Mișcaverie
Timp de lectură aprox 12 minute
Petrică al lui Gușoi zicea că are 73 de trandafiri în buchetul vieții. Se lăuda cu alăturarea asta de cuvinte peste tot prin sat: că era la cârciumă, unde i se servea apă chioară în loc de țuică, sau la biserică, stând tolănit pe scări cu mâna-ntinsă și cerând „un colac pentru un aurolac”, așa cum îl învățase, în bășcălie, Mitran, rânjitul satului, sau că-și bălăbănea picioarele lungane pe banca de la poartă, nu conta.
-Bună ziua, Petrică, ce mai faci?
-Am 73 de trandafiri în buchetul vieții!
Sau:
-Petrică, ai ieșit la soare?
-Da, da. Vreți să știți ceva? Eu am 73 de trandafiri în buchetul vieții!
Într-o zi, nea Gică, puțind a tutun, se așeză pe bancă lângă bărbatul îmbrăcat în aceeași salopetă albastră, ce-i lăsa gambele goale.
-Măi, Petrică, de ce spui tu mereu că ai 73 de trandafiri în buchetul vieții? Tu știi ce înseamnă asta?
-Da, da! Știu, știu. Adică am 73 de ani. Și tataia are tot atâta.
-Tataia, Dumnezeu să-l ierte!, o fi avut, că era bătrân. Dacă ai 73 de ani ești bătrân, nu tânăr, așa cum ești tu!
-Am 73 de trandafiri în buchetul vieții! Ca tataia!
Nu se putea discuta cu Petrică. Oricine îi privea ochii de un albastru nepământesc își scuipa-n sân și se jura că mintea bărbatului e un lac fără fund pe care dacă-l scrutezi mai mult decât e cazul, nu mai ieși la suprafață și te transformi într-unul ca el.
Petrică se născuse și crescuse ca orice copil din sat. Mă-sa, Floarea lui Gușoi, se lăuda la toate porțile că Petrică al ei a mers de-a bușilea la cinci luni, iar la zece luni deja alerga printre tufele de trandafiri din curte, asta așa ca să mai apostrofeze câte o vecină țanțoșă, cu părul descoperit, ce de-abia trăgea de plodul ei, cu un cap mai mare ca Petrică, să facă doi-trei pași. Dar de vorbit, Petrică nu vorbea. Nici la un an, nici la doi, nici la trei nu i-a auzit nimeni glasul. Babele începuseră deja să-și dea cu presupusul: „Fă, mamă, nu vorbește copilu’ că i-ai dat prea mult să sugă. Ai avut laptele stricat, biata de tine!”, îi dăduse verdictul Leana din capul satului. Ipoteza ei era anulată de cea a văduvei Veta: „Vezi să nu fie blestem, fato! Că prea ai umblat și tu, doamne iartă-mă!, din floare-n floare și-ai lepădat la avortoni cu nemiluita!”. După-ndelungi pălăvrăgeli, muierile satului au ajuns la o concluzie comună: mama trebuie neapărat să se spovedească și să se împărtășească, iar copilul se va vindeca de muțenie. Pe atunci, nimeni nu bănuia că Floarea lui Gușoi se spovedea în fiecare noapte la popa Mușat, în pătulul din fundul grădinii cuviosului, pângărind nutrețul celor zece țigăi și al celor două vaci brune din ogradă.
De abia pe la patru ani, într-o zi, când mă-sa-i înfășurase capul într-o cârpă mânjită cu usturoi pisat, s-a învoit și Petrică să rostească primul cuvânt ce avea să fie repetat în râs de toți țăranii din Germănești: „mișcaverie”. Mișcaverie în sus, mișcaverie în jos, toată ziua mișcaverie. „Petricuță, vrei ciulama? Mișcaverie. Câți ani ai, Petrică? Mișcaverie! De ce nu ai vrut să stai la grădiniță, golanule? Mișcaverie. Băi, flăcău, ce face mă-ta-n deal cu popa? Mișcaverie.
Floarea nu a apucat să mai audă alt cuvânt din gura lui fi-so. A fost găsită în fântâna de lângă dudul de o sută de ani, chiar în perioada când mândrul arbore cu fructe ca murele cărnoase își împrăștia în tot satul aroma dulceagă. Nae Ionache i-a descoperit trupul umflat de apă, după ce a afundat ciutura-n gâtlejul puțului și a văzut că se împotmolește. Iritat peste măsură că-i mor caii de sete după ceasuri întregi de cărat otavă, Nae Ionache s-a-ndurat să-și strivească burta de ridicătura de piatră, dar cum și-a belit ochii în apa întunecată, i s-a zbârlit mustața: „Săriți, lume! E cineva-n fântână! Văleu, de unde mai bem apă?”. Nici n-a durat cât să-nvârți o mămăligă, că tot satul era la fața locului. Muierile-și smulgeau părul, copiii alergau și rânjeau cuprinși de o euforie inexplicabilă, singuri bătrânii-și păstrau calmul și, în luciditatea lor nealterată de freamătul întâmplării, nu mai conteneau s-o ocărască pe sinucigașă pentru îndrăzneala ei obraznică de a le otrăvi apa de băut. „Fir-ar sufletul tău al dracu’! Nu puteai, fă, să mori în râu, dacă tot ți-a plăcut să-noți?”. Babele care se holbau la cadavrul șiroind de apă, pe care caii îl trăgeau afară din puț, șușoteau aprinse: „Blestemul a ajuns-o! A zăpăcit mințile la bărbați și Dumnezeu i le-a-ncurcat și p-ale ei”. „Da, da, nu s-a pomenit una mai stricată ca asta! Uite cum a vrut să moară, tot să-și bată joc de sat, să-l lase copt de sete!”, îi răspundea alta, acoperindu-și gura cu colțul șorțului.
Din colțul gardului său din uluci șubrede, Nel Gușoi își făcea ochii roată-n jurul puțului. Nu s-a arătat în mulțime nici când corpul lipsit de viață al singurei lui fiice fusese lepădat pe iarba proaspăt cosită, unde-l bâzâiau muște mari și hrăpărețe. N-a catadicsit nici să-și pună cei doi armăsari roibi la căruță ca să-ncarce cadavrul și să-l depună în veranda casei, cum era obiceiul satului. Ochii lui negri, tăinuitori, nu schițau nici cea mai mică urmă de regret, ba, din contră, privindu-l cum își trage flegmele și le-nșiră pe clădăriile de mușețel de lângă gard, ai fi jurat că tot tabloul îi zgândăre măruntaiele a lehamite.
De adus, au adus-o acasă pe Floarea cea adormită, cu pântecele rotunjit, gemenii lui Nicu Pleșanu, în căruțul cu care, în fiecare dimineață, cei doi șnapani cărau din luncă-n sat sacii burdușiți cu urzici și tătăneasă pentru porci și puii de curcă. Nici chiar așa moartă de-a binelea cum era, Floarea nu le provoca scârbă holteilor din sat. Rochia ei verde, din șifon, cu care se perindase de atâtea ori pe uliță, în miezul zilei, legănându-și coapsele, părea mai frumoasă ca niciodată, în contrast cu pielea inuman de albă. Și mărgeanul de culoarea sidefului căpătase o poleială aprinsă printre firele de păr ud în care se-ncurcase.
„Bre, nea Nele, nu mai fi, bre, așa de crunt cu dânsa. O fi suferit, în inimă, de și-a luat câmpii! Iart-o, bre, măcar mata, că Domnul de sus n-o mai iartă de-acum! Mai era și gravidă” rostiseră, aproape la unison, Mitu și Dodu, gemenii, atunci când au lăsat moarta pe o grămadă de fân sub castanul ce foșnea sinistru a săvârșire. Dar Nel Gușoi nu s-a lăsat înduplecat. L-a înșfăcat pe nepotă-so, ce avea pe atunci zece ani, și-a pornit într-un suflet la poartă la popa Mușat strigându-i cât îl țineau bojogii: „Om fără Dumnezeu! Vin’ de-i dă cu cădelnița! Ai lăsat-o lată! Hai, satano, că văd perdeaua cum se mișcă! Să știe și cuvioasa preoteasă c-al cincilea plod de-l poartă-n pântece îi frate cu ăsta”, și, zgâlțâind poarta de fier cu ambele mâini, mai s-o scoată din țâțâni, își întoarse capul către Petrică ce-ncepuse să plângă, smulgându-și părul, în freamătul mulțimii ce se-nșirase pe uliță.
Timp de trei duminici, slujba de la biserică a fost săvârșită de țârcovnic, în lipsa preotului Mușat, pe care-l înghițise pământul. „Bre, învățătorule, nu te mai ocărî singur. Oricum, morții de mâna lor nu sunt primiți în sfânta biserică, că o umplu de spurcăciune! Ia-o și du-o la groapă că doar e a matale și zi-i Tatăl nostru de trei ori. Blestemul s-a-mplinit, Nele, blestemul lui Dumnezeu, care a lăsat cu limbă de moarte să nu se-ncurce fetele nemăritate cu popii! Popii sunt trimișii lui, Nele! Nu se cade să te sui în poala popii, ci să stai sub ea!”, îi turui pe nerăsuflate Mitică zidaru’ lui Nel Gușoi ce-și scrâșnea dinții, abținându-se din răsputeri să nu izbucnească în fața nepotului care le făcea semne disperate să nu-i trezească mama ce dormea pe lavița de lângă gheretă, în sicriul pe care Nel Gușoi și-l comandase pentru el la o casă funerară din municipiu, în urmă cu un an.
Așa a rămas băiatul în grija bunicului. Nel Gușoi nu l-a mai chinuit degeaba cu școala, pentru că văzuse că nicio socoteală și nicio literă nu se lipeau de el. La o săptămână după ce a-ngropat-o pe fi-sa în fundul cimitirului, a pus caii la căruță, l-a încotoșmănat pe nepot într-un cojoc de lână și i-a spus să stea nemișcat pe grămăjoara de fân dinapoia blănii de șezut. La poartă la Ninu Potcoavă, fierarul satului, care avea șapte copii, toți de vârstă școlară, Nel Gușoi a tras de hățuri lung și-a scăpat un „Ho!” pe sub mustățile pe care le cruțase de briceag, în semn de doliu. „Băiete, am venit să-mi dai un abac pentru ageamiu’ meu! Că dacă nici tu n-oi mai avea…”. Potcoavă n-a cârtit. A strigat la Nuța să pună scara la podul casei și s-a cățărat într-un suflet să scotocească printre jucării. „Nuțo, pune-i domnului învățător o cinzeacă și dă-i băiatului o plăcintă cu brânză!”, a strigat potcovarul de la înălțimea tavanului casei de cărămidă.
Așa a primit Petrică prima lui jucărie. Bunicul așeza macatul de lână în curte, la umbra deasă a castanului, și-l învăța să numere bilele colorate mișcându-le când într-o parte, când într-alta. „Unu, doi, tei… mișcaverie!”. Azi, așa, mâine, așa, până ce, la 15 ani împliniți, Petrică al lui Gușoi știa deja să facă socoteli simple. Se culca în patul maică-sii, cu abacul lângă el. Când se trezea, nu apuca să-și pună hainele de-afară, până nu strângea abacul la piept și-i mai învârtea două-trei bile de lemn vopsit.
Într-o zi, bunicul Nel Gușoi l-a luat pe băiat la coasă în livada de meri, ca să nu-l mai lase nesupravegheat, așa cum făcuse odată când s-a dus să-și caute vaca rătăcită pe deal, iar când s-a întors și-a găsit nepotul culcat pe iarba din curte și îndesându-și sub fund toți cei șaisprezece pui de găină deja-nlemniți și storciți ca vai de ei „ca să le fac cald, așa ca mama lor”. În timp ce-și fixa coporâia în pământ ca să dea cu gresia pe tăișul coasei, Nel l-a auzit pe ageamiu cântând și numărând liniștit: „1, 2, 3, 4, 5 Când dansează cocorii în șiraguri pe cer/ 6, 7, 8, 9, 10 Mă-nchin cu dreapta și cu stânga te salut, mamă!”. Bătrânul a-nghițit în sec. Lacrimile i-au luat-o la vale prin brazdele veștede de pe obraji. O oră a cosit și-a plâns Nel Gușoi alinat de aceste versuri îngânate cu duioșia unui cântec de leagăn, aruncându-i ocheade tânărului ce se clătina pe macat precum lanurile de grâu în adierea de iulie. De-atunci, din vocabularul băiatului a dispărut pentru totdeauna cuvântul care-l consacrase.
În diminețile cețoase de toamnă, cei doi erau văzuți pe câmpuri, ba la cules de ciuperci, ba la mânatul vitelor sau la tăiat de coceni. „Cine, dracului, umblă pe maidane la ora asta?” „Cin’ să fie, bre, nea Ioane, e învățătorul cu lunaticul”. În zilele toride de vară, bătrânul și nepotul poposeau la râu, unde cel din urmă se descotorosea de toate hainele și se zbenguia în apa până la genunchi. „Dă din mâini, Petrică! Așa vezi! Și mai tare, acum, gata! Vezi ce bine e?”. Sapa, coasa, culesul porumbului și al viei, tăiatul porcului, pe toate le făcea Nel Gușoi împreună cu umbra lui ce-i sufla-n ceafă. Când Petrică se-nălțase cu două capete deasupra lui, Nel l-a așezat pe-un scaun și i-a pus ambele mâini pe umeri: „Tătăiță, te-ai făcut mare! Ești stâlpul casei de-acum!”. L-a pupat pe creștetul slinos, iar el s-a bucurat. „Tătăiță, ești mare! Ha ha ha!” a îngânat Petrică.
Într-o primăvară, pe când Nel freca porumb sub polată, iar Petrică-și făcea puț din coceni, așezându-i disciplinat unii peste alții, s-a auzit un țârâit la poartă. Bătrânul cunoștea semnalul: poșta. Nu era zi de pensie. „Vin vești, Petrică!”, a izbucnit Nel, iar nepotul a repetat extaziat „Vin vești, vin vești, vin vești” și s-a sculat în picioare să-și urmeze bunicul.
– Bună ziua, dascăle! Ai o recomandată! Strigă poștașul, în lătratul fervent al cățelei Linda.
Nel Gușoi ajunse într-un suflet la poartă, târșâindu-și cizmele de cauciuc pe pământul înghețat.
– Pentru mine? I-auzi minunăție!
A semnat în registru și a luat plicul alb, tare, în mâna tremurândă. Lângă el, Petrică-și dădea ochii peste cap, tropăia violent și-și strângea pumnii extaziat: „Vin vești, vin vești”.
– Niciun expeditor! Asta da surpriză, tătăiță! Poștașul își plecă fruntea, într-un salut respectuos, și o porni din loc, pe lângă bicicletă.
Mâinile bătrânului nu mai aveau răbdare să desfacă plicul de hârtie albă. Petrică aplauda ca la spectacol.
-E o ilustrată, taică! Zise bătrânul ducându-și la ochi o felicitare pe care era desenat un buchet de trandafiri roșii într-o vază albastră.
-Da, da, fecilitar, fecilitar!
Nel Gușoi citi cu voce tare:
„Domnule învățător, acum când adăugați în buchetul vieții cel de-al 73-lea trandafir, vă dorim să vă păstrați frumusețea interioară cu care ne-ați obișnuit în cei mai inimoși ani ai noștri și să fiți la fel de tânăr și ferice și peste 20 de ani! Elevii clasei a IV-a, Școala Germănești, promoția 1963, vă vor rămâne veșnic îndatorați!”. Bătrânul închise felicitarea. În fața lui, Petrică se-nvârtea și râdea ca un copil repetând obsesiv: „73 de trandafiri în buchetul vieții, 73 de trandafiri în buchetul vieții”. Florile de zarzăr, albe și mirosind a primăvară, se cutremurau în adierea dinspre râu. Nel a mai făcut zece pași, până sub castan, și, ducându-și mâna dreaptă la piept, a căzut cu fața-n jos chiar în locul în care zăcuse și Floarea când se întorsese acasă pentru ultima oară.