Veet

Timp de lectură aprox. 11 minute

Întotdeauna își lua câteva minute de contemplare înainte să înceapă lucrul la clienții noi. Îi privea cu atenție și detașare de prezent. Încerca să stabilească o relație, să îi intuiască, să își facă o impresie despre ei, despre cum vor fi fost când încă mai trăiau. Împingea timpul înapoi, cu o zi, două, cu trei săptămâni, un an. Privind corpul inert, se întreba ce a mâncat acel el sau acea ea ultima oară, dacă i-a plăcut, ce a gătit ultima oară, pentru cine a fost ultimul cuvânt rostit, la ce s-a gândit când s-a spălat ultima dată pe dinți sau când și-a pus adidașii pentru sport, dacă făcea sport. Ce carte a rămas neterminată, ce serial nevizionat în întregime, ce mesaje netrimise, ce programări abandonate, ce cadouri nedăruite sau neprimite. Îi erau foarte clari termenii de întrerupere și finalitate. Întreruperea e când se ia curentul și trebuie după aceea să reseteze data și ora în meniul televizorului ca să poată vedea programul cu exactitate. Finalitatea e când nu mai e. Întreruperea e o punere în stand by a cursului normal. Repornit, de cele mai multe ori, acesta poate fi reluat prin continuitatea deplină a firescului anterior sau doar cu câteva modificări neesențiale. După unele întreruperi, însă, nu se mai revine la ceea ce fusese înainte firescul lucrurilor. E gata. Se termină. O carte, o relație, o căsnicie, o viață. Și cu toate astea, cartea, relația, căsnicia ar mai putea fi reluate într-o versiune V₂. Singura întrerupere absolută, întreruperea supremă, cum o numește ea, e cea a vieții. Viața nu are decât o versiune, V_ș-atât.

Acum privirea îi cade sub sânul stâng pe alunița în formă de lacrimă cam cât unghia ei de la unul dintre degetele mici. Oare cine o mângâiase de-a lungul timpului? Clienta avea sâni frumoși. Fermi. Sau cum ar fi zis Cristi, fermi pentru vârsta ei, că nu mai era chiar tinerică. Patruzeci și trei de ani și două luni. Aprinde lampa de machiaj direcționând lumina pe partea superioară a corpului de la claviculă în sus. Chipul clientei căpătă instant o claritate full HD. Pe măsuța de lângă, telefonul vibrează. Se răsucește cu scaunul doar cât să vadă bucățica de text de pe ecranul încă luminos. De la Sma: „ok”. Se simte ușurată că poate merge Smaranda pentru ultimele demersuri legale la întâlnirea cu fratele clientei la care tocmai lucrează. Fiecare după pricepere. Unii cu morții, alții cu viii.

Se întoarce la masa de lucru. Deasupra buzei vede o pată roz. Clipește de câteva ori. Probabil îi rămase blocat pe retină rozul de pe display-ul telefonului. Ca punctele negre care persistă după ce privești fix în soare. Dar nu, nu e de la display. Chiar e ceva roz în colțul stâng al buzei superioare. Trage de cablul lămpii și o poziționează mai aproape. Nu e nevoie să pună și lupa. Într-o lumină bună, micile particule de ceară roz, dispuse aleator pe toată lungimea buzei superioare de la jumătatea filtrumului până dincolo de comisura labială stângă, se văd lesne cu ochiul liber. Tot deasupra buzei, dar pe partea dreaptă, sunt câteva fire de păr deschis la culoare și, înspre colț, două fire negre, mai lungi și mai groase. Evidența acestei întreruperi era șocantă. De când a început să lucreze în domeniu, mai întâi ca angajată la Etern și acum la propria ei firmă de pompe funebre, nu mai întâlnise așa ceva. Ultima acțiune a clientei de pe masa ei de lucru a fost să își epileze mustața. Cu benzi de ceară Veet. Și ea tot din astea folosea atunci când nu apuca să ajungă în timp util la Elena, la epilat. Întreruperea asta, pur și simplu, friza perfecțiunea.

A fost găsită în baie. Asta știa deja. În pijamale, în hainele de casă, în halat sau doar cu prosopul înfășurat în jurul trupului? Asta nu mai știa. Clienta, adusă direct de la spital după o comă profundă în care stătu, conform cazuisticii, vreo cinci ore, a fost deconectată de la aparate după încetarea funcțiilor cerebrale, cu acordul fratelui. Da, al fratelui și nu al partenerului cu care conviețuise de mai bine de zece ani, pentru simplul fapt că nu erau căsătoriți. Nemaiavând niciunul dintre părinți în viață, fratele rămase, conform legii, singura persoană care ar fi putut să ia deciza asta în mod oficial.

Să zicem că, ieșită de la duș, era înfășurată în prosop având folia de ceară lipită deasupra lobului superior stâng când a sunat telefonul. S-a întors brusc să răspundă și a alunecat pe gresia udă, dând în cădere cu capul de chiuvetă. O clipă de neatenție, un dezechilibru pe care nu a mai reușit să îl redreseze. O singură lovitură, dar suficient de puternică și precisă ca să producă o leziune craniană și să o transpună într-o comă profundă pentru următoarele cinci ore înainte de final. E posibil să se fi întâmplat așa și persoana care a găsit-o să îi fi îndepărtat banda depilatorie fără să aplice mișcarea aia specifică, fermă și rapidă, dinspre colț spre filtrum, care garanta înlăturarea firelor de păr și a urmelor de ceară. Micile conglomearte roz arătau că folia a fost mai degrabă îndepărtată treptat, cu gijă, ca pentru a nu provoca o durere presupusă. Cu siguranță partenerul o găsise și asta le-a asigurat un ultim moment fizic de intimitate, de manifestare a iubirii.

Pe ea o sunase fratele, deși nu se mai ocupa de gestionarea solicitărilor de la clienți de când o angajase pe Sma. Dar fratele insistase să vorbească personal cu doamna proprietară.

„ Sărut mâna, doamnă Moga. Vă sun din partea domnului prefect Costeiu. Da, avem o mare tragedie în familie. Sora mea a suferit ieri un accident și a decedat în timpul nopții. Încă e la morgă la Spitalul Județean. Am dori să vă ocupați dumneavoastră personal de situație. Avem tot ce ne trebuie. Pot să vă trimit actele pe mail sau whatsapp până ajungem noi. Suntem rude și cu părintele Dumitrescu. Dumnealui va rezolva cu tot ce ține de locul de veci. Și cu oficierea slujbelor. Vrem tot ce e mai bun. Indiferent de cost. Tot ce e mai bun pentru Rebeca. Soția mea se ocupă acum de haine. Ajungem la dumneavoastră în maxim două ore.”

Doar că tot ce era mai bun pentru frate, nu era deloc bun și pentru soț sau, în fine, partener. El a venit direct la firmă la puțin timp după ce vorbise ea cu fratele. „ Rebeca nu era religioasă. Își dorea să fie incinerată și să îi împrăștii cenușa în câteva din locurile pe care le-a iubit. Vă dați seama cum e pentru ea? Cu șapte popi, cu cor, cu tot circul ăsta pe care îl detesta?!”

Rebeca, Rebeca. Pe unde ai umblat tu? În ce locuri vrei tu să te odihnești mai mult decât în cuibul de ciment al familiei tale?! Of.

Fratele ajunse mai repede la sediu cu hainele pregătite într-o husă pe care scria cu litere aurii Sorina. Era numele unei cunoscute firme de articole vestimentare de nunți. Știa de ea pentru că obișnuia uneori să se oprească în fața vitrinei acestui magazin aflat pe centru, fix unde începea pietonala. Stătea acolo un minut, două și se uita la paiete și museline, la satine si dantele și la manechinele din plastic, cu nedumerire și curiozitate, având permanent o vagă senzație că ceva îi scapă. Că e ceva ce ține de viață care mereu îi scapă.

Din păcate atelierul deveni spațiul în care inevitabilul, în logica lui proprie, nu putu fi evitat. Fratele se intersectă cu partenerul și se lăsă cu scandal. Noroc cu Cristi și Smaranda care reușiră în cele din urmă să îl facă pe partener să plece și pe frate să nu sune la poliție. Partenerul plecă amenințând că va reveni cu un avocat, în timp ce fratele, ținut încă de soție, striga după el cu fața congestionată de furie: „ Chemi pe mă-ta, bă! Loază borâtă, ce ești, că din cauza ta a murit. Tu ai omorât-o, criminalule!”  

Îi părea rău că în toată învălmășala aia nu refuzase solicitarea, ceea ce însemna că practic o acceptase. S-ar mai fi putut răzgândi până să plece Cristi către spital, dar în momentul în care se întoarse cu clienta, cu Rebeca, nu mai putu să dea înapoi. Asta era.

Își amintește că în dulăpiorul din baie ar trebui să mai fie niște benzi depilatorii pentru față. Se ridică de pe scaun și iese din camera de pregătire. Găsește cutia în spatele pachetului de absorbante, o deschide și scoate o bandă și un pliculeț sigilat în care e un șervețel de îndepărtat ceara. Ar fi putut folosi ceara profesională conform protocolului, dar de dragul simetriei preferă varianta asta. Din birou, ia aparatul de fotografiat și se întoarce în camera de pregătire. Aprinde iarăși lampa de machiaj, setează aparatul pentru funcția portret și îi face o poză Rebecăi. Apoi, încălzește între palme banda de ceară, dezlipește una dintre pelicule și o așează perfect de la filtrum până în colțul drept al buzei superioare. Dă de trei ori cu palma peste bandă, asta doar, așa, din pură obișnuință, și trage cu o singură mișcare hotărâtă dinspre colț spre puntea lui Cupidon. Rupe pliculețul și cu șervețelul îmbibat de ulei șterge delicat rămășițele de ceară de pe ambele părți.

De obicei lucrează împreună cu Titi sau cu Cristi pe care îl pregătește pentru toate etapele procesului de înhumare având în vedere că taică-su urmează să se pensioneze în scurt timp. De data asta însă a făcut totul singură. Și nu, nu pentru că fratele îi ceruse să se ocupe personal de caz, ci pentru că a simțit nevoia să lucreze pe îndelete și cu plăcere, ca un act de prețuire pentru munca ei și de refacere a echilibrului distrus de o dispariție atât de subită și absurdă. Și asta nu era o raportare romanțată la propria-i activitate profesională sau o formă prețioasă de escapism. Știa că e un business ca toate altele și că ea are competențele necesare să facă să meargă bine afacerea. Când a renunțat la medicină îi era clar în ce se bagă. Și totuși, uneori, ca acum, apărea ceva în plus care o făcea să se simtă atât de adecvată aici: apropierea onestă, netrucată față de niște necunoscuți aflați la ultima lor pregătire. „Simată clientelă, vă rugăm pășiți cu încredere”. Ăsta era brand slogan-ul ei secret. Ca pe panoul pe care îl văzuse când era încă în facultate la o consignație care funcționa în spațiul unui fost atelier de reparat încălțăminte. Atunci a vrut să intre și să întrebe dacă nu cumva e de dat sau de vânzare, dar a tot amânat și într-o zi când a trecut pe acolo, magazinul nu mai era, iar clădirea fusese renovată. Avea de multe ori impresia că prin moarte oamenii devin mai accesibili decât cei rămași în viață. Și nu era vorba doar de morții ei. Simțea că orice om decedat acum sau acum mult timp, aici sau în altă parte a lumii îi este mai puțin străin decât, spre exemplu, cele câteva persoane cu care se intersectase azi în drum spre lucru. Ca și cum nu viața, ci moartea e singurul numitor comun prin care oamenii se înrudesc. Diferiți și, mai degrabă, străini în viață, egali și, fără îndoială, camarazi în moarte. Iar ea era o privilegiată: avea prin naștere viză pentru viață și prin ceea ce făcea permis de ședere pentru moarte.

Reușește să își păstreze dispoziția și când ajunge la toaletare și îmbrăcat. Rochia de nașă violet e clar o alegere neinspirată, dar încearcă să compenseze asta prin machiaj și felul în care îi aranjează părul. Când stinge luminile și setează temperatura obligatorie pentru camera de depozitare, recunoaște că e mulțumită de cum i-a ieșit pregătirea de azi, chiar dacă a durat mai mult ca de obicei. În mașină, după ce trece de parc, își dă brusc seama că nu mai știe dacă a activat sau nu alarma. Să se întoarcă sau să îl sune pe Cristi să verifice el? Sau mai bine s-o lase așa și să meargă acasă, că până la urmă și dacă e să nu fi pus alarma ce s-ar chiar putea întâmpla?! Că doar n-au avut alarmă dintotdeauna. Și fix atunci, peste acest gând, îi revin în minte ultimele cuvinte aruncate cu atâta vehemență de către partener în timpul scandalului de dimineață: „ Băi căcat cu ochi ce ești! O cunoșteai pe Beca mai puțin decât pe nepalezu’ care îți tunde iarba în curte. Uită-te la mine! N-ai s-o îngropi niciodată. Îi dau, băi, foc într-un cazan pe câmp. Auzi?! Da’ în groapa aia n-o s-ajungă-n veci.”