Monștrii

Timp de lectură aprox. 14 minute

– Nu reușesc să dau de Cati, spuse Elena, târșâindu-și picioarele pe trotuar. Am chemat-o și n-a răspuns.

– Încearcă mai târziu, răspunse cealaltă bătrânică. E primăvară, o fi plecat și ea pe undeva.

Strălucirea rece care se reflecta în parbrizele mașinilor o irita pe Elena. De la o vreme, frigul care îi pătrunsese în oase nu mai voia să se lase dus de acolo. Dârdâia mereu, ca și cum ar fi ieșit goală pe malul unui râu, și simțea că nu mai putea îndupleca în niciun fel răceala care pusese stăpânire pe ea.

Era îngrijorată. Lui Cati nu-i stătea în fire să se îndepărteze prea mult de bloc, cu atât mai puțin să pornească alandala prin cartier.

– Mi-e să nu fi pățit ceva. Ea mereu venea la prânz.

– O să apară, zise Georgeta. Știe că-i rost de mâncare.

Privi la tăvița goală de lângă burlan. Băgă bobițele de hrană uscată, care începuseră să i se fărâmițeze în palmă, înapoi într-o pungă de plastic, pe care o îndesă într-un buzunar al paltonului. Ceva ascuțit o împunse în deget și își aminti de floarea de metal suflată cu lac auriu pe care o avea acolo de două zile. O luă și i-o întinse Georgetei.

– Ți l-aș fi dat de luni, dar nu ne-am întâlnit.

– Vai, mulțumesc, Lenuța, ești o drăguță.

Cealaltă își prinse mărțișorul în pieptul pufoaicei urâte și vișinii pe care o purta. Lumina soarelui se răsfrânse pentru o clipă în diamantul fals din mijlocul petalelor.

– E foarte frumos, da’ nu trebuia să dai banii pe așa ceva…

– Ei, dacă noi nu ne facem cadouri, atunci cine?

Georgeta oftă.

– Rareș ar fi vrut să treacă cu copiii pe la mine, să-mi aducă mărțișoare, da’ nu s-a înțeles cu nesimțita aia…

O lăsă pe cealaltă pensionară să se plângă de fosta ei noră și de felul în care „nesimțita” gestiona custodia celor doi nepoți. Dădu din cap absentă și-și lăsă gândurile să zboare la întâmplare, la primăverile de altădată și la micile cadouri pe care nu mai avea cine să i le facă.

După câteva minute își luară la revedere. Elena se apropie de blocul de patru etaje, cu o bulină de risc seismic prinsă de fațadă, în care locuia. Doi adolescenți trecură în fugă pe lângă ea, gata s-o dărâme. Se uită lung în urma lor și clătină din cap. Pe vremuri, așa ceva nu s-ar fi întâmplat. Lumea obișnuia să o trateze cu amabilitate și respect, uneori chiar cu teamă. Acum era nevăzută și neauzită de nimeni. Tot ce mai avea era artrită, o prietenă pisăloagă și o mâță dispărută.

Răcoarea din holul întunecos o făcu să se înfioare. Își scoase ochelarii cu ramă de baga, pe care trebuia să-i poarte din cauza glaucomului, și deschise ușa apartamentului. Auzind scârțâitul familiar al parchetului se liniști. În sufragerie, pe bufet, o aștepta ca întotdeauna poza alb-negru cu Paul, așezată lângă o fotografie cu ea și cu el îmbrățișându-l pe Andrei, băiatul lor. În fiecare an, de 1 martie, Paul pleca la piață cu noaptea în cap și se întorcea cu un mărțișor pe care Elena îl găsea pe noptieră, atunci când se trezea. De Ziua Femeii, îi aducea flori și amandine de la cofetărie. Ăsta fusese Paul, în ciuda bârfelor și a calomniilor: un om minunat, tandru, atent și cinstit. Anchetele CNSAS, furia necunoscuților, acuzațiile politicienilor care-l scoseseră țap ispășitor, reportajele hienelor ălora de jurnaliști și, în cele din urmă, înstrăinarea de Andrei, toate astea îl măcinaseră încet, până nu mai rămăsese din el decât o umbră. Cancerul de pancreas nu făcuse altceva decât să șteargă și ultimele urme ale bărbatului de odinioară.

Ea se dovedise mai puternică decât Paul. Învinuirile și disprețul celorlalți o întăriseră și o făcuseră nemiloasă față de prietenii care, odată cu Revoluția, se lepădaseră de ea ca și cum ar fi renunțat la niște pantofi cu găuri în talpă. Înainte n-avuseseră nicio problemă să o pupe în fund. Să se prefacă amuzați atunci când le zicea câte-o glumă nesărată. Să petreacă revelioane și concedii împreună. Cu toții profitaseră de pe urma amiciției lor atât timp cât, cu un singur telefon, ea putuse să-i scoată din rahat sau să-i îngroape definitiv în el. După ce activitatea lor de ofițeri de Securitate ajunsese în ziare, Elena și soțul ei încetaseră să mai existe pentru ei. Dacă își întâlnea vechii prieteni pe stradă, aceștia se prefăceau că n-o observă. Cei care nu reușeau s-o evite la timp bâiguiau o scuză penibilă, fără s-o privească în ochi, apoi se îndreptau grăbiți în altă direcție. Când îi sunase pe cei care ar fi putut să o pună în legătură cu un oncolog bun pentru Paul, își puseseră copiii să mintă că nu sunt acasă. Se simțea mai împăcată acum, odată ce legăturile fuseseră rupte definitiv. Celelalte bătrânele cu care stătea de vorbă în fața blocului în prezent nu știau nimic despre cine fusese ea înainte de Revoluție.

Nu torturase pe nimeni niciodată. Uneori suspecții ajungeau în fața ei cu nasul spart sau cu vânătăi pe față, dar asta se întâmpla înainte de anchete. Spre deosebire de colegii ei, ea nu încetase să-i vadă pe „ceilalți” ca pe niște oameni. Era destul să stai câteva minute de vorbă cu un arestat, ca să-ți dai seama ce lucruri erau mai importante decât convingerile sale. Apoi doar aplicai presiune, la fel ca un șarpe constrictor, până când acesta ceda. O mamă rămasă fără locuință, o soție violată pe drumul către casă, un copil pe care nu aveai să-l mai vezi niciodată – ideile astea sădite în mintea lor lucrau mai eficient decât un bocanc în stomac sau un clește. Mai complicat era cu idealiștii sau cu singuraticii care n-aveau nimic de pierdut. Lor nu le puteai frânge nimic din interior, așa că îi trimiteai la cei care îi puteau frânge fizic. Dar ce se întâmpla mai departe în beciuri nu mai era treaba ei.

Prima ceartă cu Andrei avusese loc pe vremea când băiatul era la facultate. Cât fusese copil, reușiseră să-i ascundă lucrurile cu care se ocupau. Mai târziu, articolele apărute în presă legate de părinții săi și tot veninul acela care-i fusese inoculat în suflet îl îndârjise și-l făcuse disprețuitor și ostil. Încercaseră amândoi să-i deschidă ochii și să-i explice care fusese realitatea trăită de ei. Că acelea fuseseră alte vremuri, că n-avea dreptul să-i judece după regulile prezentului. Cu fiecare vorbă pe care cei doi o spuseseră în apărarea lor, Andrei devenise și mai vehement și mai neînduplecat. Glasul lui se înălțase către tavanul bucătăriei, tăind ca un bisturiu în liniștea acelei seri de vară, în liniștea căminului lor. Cu fiecare reproș, cu fiecare învinuire, Elena își văzuse soțul gârbovindu-se din ce în ce mai mult, ca și cum fiecare acuzație rostită de fiul lor l-ar fi atras și mai tare spre pământ. Până când Paul se așezase pe un scaun din bucătărie cu o figură îndurerată, pe care ea nu i-o mai zărise niciodată, și-l întrebase pe Andrei ce voia de la ei. De ce voia să răscolească un trecut care pe el nu-l afectase cu nimic? De ce ținea morțiș să-i renege pe ei, cei care-l iubiseră și-i fuseseră alături la fiecare pas? De ce nu încerca să-i înțeleagă?

Atunci, Andrei le vorbi despre doamna Eliade, învățătoarea lui, care fusese chemată într-o dimineață la cancelarie. Copilul o văzuse apoi urcând într-o Dacie neagră, parcată vizavi, însoțită de un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu cenușiu. Femeia nu se mai întorsese niciodată. Le vorbi despre ziua în care tatăl său venise acasă cu o pată sângerie pe o mânecă a cămășii, iar bărbatul îi spusese că se tăiase la muncă. Când fusese întrebat unde era rănit, Paul zâmbise și-i spusese să nu-și facă griji. Le vorbi despre noaptea în care la ușa familiei lui Mihăiță, cel mai bun prieten al său, bătuseră oameni cu legitimații. Răscoliseră toată casa, îi spuseseră tatălui acestuia să-și strângă câteva lucruri într-o valiză, după care îl vârâseră pe bancheta din spate a unei mașini. O lună mai târziu, Mihăiță îi mărturisise lui Andrei că-l recunoscuse pe cel care părea să le dea ordine acelor oameni. Când Andrei îl întrebase atunci dacă el fusese acela, Paul ocolise răspunsul.

După acele cuvinte, liniștea se lăsă din nou în bucătărie. Părea să nu mai fie nimic de zis. Doar greierii continuau să țârâie afară, în amurg.

Andrei nu a participat la înmormântarea tatălui său.

Chiar dacă el nu voia să recunoască asta, devenise leit Paul: chipeș, înalt, inteligent și cu un soi de amărăciune care-i rămânea în privire chiar și atunci când zâmbea. Amândoi, tată și fiu, erau plămădiți dintr-o rocă mai ușor de măcinat decât cea din care era făcută ea. Elena nu-l mai văzuse fericit de mult timp, dar spera că acea îngândurare care părea să-l apese atunci când îi călca pragul dispărea în momentele în care era înconjurat de alți oameni.

La ceva timp după moartea lui Paul, Andrei își vizită mama pentru ultima dată. Când deschise ușa, Elena crezu că are în față stafia răposatului soț. Andrei ținea în brațe o cutie de carton și era aproape la fel de adus de spate ca Paul în acea seară, ca și cum toate păcatele părinților săi ar fi ros puțin câte puțin din el, în fiecare zi. Se străduiră să lege o conversație din nimicuri, din preocupări și subiecte mărunte, însă liniștea de odinioară devenise tăcere, iar vorbele rostite cândva și ceea ce fusese scos la iveală demult, în acea bucătărie, pluteau în aer ca duhoarea unui stârv. Elena se strădui să-i zâmbească.

– Parcă ești bucățică ruptă din taică-tu, cred că mor fetele după tine. N-ai și tu o iubită? Nu mi-o prezinți și mie? Timpul trece și e păcat să-ți irosești cei mai frumoși ani. Mi-ar plăcea să am și eu niște nepoței…

Andrei rosti sec:

– Nu toți oamenii sunt făcuți să fie părinți.

Un val de furie o cuprinse pe femeie, care simți că el încearcă s-o șteargă din existență și să dărâme amintirea căminului în care trăiseră împreună atâția ani de fericire.

Nu se putu stăpâni și își ridică glasul. Se aștepta ca și el să-i răspundă, dar de data asta fiul său scoase tăcut din cutie un trenuleț electric și niște șine, pe care le așeză pe masă. Elena recunoscu jucăria. Fusese aproape imposibil de obținut în acele vremuri, dar Paul reușise cumva să facă rost de ea.

Andrei văzuse pentru prima dată un astfel de trenuleț în casa lui Mihăiță. Se jucaseră împreună cu el, zile în șir. Fusese atât de fascinat de jucărie încât își cicălise părinții o lună întreagă să-i ia și lui una la fel. Paul încercase să-i explice că așa ceva e greu de găsit. Tatăl lui Mihăiță avea un frate în Germania de Vest, care-i trimitea diverse lucruri. Andrei își aminti că prietenul său îi povestise despre unchiul Victor, ba chiar îi mărturisise un secret legat de acesta. Îl văzu pe Paul cum se asprește la față. Bărbatul îngenunche lângă el și îi ceru să-i redea exact cuvintele pe care le spusese Mihăiță. Andrei se împotrivi, speriat de privirea pătrunzătoare a tatălui său. Paul îi spuse că, dacă avea să fie un băiat ascultător, urma să primească un cadou, poate chiar un trenuleț ca cel pe care și-l dorea. Copilul se codi nițel, dar în cele din urmă îi destăinui vorbele lui Mihăiță: „Unchiu’ Victor i-a promis lu’ tata că o să ne ajute și pe noi să fugim din țară. Deja i-a trimis lu’ tata niște hârtii.” Paul clătină din cap, își mângâie preocupat băiatul pe frunte și-i spuse că a făcut un lucru bun. La câteva luni după ce tatăl lui Mihăiță fusese arestat, Andrei primise de la Moș Gerilă un trenuleț care semăna așa de mult cu cel al prietenului său, încât avea până și același abțibild ros, lipit de unul din vagoanele de marfă.

Găsise jucăria într-una din cutiile pe care le luase atunci când plecase de acasă. Sosise vremea s-o aducă înapoi. Nu mai voia să aibă de-a face cu niciun lucru care să-l lege de vina părinților săi. Nu mai voia să poarte cu el povara rușinii de a fi fiul unor bestii. Nu mai voia s-o vadă niciodată. Atunci, Elena izbucni.

–Vrei să pleci? Pleacă! N-o să schimbi trecutul cu nimic. Crezi că dacă mă părăsești ești un om mai bun? Bagă-ți mințile în cap, copilule, așchia nu sare departe de trunchi. Cu ce bani crezi că ți-am pus mâncare pe masă? Cu ce bani crezi că ți-am oferit tot ce-ai vrut? Banii de la Securitate! Poate c-am făcut numai lucruri odioase, eu și cu taică-tu, am fost niște brute, niște criminali. Poate că suntem oameni răi. Dar noi ți-am dat viață și te-am crescut. Sângele nostru, ăla rău și murdar, curge și prin venele tale. Dacă noi am fost niște monștri, atunci și tu vei deveni unul. N-ai cum să fugi de cine suntem…

Singurul răspuns fu ușa izbindu-se și sunetul de tencuială căzută pe jos, peste ecourile cuvintelor ei, rămase acolo, în casa ei, ca un blestem.

Uneori Elena reușea să se stăpânească și să nu privească la poza de pe bufet. Dar imaginea fiului ei se afla acolo mereu, așteptând, arzătoare, actul ei zilnic de penitență compulsivă. Era o fotografie mai veche, cu culorile șterse, de când amărăciunea nu apăruse încă în privirea lui Andrei. Fusese ziua ultimei probe de la bacalaureat. Paul îl cunoștea pe profesorul examinator și ar fi fost suficient să-i dea acestuia un telefon pentru ca fiul lor să aibă un zece asigurat. Andrei se împotrivise. Voia să dea testul, la fel ca și ceilalți colegi ai săi. Elena fusese mândră atunci, la gândul că fiul ei nu dorește să aleagă calea ușoară. Acum știa că de fapt Andrei voise să își dovedească sieși că nu are nevoie de sprijinul lor. Sau să le dovedească lor asta. Fotografia fusese făcută la câteva minute după ce băiatul ieșise triumfător din sala de examen. Zâmbea către cameră, încadrat de Elena și Paul, amândoi radiind de mulțumire. Părea fericit. Părea mândru de părinții săi. Părea că-i iubește și că nimic pe lumea asta n-avea să schimbe acest lucru.

Tencuiala căzută rămăsese în același loc din ziua în care Andrei trântise ușa în urma sa pentru ultima dată. Elena nu o măturase de acolo, așa cum nu putuse să șteargă nici ecourile vorbelor sale, rămase acolo ca un blestem:

– Noi ți-am dat viață și te-am crescut. Sângele nostru, ăla negru și murdar, curge și prin venele tale. Dacă noi am fost niște monștri, atunci și tu vei deveni unul. N-ai cum să fugi de cine suntem…

Abia mai târziu a aflat Elena că n-ar fi trebuit să rostească acele cuvinte. Abia când a primit telefonul, iar cei de la medico-legal au chemat-o să recunoască cadavrul. Copilul ei senin și vesel, puiul ei nevinovat, care n-avusese pic de răutate în el, se băgase în cadă, își deschisese venele și lăsase toată murdăria lor, a ei și-a lui Paul, să i se scurgă din trup pentru totdeauna.

Crezuse dintotdeauna că avea să lase ceva în urma ei. Acum, tot ce mai rămăsese în jurul său erau niște vechituri: mobilă veche, haine roase de molii și niște fotografii înrămate, care nu mai însemnau nimic pentru nimeni. Toate amintirile ei păreau să se contopească într-o masă amorfă, amestecate cu frigul care îi pătrunsese în oase și care nu mai voia să se lase dus de acolo, cu răceala care pusese stăpânire pe ea și pe care n-o mai putea îndupleca în niciun fel. Era nevăzută și neauzită de nimeni, iar tot ce mai avea era artrită, o prietenă pisăloagă și… Un mieunat se auzi dinspre fereastra de la bucătărie. Se ridică din fotoliu, își șterse ochii împăienjeniți și se îndreptă într-acolo. Cati era în fața geamului, cu ochii mari și galbeni, așteptând bobițele de hrană uscată.