Sfântul Gheorghe

Timp de lectură aprox. 14 minute

Mă învârteam prin morga spitalului Municipal și prin cap mi se învârteau cuvintele “moartea și viața sunt doar o iluzie, ai să afli curând” – asta îmi spusese cineva cu câteva ore înainte.

Când parcasem în față și am văzut literele scorojite, nerenovate de peste șaizeci de ani probabil, care alcătuiau cuvantul MORGA, mi-a venit pe loc în minte o replica din paraziții, trezește-te fă, suntem la morgă, aruncându-mă într-un hohot de râs nervos. Înainte mi se părea cam nesimțită replica, cum să-i spui unei femei fă, dar acum ma intrebam cum ai putea să-i mai spui altfel cand ea e cu creierii pe pereti si se invarte ca gâsca-n târg de parca ar avea o suta de ani de stat aici și trebuie să se acomodeze.  Pana la urma a aparut un domn în costum de spital alb și am presupus că trebuie să fie legistul.

– Bună ziua.

– Bună era dacă nu veneam aici, domnule.

-Haideți doamnă, e bună, dacă nu ați venit ca subiect, la frigider. Cu ce pot să vă ajut?

-Păi nici nu știu. Am venit să-l iau pe tata.  Dar habar nu am ce trebuie să fac. Am trimis ieri buletinul lui și al meu. Pe mine mă cheamă altfel, m-am măritat.

Am făcut o pauză căci gândul că am renunțat la numele lui ca să-l iau pe al altuia acum mă izbea cu forța unui accelerat și eu încercam să rămân pe șinele rațiunii. Renunțasem la numele de fată, la numele lui tata pentru că el și-a dorit să renunț, să fac lucrurile cum trebuie, să mă duc după bărbat, cum e dat. Să fac un copil cel puțin și copilul să ducă mai departe Numele Tatălui. Așa zice și la biserică, în numele tatălui, tatăl nostru carele ești în ceruri. Îmi venea s-o sun pe sor-mea să-i spun că de-acum tatăl nostru chiar e în ceruri, nu mai e o chestiune de metaforă.  Îmi venea să urlu doar că nu mai aveam la cine.

-Gheorghe ma numesc, si-a dres vocea omul din fața mea și m-a oprit din plans.

În momente de așa intensitate creierul nu lasă toată durerea să vină deodată –  citisem asta mai demult, într-o carte de psihologie și acum speram din tot sufletul să mi se aplice și mie, să nu fie cumva creierul meu mai special. Plângeam și mă rugam să fiu normală și mediocră, să “somatizez” să “mă disociez” “să mă și pulverizez” dacă e nevoie doar să nu vină durerea aia peste mine căci presimțeam un tsunami de proporții și inima îmi bătea foarte tare, atât de tare că-mi făcea stomacul să vibreze.

-Îmi pare bine. Adică, mă rog. Înțelegeți. Deci, ce trebuie să fac?

-Întâi trebuie să-l identificați – așa cere legea. Ați mai văzut morți până acum?

-Da, a murit mama acum câțiva ani și am mai avut  și alte morți în familie.

În timp ce vorbeam îmi aduceam aminte cu ce mulțumire sufletească mă despărțisem de mama în urmă cu patru ani. O văzusem așa cum era, moartă, liniștită, frumoasă, cu fața relaxată, îmbrăcată în pijamalele ei schimbate de mine și sora mea. Mama zăcuse la pat 2 ani timp în care noi o îngrijisem ca pe un bebeluș mare, ea se lăsase complet în voia noastră iar noi ne-am dat silința, fiecare câtă a avut, să fim pentru ea mame mai bune decât fusese ea pentru noi. Ca într-un test de rezistență în care făcusem schimb de roluri și acum trebuia să demonstrăm că suntem mai bune la ceea ce îi imputasem ei toată viața că nu a fost. Să spălăm, să curățăm, să iubim să acceptăm necondiționat toate nevoile, necesitățile și nazurile ei. O făcusem și probabil că luasem testul pentru că despărțirea de ea a fost lină, a murit liniștită și îngrijită, în patul ei, de mână cu sora mea, așa cum nu multi oameni mai au privilegiul în zilele noastre. Acum, cu tata, era altă poveste. Stăteam la morgă și căutam motive. Să nu văd, să nu aud, să nu simt. Eram ca cele trei maimuțe asiatice doar că mie îmi mai crescuseră încă două perechi de mâini precum lui Shiva și acum îmi acopeream simultan toate căile prin care putea intra informația. Mă gândeam deodată la orice, la religii și cărți, la filme, la melodii care s-ar fi potrivit momentului, creierul meu căuta disperat orice idee de care să se agate ca să nu proceseze ce aveam de făcut. Viața și moartea sunt doar o iluzie, ai să afli curând. Iluzie – iluzie dar locul acela era cât se poate de real. Și Gheorghe legistul și mai și, căci aștepta să continuam ca și cum eu făceam asta în fiecare zi, ca el.

-Deci trebuie să-l identificați.

-Scuze, mă gândeam la altceva. Auziti, dar ce înseamna mai exact identificarea asta? Mă scuzați, nu mi-a mai murit nimeni la spital și oricum până acum nu m-am ocupat eu.

Până acum eram copil, aveam părinți, bunici, unchi și mătuși care se ocupau de tot. Acum  îmi bolborosea sângele a aducere aminte de ei și îmi imaginam cum stau toți și se uită la mine. Nepregătită și fără lumânare – mi-a venit în cap o frântură din multele slujbe de înmormântare la care am asistat. Ciudat era că eu încă eram vie și nu era cazul de prohod. Iar omul continua să aștepte calm și cuminte să-mi revin din visare ca să continuăm procesul. Cum stătea acolo în fața mea simțeam că lumea întreagă a dispărut, afară nu mai aveam pe nimeni, eram rămași pe pămât doar eu, frigiderul în care trebuia să mă uit și Gheorghe care se făcea tot mai mare, tot mai puternic, singura ființă care depindeam fizic și emotional, singurul care mă putea ajuta să înfrâng balaurul care mă aștepta în camera următoare, la frigider, în întuneric.

-Trebuie să mergeți cu mine în sală, eu deschid o ușă, trag masa afară, îl vedeți, confirmați că e tatăl dumneavoastră apoi îl bag la loc și ne întoarcem aici în birou să facem actele. Nu durează mult. E doar o formalitate.  

-Și apoi?

-Apoi trebuie să-l ia de aici cineva de la Pompe Funebre sa îl spele, să îi facă îmbalsămarea, să îl îmbrace, să îl pună în sicriu și să îl ducă la capelă. Ați vorbit? La Pompe Funebre? La Capelă?

-Am vorbit la Capelă, da, îl așteaptă mâine dimineață.

-Și la Pompe Funebre?

M-am uitat la el. Avea o față blândă și frumoasă, îngerească sau așa mi se părea mie, dar un înger așa cum sunt ei prezentați oamenilor slabi de înger, căci din Biblie știm că Heruvimii au ochi peste tot iar Serafimii au șase perechi de aripi. Nu chiar ca cherubii din catedralele din Italia prin care mă plimbasem cu tata veri la rând când o vizitam pe sora mea cea mare. Și nici ceilalți din toate cele nouă cete îngerești nu arată mai omenesc. Gheorghe însă era blond, avea în jur de cincizeci de ani și avea o dulceață a trăsăturilor care nu-i trădau deloc meseria. Arăta mai degrabă a medic pediatru decât a legist și cred ca nu eram prea departe de adevăr căci oamenii când ajung la morgă să-și recupereze morții nu sunt decât niște copii care vin să-și ia jucăriile stricate să le ducă acasă plângând că nu se mai pot repara. Nu părea deloc afectat nici de faptul că stătea în ușa dintre mine si cea mai mare groază pe care intuiam că o să o simt,  nici de faptul că starea mea psihică se altera de la un moment la altul. Mă trata cu cea mai mare încredere cu care m-a tratat cineva vreodată, simțeam când se uita liniștit la mine că mă vede cu ochi din altă lume și hipnotizată de calmul lui am început și eu să cred că de fapt nu e mare lucru. Viața și moartea sunt doar o iluzie. Așa mi se spusese. Așa trebuia să fie. Și Gheorghe nu făcea decât să întărească impresia.

-La pompe funebre nu am vorbit. Nu-mi plac deloc oamenii de acolo.

-Își fac treaba.

-Așa e, la alți morți am apelat la ei, acum nu vreau.

-Păi și ce  vreți să facem?

-Mă gândeam să vă dau dumneavoastră niște bani și dacă nu vreți să mă ajutați măcar să mă lăsați pe mine să-l bărbieresc,  să-l spăl, să-l îmbrac.

E tăticul meu, cum să-l las pe mâna unor străini? Gheorghe deja nu mai era un străin. Nimeni care te vede în stare de dezagregare psihică integrală nu îți mai poate rămâne străin. Și iar nu am mai putut să-mi țin durerea în mine. Lacrimile curgeau ca un râu de acid sulfuric pe fața mea. Gheorghe părea descumpănit de propunerea mea. Simțeam că cer prea mult și n-o să vrea.

-Pot să vă plătesc cât aș da și la Pompe Funebre. Doar să nu-l duc acolo.

-Nu trebuie să plătiți.

-Ba da, nu vreau să profit de dumneavoastră, vreau doar să nu-l mai duc undeva, să nu-l mai atingă și altcineva. Să nu-l plimb ca pe o carcasă goală prin oraș.

Gheorghe a oftat. S-a făcut și mai mare decât era când a zis:

-Bine. 

-Bine. Am adus spuma și lama de ras. El se bărbierea în fiecare zi, să știți.

De fapt acest bărbierit în fiecare zi a și fost primul cavaler care a vestit apocalipsa. Pe tata viața nu l-a părăsit chiar atât de brusc precum scria în certificatul de deces. Pe om, în general, viața începe să-l lase treptat. Pe nesimțite lucruri care altădată păreau la îndemâna devin niște idei excentrice de nepus în aplicare. La tata de exemplu s-a întâmplat că l-a lăsat mâna dreaptă. Am intrat în casa lui și am rămas la ușă nevenindu-mi să cred ce văd. Se bărbierea în fața oglinzii de la baie cu piciorul drept suit pe un scaun. Mâna dreaptă și-o ghida cu mâna stângă, singură nu mai mergea. Când m-a văzut m-a întrebat ce fac și i-am răspuns cu aceeași întrebare. Lacrimile mi se opriseră în gât dar am refuzat să plâng și să-l jignesc și am făcut o glumă, așa cum el însuși mă învățase să fac, prin propriul exemplu – când nu mai e nimic de făcut mai bine faci o glumă și râzi. Îl întrebasem de ce se bărbierește la două mâini și mi răspunsese zâmbind blajin că la una singură nu mai e la modă.

-Domnișoară, nu puteți să-l bărbieriți dumneavoastră, îmi aduceți mie tot ce trebuie și mă ocup. L-ați iubit mult, nu-i așa? A fost un tată bun? Ziceau asistentele de pe etaj că era un om foarte drăguț.

Tirul de întrebări intra în mine ca la poligon. L-am iubit? A fost om bun? A fost tata bun? A fost drăguț? Avea ochii verzi ca marea și ca frunzele de nuc și uneori mă uitam în ei până simțeam că mă înec. Nu ziceam nimic doar mă holbam cu sete în ochii lui și îmi zicea el că mă uit ca o ciudată iar eu nu știam cum să-i spun că mă uit ca să mă satur pentru când nu am să mai pot să mă uit. Mereu marea din ochii tatei îmi sugera ce dezastru va fi dispariția ei. Când eram mica mi se păreau cei mai frumoși ochi de pe pământ și am avut dreptate, azi doar întinderi mari de apă sărată  îmi pot alina dorul de ei. Uneori ochii lui erau gri metalizat, alteori albaștri. Dacă l-am iubit? Nu cred că poți să ști cât iubești stâlpul care îți ține casa în picioare până la primul cutremur. Abia de acolo începând poți să îți faci o idee.

Eram în școala primară și aveam nevoie la ore de bețișoare, învățam calculele. Când a auzit, tata s-a dus și a tăiat câteva crenguțe egale din liliac, le-a curățat și mi-a făcut o sută de bețișoare de numărat și calculat din liliac. Colegii mei aveau din plastic colorat – si eu voiam tot dintr-acelea dar tata a intuit de când eram mică că eu nu sunt la fel ca restul. Și nici nu m-a lăsat să fiu. După o vreme toți colegii mei voiau bețișoare ca ale mele. Tata avusese dreptate. Colegii mei nu voiau bețișoare ca ale mele pentru că li se păreau mai frumoase ci pentru că aflaseră de la mine că mie mi le făcuse tata. Am egalat scorul pe care îl țin mereu copiii când le-am mărturisit că aveam și de plastic – deci era vorba doar de o alegere nu de impunere, nu că nu avusese bani familia.

La începutul școlii tot el îmi dăduse un penar chinezesc cu clapeta cu magnet, o cutie mai exact, care avea pe copertă o familie de urși panda și înauntru avea oglindă și un unicorn auriu. Nimeni nu mai avea penar ca al meu. Iar al meu era special pentru că era de la el.

-Deci?

-Deci da, așa facem, mă duc acum până acasă să aduc tot ce trebuie.

-Întâi îl identificați.

-Da, îl identific. Acum?

-Păi da, ca să pot să mă apuc de treabă.

-Bine, haideți. După dumneavoastră.

Sala cu frigidere arăta exact ca în filme. E și o parte bună când te uiți la atâtea seriale polițiste, îngheți mai puțin când vizitezi pentru prima data morga. Doar că în filme e lumina mai bună, e și muzică pe fundal, e ceva care să disipe puțin tensiunea.

Mă uitam la casetuțele de inox ordonate frumos, aseptice, totul curat și dezinfectat. Nu mirosea decât a formol și nu mi s-a părut nimic șocant în asta. Doctorul a întrebat dacă sunt pregătită, eu m-am gândit că nu o să fie niciodată un moment în care să fiu pregătită, am aruncat un ultim gând de îmbărbătare la Marley din Poveste de Crăciun a lui Dikens și apoi Gheorghe a deschis ușița, a tras masa și a dat la iveală un cadavru îmbrăcat în sac de plastic. Balaurul.  Apoi s-a făcut întuneric și liniște. Inima mi-a explodat ca o pernă cu puf, în tot corpul meu devenit acum doar o cutie de sticlă transparentă cădeau fulgii albi și eu nu mai auzeam nimic altceva înafară de un țiuit puternic. Apoi țiuitul s-a transformat în alarmă și tot corpul meu a ieșit în afară, toate organele, sângele, mușchii au țîșnit împrăștiat pe toți pereții sălii și am rămas așa descompusă nu știu cât. Am simțit îmbrățișarea surorii mele care m-a adunat  înapoi în mine, nu știu când apăruse acolo și mă tot întreba de ce nu am așteptat-o. Cred că urlam în propriul meu cap și-mi simțeam gura cum se coase prin interior ca să nu sperii pe toată lumea cu sunetul care ar fi ieșit din mine. Lentilelor mele de contact le crescuseră țepi și în loc să văd îmi țineau pleoapele strânse. Sora mea a zis:

-Da, e tata.

Și eu nu am putut decât să fiu în total acord cu ea. Era tatăl ei. Al meu nu. Al meu nu putea fi acel cadavru cu gura căscată, cu capul în culori nefirești, țeapăn, nemișcat, imobil. Nu avea cum. Totul se învârtea cu mine și auzeam în cap o frază venită de nicăieri, citită și răscitită și analizată cu tata în mașină când mă ducea la liceu și eu învățam chiar și pe drum la filozofie căci profesorul meu era prieten cu el și eu nu voiam să-i dezamăgesc: Dumnezeu a murit. Dumnezeu a murit. Dumnezeu rămâne mort. Și noi l-am ucis.

-Domnișoară, sunteți bine?

-Da. Nu vă faceți griji.

-Haideți la mine în birou să facem actele.

M-am dus teleghidată după el, tata rămânea în spate, în frigider dar omul ăsta mare și bun mă scotea din camera aia, mă lua să nu mai văd, îmi aprindea un felinar după care să mă țin până ajung la o lumină mai mare.

Sfântul Gheorghe avea lacrimi în ochi și mă purta pe după umeri spre birou. Mi-a făcut actele, mi-a explicat ce s-a întâmplat, cum a murit, de ce, mi-a explicat că ce simt acum e normal. Că ce a fost mai greu a trecut. Că am ieșit de acolo și asta e tot ce contează. Că nu contează că acum sunt țăndări fiindcă îmi voi reveni. Că s-a terminat o etapă și acum începe alta. Că nu mai e nevoie să-i spun dacă l-am iubit și nici să-i aduc bani. Că de-acum se ocupă el să fie totul perfect.