Trupul meu, sângele meu

Timp de lectură aprox. 13 minute

Sorina a apăsat scurt claxonul. Îi dăduse mesaj Cătălinei imediat ce intrase în sat, așa cum s-au înțeles, ca să vină să-i deschidă poarta, să tragă Volkswagenul în curte. Dubița era proaspăt vopsită, verde cu portocaliu.

          —Să parcheze în față Tanti Varga, că mașina lor nu strigă după atenție, i-a aruncat soră-sa, într-una dintre discuțiile de organizare, care se terminau tot mai des în ceartă. Cătălina și Sorina nu-și vorbeau de câțiva ani, decât dacă era nevoie. Mereu au crezut, în secret, că moartea mamei le va apropia, dar au trecut de-atunci încă 4 ani, și chefurile pe care le dădeau împreună la zilele de naștere au devenit, treptat, conversații la telefon, și s-au tot micșorat, până au încăput într-un text pe whatsapp, și acolo au rămas.

          Sorina a așteptat 5 minute la poartă, timp în care a fumat o țigară și a schimbat posturile la radio, fără să asculte ceva, apoi a coborât, a băgat mâna printre uluci, a tras zăvorul și a deschis poarta larg, s-a întors la volan și a băgat dubița în curte. Iarba crescuse frumos de la ultima ei vizită, când Cătălina făcuse un grătar cu prietenii și colegii de la firma de avocatură unde tocmai devenise partener. Sorina venise cu Foro, iubitul ei de-atunci. Au stat lângă râu, departe de grătarul corporatist, pe care sfârâiau creveții Prawn King. Au fumat un joint și s-au alăturat găștii abia când li s-a făcut foame. S-au integrat perfect, toată lumea se cherchelise deja. Unul dintre partenerii seniori a mirosit iarba și l-a rugat pe Foro să-i ruleze și lui. Cătălina a implorat-o din ochi pe Sorina să-l oprească, dar era deja prea târziu. A încercat să-l împiedice pe Markus să fumeze jointul, chiar când se chinuia să-i dea foc, cu singura brichetă de la petrecere. Toată lumea fuma acum iqos. Duse erau vremurile când rulau și ele jointuri pe balcon, în garsoniera de la Brâncoveanu, și Cătălina se putea ridica să își cheme un uber, dacă realiza că și-a dat voie să se simtă un pic prea bine. Markus a pasat jointul și aproape toți invitații au tras din el. Sorina și-a dat seama că e groasă când Cătălina a refuzat, invocând o intoleranță recentă la ceva.

          —Ce faci, ai adus alea? a trezit-o sora mai mare din visare. Degeaba ai băgat atâția bani în mașina asta, dacă fumezi în ea. Nu cumpără nimeni o mașină care pute. Cătălina nu mai fuma de ani buni, iar Sorina nu avea niciun gând să vândă dubița. Și ea fuma rar, mai cerea câte o țigară când îi venea cheful, dar acum își luase un pachet de tutun. Știa că va avea nevoie.

          —Au venit alde tanti Varga? a întrebat, deși nu mai era altă mașină la poartă. Miniul Cătălinei era tras la umbră, în fostul șopron, transformat în garaj.

          —Nu. Scoatem când vin, că nu pot singură… Să ne ajute și ei.

          —Vrei o țigară? a întrebat Sorina, tot de formă, tatonând vechile metode de a se conecta. Eu aș bea ceva.

          —Am un vin deschis.

          Cu câte un pahar în mână, au stat pe veranda din lemn, pe șezlongurile vopsite de Cătălina turcoaz cu alb. Căsuța era splendidă, o cumpărase cu câțiva ani în urmă și o tot îmbunătățise de-atunci, mai mult ca să aibă un proiect care să-i scoată din minte problemele de la serviciu, pe care obișnuia să le ia cu ea acasă. Datul cu pensula era ca o meditație, doar așa putea uita de speze și deadline-uri și își dădea voie să coloreze în afara liniei de contur. Chiar și așa, șezlongurile arătau impecabil.

          Nu prea aveau ce să își spună. Sorina ar fi vrut s-o rupă pe Cătălina într-o îmbrățișare, să plângă împreună, apoi să râdă, dar nimic nu mai era permis. Liniile de contur dintre ele erau foarte clare. Manifestarea iubirii era prefăcătorie, atâta timp cât nu umplea tot golul. Cătălina își luase în serios rolul de soră mai mare încă de când erau copii. O pedepsea pe Sorina pentru toate greșelile pe care ea nu-și permitea să le facă. Sorina era vulcanică și credea că diplomația nu-și are locul în familie, unde totul trebuie disecat, pus pe masă și clarificat, totul, mai ales emoțiile și sentimentele despre care au fost educate că nu se vorbește. Cătălina își aroga dreptul primului născut și punea punct, tranșant, oricărei discuții care o făcea să se simtă inconfortabil, să sufere. Le închidea pe toate în lada uitării și mergea mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era super-puterea ei, așa trecuse prin multe. Odată au fost la o piesă de teatru împreună și au rămas să doarmă în garsonieră la Sorina, că era mai aproape. Se certau mereu din nimicuri, iar rezultatul era o relație pe care o cultivau cu greu, fiecare din motive și cu instrumente diferite. Desigur, la bază stătea iubirea, glasul sângelui, pe care n-aveau cum să-l înăbușe, dar sentimentul cu care rămânea fiecare, era al unei relații care nu funcționa: tu vrei să fie numai când ai tu chef, îi reproșa Cătălina, tu vrei să mă sufoci, nu pot așa, se apăra Sorina. În seara cu teatrul, în timpul certei, Sorina a ridicat tonul.

—Nu mai țipa, i-a spus Cătălina.

—Dar nu țip, vrei să vezi ce-nseamnă să țipi? a provocat-o Sorina și a ridicat și mai mult vocea, până când amintirea scandalurilor de-acasă, din copilărie, s-a amestecat cu realitatea Cătălinei, care a fugit și s-a închis, plângând, în baie.

          —Să-mi zici cât îți dau pentru alea…

          —Nimic… că și tu ai cheltuit.

          Cătălina a dat din cap că da. Cheltuise, toți anii din urmă în care a plătit facturi și alte alea, apoi lunile în care a îngrijit-o pe mama lor, a adus-o la București și s-a ocupat de toate tratamentele. Sorina a contribuit și ea când a putut, dar nu câștiga mult, bursa din Berlin abia îi ajungea să se întrețină.

          —Dar ai avut menajeră, și abonament la mâncare…ce-ai făcut, practic?!?! îi reproșase la ultima discuție, când își ieșise din fire, după un pahar în plus. Cătălina o certase că își luase dubița, în loc să-și plătească asigurare medicală. Se temea ca nu cumva să ajungă și ea încă o povară pe umerii ei.

          Sorina primea în continuu mesaje de la noul ei iubit, un arhitect portughez cu gropițe în obraji și ochi albaștri. Cele două nu-și mai povesteau de mult viețile sentimentale.

          —De ce n-ai venit să-mi deschizi poarta? a îndrăznit sora mai mică, după al doilea pahar.

          —Pentru că erai cu ăla, și chiar nu pot să duc. Ce voiai, să îl chem la mine-n casă?

          —Am venit singură.

          —Chiar nu vreau să-ți știu programul, e treaba ta ce faci, dar vreau să mă țin departe de tot ce îmi face rău. Nu mai pot așa.

          —Da, înțeleg, a mințit Sorina și a început să-și ruleze o țigară.

          —Vezi cu aia, să nu lași aprins sau ceva…

          —Ai o scrumieră?

          A dat ochii peste cap.

          —Hai frate, suntem afară, nici aici n-am voie să fumez, tre’ să te uiți urât?

          —Păi tu oricum faci ce vrei, fără să-ți pese dacă-i deranjezi pe alții.

          —Vreau să fumez o țigară, cu ce te deranjează?

          —Scrumează în cana aia, dar s-o speli apoi.

          —O spăl, stai liniștită… Jeez! Sau lasă, scrumez în palmă.

          Sorina a tras două fumuri și apoi a stins țigara în palmă.

          —Țssstttt, a icnit și a strâns pumnul, apoi a aruncat scrumul și țigara ruptă la picioarele Cătălinei, cu un rânjet. Știa că a întrecut de mult măsura, dar deja nu se mai putea întoarce în locul în care și-a promis că va sta. Bănuia că vor ajunge în punctul ăsta, dar nu știa încă ce formă va lua cearta.

          —Pleacă, i-a aruncat Cătălina, printre dinții strânși de furie.

          —Stai liniștită, că nici eu nu vreau să fiu aici, a scuipat Sorina și a trântit paharul gol, care s-a spart la picioarele surorii sale.

          A călcat prin stratul de flori, fără să vrea, căci nu mai vedea nimic în fața ochilor, doar scântei mici de care fugea, ca să nu se aprindă cu tot cu haine, să nu-i ia foc părul, ca o căpiță de fân uscat.

          Cu ochii în lacrimi și cu mâinile tremurând, a dat două chei la dubiță, pe a treia a luat-o și a pornit. A condus așa, fără să vadă pe unde merge, și nu i-a fost frică de nimic. Ce se mai putea întâmpla? Tot ce era mai important se petrecuse deja, cu mult înainte ca ea să se nască, acum era doar meciul în reluare, pe care îl vezi și te bucuri la fiecare gol, deși tot restul lumii știe scorul, doar tu nu știi, pentru tine e totul nou. A dat drumul la muzică, dar toate versurile parcă vorbeau despre ea. Simțea că o ia razna. Zgomotele din mașină păreau o orchestră dezacordată: paca pac, se lovea lemnul de plastic, cling, clang, plic, poc, zdrrrring. O țigară. Ba nu, un cui!

          —Ah, ce-ar merge un cui acum, la volan l-aș fuma.

          Smartwatchul îi dădea impulsuri, ieșise din zona în care avea voie să se miște și mesajele curgeau pe micul ecran de la încheietură. N-avea nevoie să le citească, putea să intuiască ce sunt, scuze, acuze, ce mai conta? A tot condus și curând s-a făcut întuneric. Îi amorțiseră mâinile de la cât strângea volanul, transpirase, i se făcuse și sete. A oprit lângă un felinar, la înălțimea căruia se roteau musculițe și fluturi de noapte, ca bețivii dimineții în jurul obeliscului de la Stuf, din Vamă, unde dansase și ea de multe ori cu sor-sa.

          —Ia să bem noi niște vinuț d-ăsta scump.

          Cătălina o delegase să ia mai multe sticle cu vin bun, care costa mult, dar ea nu a comandat din timp de pe net, când i-a dat linkul, așa că l-a luat mult mai scump, de la Mega.

          —Am pahar din plastic, a mormăit Sorina răscolind în torpedou. Nu, nu, nu așa, doar nu suntem animale, a zis cu vocea Cătălinei.

          A găsit cele 12 cănuțe pregătite pentru cei 12 apostoli sau cele 12 vămi ale sufletului. Le luase din Obor pe cele mai ieftine, și nu doar pentru că era zgârcită, dar și pentru că îi aminteau de copilărie, când pomenile erau despre altceva și nu le asocia cu dispariția unui om. Se bucura când primeau de pomană, de sâmbăta morților, dulciuri și colivă și cănuța albă, cu floare albastră și striații unduite până sus, la buza conturată cu auriu. Când erau mici, mama lor pregătise o colivă, nici nu știa pentru cine, și fetele au găsit-o în debara și au mâncat-o pe toată, crezând că e prăjitură.

          —Ia să bem noi niște vinuț.

          Nu mai băuse de vreo două luni, de când se apucase iar de antidepresive. Păstrase rețeta de la ultima tură, așa că nu s-a mai dus la consultație la psihiatru, când ajunsese iar în punctul în care nu mai găsea sens pe nicăieri. Prima dată când luase antidepresive i-a spus Cătălinei și ea a invitat-o pe loc la munte. Se ducea la niște prieteni și oricum, se apropia ziua Sorinei, așa că i-a făcut excursia cadou.

          Acum, pe drumul liniștit de țară, a băgat CD-ul cu muzică de dans și a dat tare. Prima cănuță cu vin roșu, sec, a băut-o pe nerăsuflate, apoi și-a făcut o țigară. Soarele apunea frumos, mare și roșu, iar Sorina avea impresia că se oprise într-un wallpaper. Se aștepta să coboare o mână mare din cer și să miște cursorul, s-o ia de-acolo și s-o mute în altă interfață, dar nu avea cine, sus erau numai musculițele înnebunite de lumina artificială. Fiecare cu înaltul său.

          Brățara îi dădea un nou semnal, mai lung. Suna telefonul. Și-a desprins-o de la mână și a aruncat-o, scârbită. A băut iar, a umplut cana. Începuse o lăutărească și s-a dat jos de pe capota dubiței, unde se cocoțase ca să fumeze. Scrumase tot în palmă. A început să se învârtă în jurul stâlpului, cu cănuța într-o mână și țigara în cealaltă. Privea în sus, la musculițe, și mai sus, spre drojdia universului care nu era pe fundul oceanului, ci în înaltul cerului, și avea să plouă peste toți și să se facă liniște în cap, în lume, peste tot. Dar până atunci, picioarele se împleticeau pe muzică și se învârtea cu ochii închiși și chiuia. Nici nu a observat mașina care oprise în spatele dubiței și pe mătușa Varga, înlemnită, lângă nea Alecu, rămas și el cu mâinile pe volan și cu gura căscată.

          —Sorina, mamă, nu vă mai împungeți, că numai pe voi vă mai aveți, a zis Tanti Varga cu blândețe și s-a apropiat, încercând s-o cuprindă. Sorina s-a smuls din îmbrățișarea mătușii. Și-a scos colții înmuiați în vinuț.

          —Ia mai lăsați-mă-n pula mea în pace! V-ați găsit toți acuma să dați sfaturi. De ce-ați venit?

          —Păi tu fetiță ai plecat cu…

          —Am plecat, da, că m-am săturat să se ia de mine de fiecare dată, nici nu știu cum să mă port cu ea.

          Nea Alecu nu oprise motorul. Tanti Varga nu mai știa ce să zică, dar Sorina nu terminase.

          —Dispăreți în pula mea de-aici!

          Cu mâna la gură, Tanti Varga s-a îndepărtat de ea. Sorina a aruncat pachetul cu tutun înspre ea, apoi cănuța golită, care nu s-a spart. S-a uitat turbată după ceva cu care să mai arunce, și a găsit în dubiță cutia în care stăteau cei 12 colăcei, câte unul pentru fiecare apostol, și a aruncat vreo câțiva, nimerind-o cu fiecare pe mătușa îngrozită.

          —Plecați, plecați…

          Apoi a aruncat și batistele în care înnodase câte un bănuț. Cine mai folosea batiste?

          Tanti Varga a urcat în mașină, și-a acoperit fața cu palmele și a murmurat un Doamne Ferește printre dinți, iar nea Alecu a călcat-o, a întors și duși au fost. Sorina nu s-a oprit până când nu a împrăștiat toate batistele, lumânările și colăceii, deși nu mai era nimeni lângă ea. Îi curgeau lacrimile și strângea pumnii.

—Plecați, plecați…

          A băut vin direct din sticla pe jumătate golită. A luat o altă cănuță din cutie, a turnat în ea și a întins-o spre zona de dormit pe care o amenajase în dubiță, unde acum se odihnea sicriul lăcuit, negru, ales și plătit de Cătălina. A turnat câteva picături pe capac.

          —Hai tăticule, ia și bea, că și ție ți-a plăcut un păhărel….