc, Mihaelo, nici să ies afară pe stânci nu m-au lăsat.

-Ce tot vorbești, Vasile, cine te-a răpit? În ce filme te crezi? Vasile, tu ai înnebunit.

-Nimeni, n-am văzut un om niciodată, nu era nimeni. Numai ușile încuiate și tot puneau mâncare, dar n-am văzut pe nimeni.

Și Vasile, ditai omul, a început să plângă. Femeia se simțea respinsă de el, simțea până-n suflet că nu mai voia să-l vadă, nu mai voia să o ia de proastă, și cu toate astea nu putea să-l vadă în fața ei, atât de schimbat, atât de speriat, plângând, și l-a luat în brațe.

Și s-a speriat și ea, s-a speriat de propria ființă, cum a visat de atâtea ori la ziua asta și cum ar fi vrut de atâtea ori să-l vadă, și acum când e aici, ar fi vrut să nu fie. S-a obișnuit să fie singură, simțea că viața ei are sens acum, și deodată s-a schimbat totul, deodată era la fel de confuză cum a fost acum un an pe vremea asta.

Și cât îl ținea în brațe, s-a gândit la vagaboanda cu care a umblat un an întreg și cine știe prin ce țară a fost, și cum s-a întors acum și încearcă să o prostească, și l-a împins la o parte, cât el îi tot dădea înainte cu casa, cu marea, cum a vrut să spargă pereții de sticlă, cu valiza cu bani, cum era să moară vara de cald că nu știa de unde se pornește aerul condiționat și când a încercat să-l desfacă l-a stricat.

Nu mai suporta să-l audă și parcă nici nu-l mai recunoștea. Nu mai era vocea lui, nu mai erau ochii lui, era un om firav și speriat. Mai demult, așa cu fața roșie de la băutură cum era, măcar arăta a bărbat, i se citea încrederea în ochi, acum părea că sufletul l-a părăsit.

Și i-a dat o palmă.

-Nu vreau să te văd, întoarce-te la fufa ta! Să nu te mai văd, nesimțitule! Măcar de-mi ziceai unde ai fost, dar mă iei de proastă și nu taci din gură odată cu casa ta. Să te văd cum îi zici Ioanei de pereții tăi de sticlă, când ea săraca încă și acum mai plânge după tine, porcule!

Și a aruncat după el cu valiza, iar Vasile a început să plângă iar. A țipat la el, și vorba a tot umblat cum a stat Vasile în birt până la răsărit și a povestit de pereții de sticlă, iar ăla a lu’ Mirdache a dat să-l și bată că și-a lăsat nevasta și copiii. L-au pus să dea declarații la poliție, dar nu s-a înțeles nimeni cu el și l-au internat la psihiatrie în oraș, acum cică îl mai vizitează fata din când în când și-i duce de mâncare, dar nevastă-sa tot nu vrea să-l vadă.

Marți seara, exact la ora 19:57, de pe patul din clinică, lui Vasile i-a apărut o poză în telefon care i-a făcut inima să-i sară din piept. O știa atât de bine, încât aproape o vedea în ceață. A deschis comentariile.

Marți seara, exact la ora 19:58, Vasile Stan a lăsat un comentariu la poză: „DA MAS DUCE”.