Tulbure

Timp de lectură 11 minute

— Rodica!

Deschide ochii. Întunericul o împresoară și nu poate să vadă nimic. Ba da, deasupra, linii roșii care se mișcă unele pe lângă altele, linii difuze care curg pe cer atunci când își întoarce capul. Sunt comete. Cerul este plin de stele căzătoare, iar ea plutește.

Chemarea se aude din nou. Rodica clipește des, până când stelele dispar. Găsește afișajul ceasului digital. 01:21. Se ridică în capul oaselor. Liniile pulsează acum aprins în articulațiile ei. Le simte ca pe niște pumnale foarte fierbinți pătrunse în genunchi, în coate, în umeri, dar, cel mai mult, de-a lungul coloanei, de parcă fiecare vertebră este răsucită și măcinată de contactul cu vecinele ei.

— Rodica!

— Vin, vin acum!

Stă o clipă la marginea patului, până reușește să-și vâre picioarele în papucii de casă. Cămașa de noapte i s-a lipit de corp. Are gura cleioasă. Se ridică cu greu. I se pare că merge pe picioarele altcuiva. Așa trebuie să se simtă oamenii cu proteze, își spune. Așa trebuie să se fi simțit tatăl ei.

Împinge ușa și o năpădește mirosul înțepător de urină. Ochii i s-au adaptat suficient de bine cu întunericul încât să distingă silueta cocoțată în mijlocul patului. Apasă pe întrerupător și o lumină gălbuie inundă cămăruța. Bătrâna are ochii căscați și tulburi.

— Tu ești, Rodica? Ce ți-a luat atâta?

— Da, mamă. Ce s-a mai întâmplat?

Bătrâna se bosumflă și maxilarul îi zvâcnește. Întinde o mână tremurătoare spre pătura mototolită de la picioarele ei.

— Ia vezi cum stă asta.

— Ce-are?

— E strâmbă, zice bătrâna trecându-și limba peste buzele uscate. E strâmbă, mamă.

— Las-o, Doamne, iartă-mă, încolo. De-asta m-ai trezit? Că s-a strâns pătura? Hai, mă, mamă, culcă-te și lasă-mă și pe mine să dorm.

Cu toate acestea, Rodica se apropie de pat și aranjează pătura astfel încât să stea întinsă. Modelul ei este format din linii roșii întrețesute.

— Să nu mă mai strigi până nu se luminează de ziuă, că n-o să mai vin, să-ți fie clar.

Bătrâna dă din cap. Lumina se stinge. Ușa se închide. Rodica se scufundă iar în pat, cu capul pe perna umedă. Lumea se strânge în jurul ei ca o pungă sub vid.

— Rodica!

Afișajul ceasului e format și el din mici liniuțe roșii, unite la capete. 03:17. N-a apucat să doarmă nici două ore legate. Nu vrea să coboare din pat, să-și simtă propriul trup ca pe un mare mecanism, cu roți neunse, cu dinți încleștați, gata să se frângă.

— Vin, mamă!

— Îl aud cum ronțăie, se răstește bătrâna, după ce Rodica aprinde lumina în cămăruță. Toată ziua ronțăie. Nu știi să-l strunești. O să se facă cât malul.

— Cine, mamă?

— Florin, cum cine? Are ditamai bârdâhanul. Dacă era copilul meu, îl altoiam de nu se vedea.

— Dar Florin nu-i aici.

— Dar unde-i?, întreabă mama ei, măsurând cu privirea dulapurile vechi de lângă perete, de parcă s-ar fi așteptat ca Florin să se fi ascuns într-unul din ele. Te pomenești c-o fi ieșit de nebun afară. Fură dulciuri, le ronțăie și mă dă-n jijău, atât știe. Mai ții minte când s-a rătăcit în noaptea aia? La Blasova?

— Florin e bărbat în toată firea, mamă. S-a mutat la Tulcea, s-a căsătorit, are-o fetiță, lucrează pentru o firmă de eoliene.

Bătrâna o privește suspicios. Dă din mână, de parcă n-are timp pentru prostii. Pe sub pledul gros, Rodica îi vede tălpile tremurând în ritmul brațelor.

— Culcă-te la loc, îi zice.

Mama ei încurca borcanele. Florin fusese un copil bun. Ea, Rodica, era cea care mânca dulciuri pe ascuns, eugenii și napolitane. Când era mică, vara, se urcau uneori toți trei în Dacia 1300 a tatălui ei și treceau Dunărea cu Bacul, spre Insula Mare a Brăilei. Apoi mergeau o bucată bună de timp pe drumurile neasfaltate. Perdele de praf se ridicau de-o parte și de cealaltă a mașinii, acoperind parțial imaginea nesfârșitelor culturi de porumb. După vreo oră, ajungeau la Blasova, Dunărea Veche, cum îi mai ziceau oamenii, un lac plin de pește, unde tatăl ei pescuia și pe malul căruia mama ei citea, întinsă pe o pătură al cărei model era format din linii roșii întrețesute. Noaptea se adăposteau într-un cort de trei persoane, de fabricație sovietică. Rodica nu putea să adoarmă multă vreme, așa că rămânea chircită între părinți și asculta susurul apei, păsările, freamătul vântului.

Tatăl ei lucra la platforma Progresul. Într-o zi, a suferit un accident și, din momentul acela, excursiile au încetat brusc.

— Rodica!

Tresare. Pentru câteva secunde, nu-și dă seama unde se află, apoi simte junghiul din coloană și lumea se așază pe calapodul ei. Caută ceasul și nu-l găsește. S-au consumat bateriile, asta-i tot. Trebuie să-și aducă aminte să cumpere altele atunci când o să meargă la piață.

Prin ferestrele late nu pătrunde nicio rază de lumină. Rodica încearcă să-și dea seama cât de departe ar putea fi dimineața. Se dă jos din pat și se apropie de ușa cămăruței.

Pielea bătrânei lucește în lumina galbenă. Stă încremenită, iar mandibula îi coboară și se ridică, de parcă ar fi o păpușă de lemn cuprinsă de friguri.

— Ce-i, mamă?

Bătrâna o privește lung, cu vinovăție, parcă. Întinde mâna spre pătura mototolită.

— Nu din nou, zice Rodica exasperată, dar când se apropie mai mult de pat simte mirosul înțepător.

— M-am scăpat pe mine, se smiorcăie mama ei.

— Of! Nu-i nimic.

— Te-am strigat, dar n-ai vrut să vii. Te-am strigat…

— Nu-i nimic, repetă ea, dând pătura la o parte și făcându-i semn mamei sale să se tragă spre margine. O să te schimb.

Bătrâna se rostogolește ușor pe o parte, se târăște câțiva centimetri, apoi se apucă de gâtul fetei sale. Rodica icnește când îi simte greutatea. Coloana vertebrală îi ia foc, dar izbutește s-o ridice pe bătrână în șezut, la marginea patului. Picioarele îi atârnă acum în aer. La colțurile gurii are firișoare de salivă.

Îi trage șosetele groase, tricotate, apoi pantalonii.

— O să mă părăsești, Rodel?

— Ce prostii vorbești acolo?

— Să nu mă lași singură, mamă.

— N-o să te las. Hai, ridică piciorul.

— N-o mai duc mult. O simt. Să te duci să iei o lumânare, s-o ai la îndemână, mamă.

— Matale o să trăiești o sută de ani.

— Ăsta-i blestem. Dac-aș putea, aș muri și mâine. Să te las liberă și pe tine. Nu știu de ce mă chinuie atâta bunul Dumnezeu.

— Fiecare trebuie să-și ducă viața până la capăt, așa cum i-e scris.

Rodica bagă scutecul uzat într-o pungă și caută unul nou. Nu mai sunt decât vreo două în ambalaj. Când s-au consumat? Încă o dată, își spune că trebuie să-și amintească atunci când o să ajungă la piață. În ultima vreme, uită unele lucruri. Tot mai des, tot mai multe. Înainte nu uita așa. O fi de la lipsa de vitamine, se gândește.

Florin o sunase cu o zi în urmă. Sau cu două, nu este sigură. O întrebase dacă aveau nevoie de ceva. Ar fi putut să vină să o ajute la cumpărături, dar Tulcea este la vreo două ore de mers cu mașina, iar el are acum propria lui familie de care să se îngrijească. Nu-i poate pune în cârcă soarta a două bătrâne, așa că-i spusese că erau bine, că nu le lipsea nimic și că, oricum, putea să meargă și ea la piață cu căruciorul și să facă rost de toate cele necesare. Nu era neajutorată. Se descurca în legea ei.

Rodica termină operațiunea și-și ajută mama să se urce la loc. Trage adânc aer în piept și încearcă să-și îndrepte spatele. O doare.

— Să stai liniștită acum, îi zice mamei sale, înainte să apese întrerupătorul.

Se întoarce spre ușa camerei și dă să apuce clanța pe întuneric, dar nu e nimic acolo. E doar intrarea în cort, prin care ea se strecoară cu ușurință, mergând de-a bușilea. Ca prin minune, spatele nu o mai doare, încheieturile nu o mai supără.

Razele lunii se reflectă în apa liniștită a lacului. Rodica înaintează hotărât spre el, atrasă de murmurul hipnotic al trestiilor lovite de vânt. Din când în când, aude câte un bâldâbâc. Nu este decât o broască sau poate un pește. Tatăl ei a prins câțiva mai devreme și i-au fript împreună, la flacăra focului de tabără.

Aproape de linia apei solul este umed, păstos și rece, ca o plastilină. Ici și colo sunt smocuri de iarbă. Le atinge cu degetele. Simte cum o furnică i se cațără pe antebraț și o scutură. Nu-i este teamă. Se întinde pe spate și privește cerul nopții. Frigul i se strecoară pe ceafă în jos și o înfiorează. Parcă plutește. Deasupra ei sunt stele roșii, stele care dansează dând naștere unor linii înguste. Rodica ar putea să întindă mâna și să apuce una din ele, dar nu vrea să le tulbure.

Este fericită. Vrea să oprească timpul, să păstreze pentru totdeauna aceste clipe. Cumva, știe că este ultima noapte petrecută aici, la Blasova, că, în curând, un bloc de metal de o tonă are să alunece de pe o bandă transportoare, o să-i zdrobească picioarele tatălui ei și nimic n-o să mai fie la fel ca înainte.

— Rodica!

Părinții ei s-au trezit și i-au observat lipsa.

— Unde ești? strigă tatăl ei.

— Unde ești? strigă mama ei.

Îi aude tot mai aproape, până când lumina gălbuie a lanternei se întinde ca o plasă asupra ei, făcând stelele să dispară. Palmele calde ale părinților o ridică de pe sol.

— Rodica, șoptește mama ei, să nu mă părăsești niciodată!

Sunetul ascuțit al sirenei o trezește din somn. Este sirena de pe platforma Progresul, cea care anunță schimbul de tură, și care poate fi auzită de la ei de acasă. Doar că nu poate fi aceea, pentru că Rodica își amintește clar momentul în care fusese dezafectată.

Cu toate acestea, se grăbește să se ridice din pat, ignorând durerea din umeri și din șale. Lumina tulbure a dimineții se strecoară printre faldurile perdelelor. Deschide ușa de la camera mamei sale și privește patul vechi, în centrul căruia zărește o adâncitură, acolo unde bătrâna zăcuse imobilizată ani de-a rândul. Însă ea lipsește și Rodica nu știe unde ar fi putut pleca. Teama i se strecoară în suflet. A dispărut pentru totdeauna? Nici măcar nu apucaseră să-și ia rămas bun.

Simte cum o cuprinde deznădejdea și oboseala. Nu se odihnise cum trebuie de prea mult timp. Toate nopțile nedormite, în care somnul îi fusese zdruncinat de chemările permanente ale mamei sale, își spun acum cuvântul, așa că, fără o vorbă, Rodica se strecoară în așternuturile calde încă. Pune capul pe perna mamei ei și își întinde picioarele. Pe pereți, modelul recurent desenat cu rola înmuiată în bronz începe să se contorsioneze, schimbându-și culoarea din auriu în roșu. Dungile se strâng și se îndepărtează, se curbează și se îndreaptă. Simte cum bătrâna o cuprinde din spate cu un braț tremurător. Îi aude răsuflarea în ureche. Oftează. E în siguranță acum, pentru că mama ei n-o va părăsi niciodată. Închide ochii.

Sirena sună din nou, mai ascuțit, mai aproape. Sau poate este doar alarma ceasului, telefonul mobil sau chiar soneria de la poartă. Rodica încearcă să coboare din patul mamei sale, dar nu reușește. Constată cu surprindere că picioarele nu o ascultă. Le vede tremurând sub pătură. Brațele zac de-a lungul trupului, neputincioase.

Dumnezeule, dacă Florin a venit să-i aducă alimente și ea nu merge să-l întâmpine? Ce va crede fiul ei despre ea, că nu se poate descurca singură?

— Florin!

Se aud pași. El trebuie să fie. Ușa de la camera mare se deschide și o lumină gălbuie se prelinge peste toate. Florin stă la căpătâiul patului. Pare îmbătrânit. E nebărbierit și are o burtă voluminoasă. Ar trebui să aibă mai mare grijă de el.

— Ce-i, mamă? Ce s-a-ntâmplat?

Vrea să-i spună că nu e nimic, că se descurcă singură, ca și până acum, că n-are niciun motiv să se îngrijoreze, dar cuvintele i se opresc în gât. În schimb, întinde o mână scheletică și pătată, care nu are cum să fie mâna ei, și arată pătura strânsă ghem în dreptul picioarelor.

Florin oftează, întinde capătul păturii și netezește cu palma cutele rămase.

— Of, mamă. E prea devreme, zice. Mai lasă-mă, te rog, să dorm măcar vreo două ore.

Rodica dă din cap și ochii i se umplu de lacrimi.

— Mi-e frică, mamă, reușește să îngaime.

— Să nu-ți fie. Sunt în camera de alături. Nu plec nicăieri.

Apoi fiul ei stinge lumina și pleacă.