Imobiliare

Durata lecturii aprox. 27 de minute

Agentul imobiliar ne-a dat întâlnire în fața unui bloc cu tencuiala scorojită. Era singurul de pe toată strada care nu fusese anvelopat. M-am gândit cu groază că o să-i vină și lui rândul și că, timp de câteva luni, n-o să pot lucra de-acasă din cauza muncitorilor care mișună toată ziua pe schele și dau găuri cu bormașina în beton, ca să fixeze plăcile de polistiren. Știu, încă nu mă mutasem acolo. Doar că fiecare prezentare de apartament venea la pachet cu fantezia asta, că locul pe care-l văd e noua mea casă și că trebuie să-mi închipui viața mea viitoare, cu toate ramificațiile ei, ca pe un copac cu rădăcinile acolo. 

Sonia se uita absentă pe telefon atunci când agentul a scos din rucsac un clipboard și mi-a dat să semnez contractul de vizionare. Mă angajam să nu cumpăr decât prin el și să nu contactez proprietarul fără știrea lui, altfel ar fi urmat să-i plătesc niște daune. Am semnat și mi-a mulțumit. Era un tip de vreo 30 de ani, extrem de slab, cu vocea stinsă și niște mâini subțiri și lungi care ieșeau ca niște cozi de mătură din mânecile scurte ale cămășii. Avea alura unui student din provincie chitit să se lase de Politehnică până să ajungă în anul trei. Deși tăcut, îți dădea impresia că ar fi vorbit mai mult dacă ar fi știut ce. Cât ne-a condus până la adevăratul bloc unde se afla apartamentul, a încercat să poarte cu noi o discuție pe care nu i-a cerut-o nimeni despre echipa națională.

-Eu nu țin cu nici o echipă de club, dar când joacă naționala, nu pot să nu mă uit. Și nu doar acum, că s-au calificat. Mereu i-am urmărit.

-Ești român de mic, i-am zis.

-Chiar sunt.

Sonia s-a uitat confuză la mine, dar n-a mai apucat să spună nimic, pentru că agentul ne-a anunțat că am ajuns în dreptul scării de bloc și pe urmă toată discuția a dispărut în arșița de iulie ca și cum n-ar fi existat niciodată. Ne-am înghesuit toți trei în lift și-am dat să urcăm la etajul șapte. Respirația agentului mirosea a mezeluri și m-am temut pentru o clipă că Sonia o să creadă că vine de la mine. Am încetat să mai respir pe nas, cumva în speranța că și Sonia o să facă la fel și că mirosul o să dispară complet. Liftul hodorogea la fiecare etaj ca un metronom foarte lent. Cât să-mi și țin respirația?

Agentul a descuiat o ușă veche de lemn și ne-a invitat înăuntru. Apartamentul părea un muzeu dedicat anilor 2000: mobilă roșie de cireș, draperii portocalii, în ton cu biblioteca, un colțar în bucătărie și un dulap maroniu suspendat deasupra chiuvetei. Aerul era îmbâcsit și puteai să vezi de la distanță praful de pe mobilă. Agentul s-a repezit să deschidă geamul de la bucătărie. Ne-am apropiat și noi de fereastră. Dădea spre partea din spate a blocului, unde să găsea o parcare mare, betonată, și câțiva copaci care nu ajungeau până la etajul nostru.

-Vederea e pe spate, am zis.

-Să știți că e mai multă liniște aici. N-auzi trafic, muzică, scandaluri.

-Sunt scandaluri în zonă?

-Zic așa, la modul general.

Sonia se uita la pereții acoperiți cu o faianță albă, până-n tavan.

-Îmi place bucătăria, a zis. E mare, cred că merge și-o insulă aici, în centru.

-Da, sigur că merge, a zis agentul. Ăsta-i marele avantaj: că puteți face apartamentul oricum doriți. Dacă luați unul gata renovat, nu mai e așa. Poate nu vă place faianța, poate nu vă place mobila de bucătărie. Doar nu le mai schimbați, dacă-s noi. Eu le zic oamenilor, mai ales dacă-i vorba de un cuplu: e mai bun un apartament care necesită renovare.

Apoi a tras aer în piept și a completat cu o concluzie de care se vedea că e în același timp și mândru, și nesigur: 

-E ca o foaie albă de hârtie pe care îți scrii propria poveste.

Sonia a ieșit în hol, iar apoi a trecut în sufragerie. Am urmat-o. Se uita la biblioteca veche, cu rafturile pline de bibelouri și, simțeam, cu greu se abținea să nu scoată telefonul ca să pozeze pescarul chinez, balerina sau ștrengarii care se bat, ca să le pună la stories pe Instagram așa cum fac oamenii azi cu micile aspecte înduioșătoare ale vieții.

-Bibelourile rămân? am întrebat.

-N-am vorbit cu proprietarul, dar cred că se poate stabili orice.

Agentul imobiliar era puțin încurcat, nu știa dacă vrem să oprim vechiturile sau nu știm cum să scăpăm de ele.

-Îmi place zona, a spus într-un târziu Sonia. Am stat pe-aici când eram în facultate, aveam căminul la Timpuri Noi.

-E o zonă foarte bună. Are școli, grădinițe, locuri de joacă. E și Parcul Tineretului aproape. Puteți să ieșiți cu copilul la plimbare, dacă aveți. Sau când o să apară.  

Pesemne că Sonia a părut puțin incomodată de remarcă, pentru că agentul s-a grăbit să adauge, ca să-și repare gafa:

-Asta pentru cine are copii și vrea, că nu-i obligatoriu. În ziua de azi, dacă mă-ntrebați pe mine, e mai bine fără. Și-așa suntem opt miliarde de oameni pe planetă. Și din câte-nțeleg, ar putea să fie mai mulți, că-s locuri izolate unde nu i-a numărat nimeni.

-De acord, a spus Sonia. Dar mai bine vorbim ce-i de vorbit. 

-E adevărat și îmi cer scuze.

-Are și baie de serviciu? am întrebat.

-Are, cum să nu? Toate apartamentele cu trei camere construite după 1980 au.

Ne-a deschis o ușă din hol despre care credeam ca e de la o debara.

-Momentan e spațiu de depozitare, dar poate fi amenajat frumos. Încape și o cabină mică de duș aici, în colț.

-Chiar e mare pentru o baie de serviciu, a apreciat Sonia.

-Doamnă, ăsta e un apartament foarte bun. E de trei zile anunțul și m-au sunat zeci de oameni să mă-ntrebe de el. Nu exagerez. Aici și-n Nerva Traian se dau cel mai repede. Eu zic să vă gândiți serios.  

Cu mersul ei de sfânt care plutește pe ape, Sonia a trecut să vadă dormitoarele și a apreciat ferestrele mari, orientate spre sud. În baie, a remarcat că există un geam de aerisire care dă în exterior și a chicotit ca un copil atunci când a văzut micul abțibild cu delfin lipit în dreptul căzii. Delfinul ar fi urmat să dispară de-acolo odată cu renovarea, dar ceva din entuziasmul Soniei lăsa de înțeles că spiritul lui o să fie mereu prezent.

Mai târziu, ne-am dus la cârciuma de vinuri unde ieșiserăm și la prima întâlnire. Era într-o curte îngustă din cartierul evreiesc, la umbra unor copaci și-a casei cu două etaje de alături. Din stradă, n-ai fi ghicit că-i cârciumă. Niciun panou nu anunța asta și poarta era mereu închisă, dar obișnuiții locului, pe care alți obișnuiți ai locului îi aduseseră acolo de-a lungul timpului, știau că poți oricând să intri și să te așezi la o masă. La fel ca la prima întâlnire, am stat cu Sonia la masa dinspre stradă, pentru că era cea mai izolată și puteam vorbi fără să ne audă nimeni.

-Nu trebuie să fii mereu politicoasă și de treabă, i-am zis. Mi-ar fi plăcut să-mi spui și ce nu-ți convine la apartament.

-Măi, ție trebuie să-ți placă. Nu eu mă mut acolo.

-Poate vedeai defecte pe care eu nu le-am observat.

A oftat. Își căuta cuvintele sau mai degrabă un mod de a spune ceva ce avea de mult pe suflet.

-Uite, deja mi se pare ciudat că m-ai luat să vezi apartamente. Abia ne cunoaștem și parcă e prea mult.

Aș fi vrut să o luăm mai încet. Pentru al doilea date era mai bine să ieșim la un film sau la un pahar de ceva.

–Suntem la un pahar de ceva.

-Da, sigur, după ce-am pozat în cuplu care caută să-și cumpere casă.

Mi se păruse o idee originală pentru a doua întâlnire să mergem să vedem apartamente. Era genul de chestie pe care-o vezi în filme, atunci când el și ea se-apucă să probeze pălării ridicole pe care nu le vor purta niciodată, amuzându-se într-un fel pe care nimeni în afară de ei nu-l înțelege. E genul de complicitate care te apropie. Numai că Sonia acceptase complicitatea doar pe jumătate. Fusese de acord să vină cu mine la vizionare, dar fără mare entuziasm, ca și cum ar fi doar o favoare pe care mi-o face, nu și un joc de care ne bucurăm împreună.

Și chiar era o mare favoare. Ieșisem recent dintr-o relație de șase ani, care se încheiase brusc și fără drame, ca un octogenar pe care-l găsește moartea într-o dimineață citind ziarul. Ba chiar marcaserăm despărțirea printr-un weekend la 2 mai în care ne-am amintit de momentele noastre bune și am participat la un karaoke de care am decis că nu vrem să ne mai amintim niciodată. După ce ne-am întors de la mare, m-am trezit singur cu un plan mai vechi. Trebuia să-mi iau apartament până când o nouă tură de scumpiri și inflația nu mi-ar fi dus în derizoriu economiile din bancă. Doar că momentul era prost din alte puncte de vedere. În primul rând, veneam după șase ani în care luasem toate deciziile importante consultându-mă cu cineva. Apoi, mi se părea că-s atât de dărâmat după despărțire că nu mai aveam încredere în felul în care apreciam realitatea.

Am văzut câteva apartamente și singur, dar marele meu noroc a fost că nu mi le permiteam. La vreo două săptămâni după ce m-am întors de la 2 mai, am ieșit la un pahar de vin cu Sonia. Era o seară de vineri. Ne-am întâlnit la o terasă din centru. Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme, m-am așezat la o masă din colț și-am început să mă uit pe telefon. Cred că scrollam pe Facebook. Din când în când, mai ridicam privirea către terasa aproape goală. La vreo două mese de mine, o tânără femeie foarte frumoasă citea o carte în lumina dogoritoare de iulie. Nu-i vedeam fața, eram în spate-profil în raport cu ea, dar părea că frumusețea ei nu se reduce la un unghi anume. Era ceva ce venea din postură. Își ținea capul puțin pe spate, ceea ce nu era ușor în vârful unui corp longilin, iar asta îi dădea o demnitate aparte. Părul îi ajungea până la umeri și avea vârfurile ușor ridicate, ca și cum el însuși ar fi încercat un salt grațios. Purta o rochie lungă, de vară, și mi-am închipuit că e un personaj din cartea pe care o citește. După un timp, mi-am dat seama că e chiar Sonia.

Ne știam vag, mai mult de pe internet. Ne întâlniserăm în viața reală o singură dată, în timp ce lucram împreună pentru un proiect cultural. Scria mail-uri lungi și foarte elaborate, pe care le semna jucăuș, cu formulări blazate, dar vesele, ca un gen z nevoit să funcționeze într-o corporație. Ea nu era nici corporatistă, nici gen z, dar avea un cult al tinereții pe care-l înțelegeam, pentru că și eu îmbătrânisem fără să am copii.

După ce ne-am mutat la aceeași masă, am vorbit despre lucrurile care ne leagă. Filme, prieteni comuni, locuri în care ne-am aflat amândoi în același timp fără să ne dăm seama. La fel ca mine, și ea lucrase la un film documentar abandonat între timp. M-am gândit atunci că-s bune și eșecurile, te apropie de oamenii cu care le ai în comun. I-am și spus.

-Ei, nu e chiar un eșec, a răspuns Sonia. Poate că o să-l termin într-o zi. Abia atunci o să fie un eșec, când n-o să-l ia nici un festival și n-o să-l bage nimeni în seamă.

Împărțeam o sticlă de vin alb. După ce-am terminat-o, ne-am dus la terasa fără firmă din cartierul evreiesc și acolo ne-am pus la singura masă liberă, cea dinspre stradă. Se întunecase și o răcoare plăcută începea să se simtă. La masa alăturată, stătea un cuplu la vreo 70 de ani și, pentru un moment, m-am gândit că suntem noi, după ce-am îmbătrânit împreună. Nu i-am spus, pentru că ar fi părut ciudat. La miezul nopții, când terasa fără firmă s-a închis, Sonia a venit cu ideea să ne mutăm în Cișmigiu, la Păuni, unde am stat pe iarbă și-am tras de-o apă minerală până la trei dimineața. La final, când ne adunam de pe jos, i-am propus să vină cu mine să vedem câteva apartamente. Știa contextul.

Și iată-ne cinci zile mai târziu, după primul apartament văzut, la terasa fără firmă, amintindu-i de condițiile în care a acceptat să mă însoțească.

-N-am pozat în cuplu care-și caută casă. Ai spus că vii cu mine ca să-ți dai și tu cu părerea. Era vorba  de un ajutor.

-Nu știu dacă mă pricep. Eu pot să zic doar ce-mi place mie.

-E suficient, crede-mă.

M-am ridicat de la masă și m-am dus la bar, să plătesc, pentru că ne aștepta o nouă vizionare.

Ne-am întâlnit cu domnul Marian la o benzinărie din Titan. Era scund și îndesat, pe la 60 de ani. Pe vremuri, l-aș fi descris ca având vreo 40 și ceva de ani, dar pe măsură ce m-am apropiat și eu de vârsta asta mi-am dat seama că bătrânețea de gospodar cu păr alb, riduri și burtă începe mult mai târziu. Domnul Marian purta pantaloni trei sferturi și o cămașă în carouri, cu mânecă scurtă. În picioare avea niște pantofi negri, cu găurele. Deși vorbăreț și sfătos, avea un aer de om crescut pe stradă. Cunoștea toate blocurile după număr, de parcă erau vechi prieteni din tinerețe.

-O să vă rog să-mi semnați mai întâi contractul de vizionare. Eu merg pe încredere, oameni suntem, dar astea-s regulile de la agenție. De parcă ce mai înseamnă o foaie de hârtie în ziua de azi. Important e să fii om.

Am dat din cap că da, are dreptate, iar apoi i-am pasat contractul Soniei.

-Doamna cumpără, am zis. Sunt banii ei, dintr-o moștenire, și pe numele ei o să fie apartamentul.

Pe drum, convenisem cu Sonia asupra unei scheme care ne permitea să fentăm comisionul agenției. Ar fi urmat să fie ea cea care semnează contractul de vizionare, care nu mai avea astfel nici o valoare. Puteam să iau apartamentul direct de la proprietari, pentru că nu mă lega nimic de persoana care se angajase să-l cumpere doar prin agenție. Acum pozam în cuplu, dar nu ca niște îndrăgostiți care probează pălării, ci din considerente practice.

Apartamentul era într-un bloc cu patru etaje din anii ’80, la etajul 1, cu două balcoane și vedere pe spate. Cum intrai, te întâmpina un hol îngust și lung, de-a lungul căruia erau înșirate toate încăperile. În capăt era baia principală. În bucătărie și pe hol era o gresie maronie foarte urâtă, pe care trebuia s-o schimb neapărat dacă luam apartamentul. Faianța bej din bucătărie arăta la fel de rău. Doar în baie începuseră niște lucrări de renovare, despre care domnul Marian ne-a spus că au fost oprite în momentul în care proprietarii, două surori, s-au hotărât să vândă.

-Le-am zis: cheltuiți banii degeaba. Cine cumpără apartamentul, și-l face cum vrea el.  

Sora care locuia acolo, o femeie grăsuță și cu părul creț, cam de vârsta mea, se uita la noi dintr-un colț al bucătăriei. Agentul imobiliar vorbea despre ea ca și cum n-ar fi fost de față.

-Păi, n-am dreptate? Sunteți tineri, la început de drum, aveți alte gusturi. Debaraua asta de lemn nici nu se mai poartă acum. Acum e la modă cu ușă glisantă, am văzut și eu la fiică-mea.

Sonia se uita la debaraua care ocupa întreaga parte dreapta a holului, de la intrare și până la baia din capăt.

-Parcă e cam îngust holul, a spus.

-Da, e îngust acum, dar debaraua o să dispară, a asigurat-o domnul Marian.

-Nu contează. Și dressingul o să ocupe la fel de mult spațiu.

-Așa e, a spus domnul Marian, care era destul de trecut prin viață cât să nu se lupte aiurea cu un argument bun.

Am trecut la dormitoare. Cel mare avea un pat matrimonial în mijloc și un șifonier mic într-un colț. Draperiile erau roz, dar nu conta deloc, pentru că oricum ar fi dispărut imediat de acolo. În dormitorul mic, un pat de-o singură persoană, un dulap alb de la IKEA și-un mic birou care, după schema de culori a obiectelor împrăștiate pe el, părea al unei fetițe de școala primară.

-E cam mic și dormitorul, a observat Sonia.

-Cum să fie mic?

-Un pat mai mare n-ar încăpea aici. Ar ocupa toată camera, abia ai avea loc să treci până la geam.

-Dar de ce să puneți un pat mai mare? Puneți un pat mic, de copil. Ce, nu vreți să faceți copii?

Domnul Marian părea iritat.

-Bine, dacă n-aveți deja, a mai spus el, calmându-se.

Proprietara apăruse în ușă fără nici un zgomot, ca un spectru din altă lume care-și bântuia deja casa.

-Nu mi se pare chiar așa de mic, am zis. La fel era și camera mea de la Buzău. Dacă pui o canapea extensibilă, ai și un pat mare pe timp de noapte, și spațiu ziua.

-Tu știi.

După replica asta a Soniei, domnul Marian s-a uitat confuz de la unul la celălalt, neștiind ce să priceapă din ea.

La final, am auzit prețul și mi-a convenit. Era preț fix, ultimul preț. N-avea rost să mai negociez, știam cu cât s-au vândut trei camere într-un bloc mult mai vechi din zonă. M-am uitat întrebător la Sonia. Așteptam să-și intre în rol și să dea, de formă, OK-ul final. Nu a înțeles. S-a uitat la rândul ei întrebător la mine și a ridicat discret din umeri.

-Ce crezi? am întrebat-o.

-Ce să cred?

-Prețul. E bun, nu? Îți convine.

-Da, sigur.

Domnul Marian s-a uitat la proprietară și i-a adresat primele vorbe de când îi vedeam împreună.

-Vedeți? V-am spus că se dă repede dacă punem prețul corect?

Apoi s-a întors spre noi.

-Deci batem palma?

-Dacă actele sunt în regulă, sigur. Blocul n-are risc de cutremur, nu?

-Ce risc să aibă? Are patru etaje și e din 1985. Uitați-vă aici ce pereți groși.

Domnul Marian a pus mâna pe interiorul tocului ușii de la sufragerie. Nu putea să-l cuprindă cu palma.

-Ăsta rezistă și la bombardament nuclear.

-Este foarte solid, a zis și proprietara. A fost construit pentru cadrele militare. Când eram eu mică, numai ofițeri stăteau la scara asta.

M-am uitat iar la Sonia, ca să văd ce reacție are față de imaginarul ăsta cazon: armată, război nuclear.

-Ia-l, dacă-ți place, a spus ea.

-Dar tu ce crezi?

-Eu am zis ce aveam de zis.

Domnul Marian s-a uitat iar de la unul la celălalt, iar apoi s-a întors spre mine, dându-și seama că eu sunt cel care ia deciziile, în ciuda a tot ce-am discutat la început.

-Bine, atunci facem așa: luni merg la primărie, scot certificatul fiscal, iau și adeverința de la asociația de locatari și marți la prima oră ne vedem la notar. Dacă aveți vreun notar, la el mergem. Știți pe cineva?

-Da, am spus.

Mă gândeam la o discuție pe care o avusesem cu ani în urmă cu un prieten care, luându-și casă, apelase la soția notar a unui coleg de muncă. De atunci nu mai vorbisem cu el. Știu doar că între timp își schimbase job-ul.

-Atunci mergem la sigur, acolo unde știți, să nu pierdem timpul, a spus domnul Marian.

-E nevoie de vreun avans?

-N-ar fi rău, dar acuma… Ce avans să mai dați, dacă luați apartamentul în trei zile? Că doar v-ați decis. Am bătut palma.

-Dacă și actele sunt ok, nu văd ce-ar putea să mai intervină.

-Actele sunt gata. S-a făcut și succesiunea, și tot.

-Atunci rămâne să ne vedem marți la notar și aia e.

-Așa e. Cuvântul e cuvânt. Oameni suntem.

După ce ne-am despărțit de domnul Marian, i-am spus Soniei că m-am răzgândit și că nu mai vreau să fentez comisionul agenției.

-Oameni suntem, i-am repetat refrenul agentului imobiliar, în timp ce traversam bulevardul Camil Ressu pe trecerea aia de pietoni la care opresc rar mașinile și trebuie să fii mereu atent să nu vină una cu viteză și să te spulbere. Dacă ne-am înțeles prin el, așa rămâne.

Adevărul e că mai aveam un motiv. Mi s-a părut că proprietara nu i-ar fi ieșit din vorbă domnului Marian și că nici eu și nici ea nu ne-am fi descurcat să facem rost de toate actele necesare. Sau poate că ne-am fi descurcat, dar cu mare bătaie de cap. Avea și comisionul ăla rostul lui, iar agentul, un rol clar în marea schemă a lucrurilor, pentru care-și merita banii. Oameni suntem.  

Am intrat într-un Mega Image de la Matei Ambrozie, am luat o sticlă de prosecco și două pahare de carton și ne-am dus în IOR, unde ne-am așezat pe iarbă, la umbra unor copaci, pe o colină cu vedere spre lac. Sonia îmi spusese la prima întâlnire că urăște IOR-ul, cu aspectul lui îngrijit și iarba mereu tunsă, de parcă ar fi gazonul unui stadion din Premier League. Nu era un loc care să-ți dea senzația că ești în natură. Mereu se-nghesuiau pe alei sute de oameni care mergeau la pas și tu, stând pe iarbă undeva aproape, erai un simplu exponat de pe traseul lor. O singură consolare aveai: pentru ei, erai mai puțin interesant decât pensionarii din Titan care se-ntindeau pe aceleași coline în costum de baie, ca să se prăjească la soare. Asta dacă nu erai chiar unul dintre acei pensionari.

După ce-am ciocnit un pahar în cinstea apartamentului, Sonia mi-a spus că misiunea ei s-a încheiat și că e ultima noastră întâlnire.

-Nu mă-nțelege greșit, ceva atracție există între noi, a spus. Altfel n-aș fi aici. Dar mi se pare aiurea tot contextul.

-Că am văzut apartamente?

-Că ai ieșit recent dintr-o relație lungă și că acum cauți înlocuitori. Și nu, n-a ajutat nici că m-ai luat cu tine ca să vedem apartamente în care să ne mutăm împreună.

-N-o să mă mut nici măcar eu de mâine acolo. Ai văzut în ce hal arată și câte mai sunt de făcut?

-Nu mâine, dar anul ăsta.

-La Crăciun cel mai devreme. Dar cred că nici atunci.

-Asta nu schimbă nimic felul în care mă simt eu.

Prin fața noastră, la vreo zece metri, se perindau grupuri de oameni pe aleea care înconjoară lacul. Mergeau încet și fără țintă, ca niște morți vii, simple decoruri în drama pe care-o trăiam. Cum era să nu treci printr-un moment atât de decisiv al vieții tale? Cumpărarea unui apartament, începutul unei relații. În locul lor, cred și eu că aș merge lent și fără țintă în jurul unui lac, în spatele altor oameni care se urnesc la fel de agale, doar ca să ajung, după un tur complet, în locul din care am plecat.

 Pe la al doilea pahar de prosecco, ca să-i alung Soniei impresia că ar fi un simplu înlocuitor, i-am spus de momentul în care o văzusem pentru prima oară, cu vreo opt ani în urmă, la o petrecere de Crăciun. Era de mână cu prietenul ei de atunci. Mi se păruse foarte frumoasă și-mi aminteam că avea ceva foarte distins în felul în care își ținea bărbia ridicată și capul ușor pe spate. Cum putea să fie un surogat când am păstrat în toți acești ani imaginea ei în minte? Cred că am pronunțat într-un fel prea sentimental ”toți acești ani”, pentru că toată fraza a sunat fals, deși nu era.

-Uite, exact asta nu-mi place, a zis. De ce crezi că m-ar convinge în vreun fel ce-mi spui acum? Ar trebui să fiu recunoscătoare că am făcut parte din fantezia cuiva?

-Nu, dar e o chestie mai veche care ne leagă.

-Nu cred că merge în ambele direcții. Adică poate doar pe tine te leagă de mine. Dar mai sunt și eu în povestea asta, nu? Și cred că am și eu dreptul să-mi placă de cineva la care să mă gândesc seara, înainte de culcare. Nu să zic mersi dacă cineva s-a îndurat să proiecteze chestii asupra mea. Știi ce? Mie nu-mi plac deloc poveștile astea, e ceva bolnav acolo.

Și-a schimonosit fața aproape teatral, ca și cum s-ar fi gândit la ceva la care n-a vrut să se gândească.

După ce-am terminat sticla de prosecco, am plecat spre stația de metrou Titan cu un amestec de încredere și dezamăgire. La Unirii am coborât amândoi, a mers fiecare pe calea lui și n-am mai vorbit câteva zile.

Luni, cu o zi înainte să merg la notar, mă așteptam să-mi scrie sau să mă sune, dar n-a dat nici un semn. A sunat, în schimb, domnul Marian, care m-a rugat să am la mine cash, pe lângă comisionul agenției, și opt mii de lei, pentru ca surorile să achite impozitul pentru vânzarea apartamentului.

-E așa de mare impozitul pentru că apartamentul a fost dobândit în mai puțin de un an, a explicat el.

M-am dus la bancă să retrag banii și, când am văzut cât de mare e teancul care trebuie plătit doar ca impozit, mi-am dat seama de importanța momentului. Seara m-am dus devreme la culcare, dar am descoperit că mi-e greu să adorm. Mă gândeam la apartamentul pe care urma să-l cumpăr. Începusem să am îndoieli. Nu cumva mă aruncasem prea repede? O decizie ca asta faci o dată în viață, poate de două ori. Îmi venea în minte holul ăla îngust și întunecat și mi se părea că sunt prins într-un cavou pe care trebuie să mi-l renovez singur înainte să-mi petrec eternitatea acolo. Nu mă gândisem destul, fusese un impuls de moment. Nici măcar n-am trecut noaptea pe-acolo, să văd cum e zona. Poate că-s petreceri cu muzica dată la maximum până la trei dimineața și grătare scoase afară și butoaie mari de fier din care se ridică flăcări până la etajul trei. Nu eram într-o perioadă în care să iau decizii importante. Nu vedeam corect realitatea. Simțul meu era viciat. Sonia, de exemplu. Mă gândisem că o s-o emoționeze să audă că o văzusem în urmă cu mulți ani și rămăsesem în minte cu imaginea ei. Nu s-a întâmplat asta și avea dreptate. E bine să mai ai un punct de vedere.  

La 11 trebuia să mă întâlnesc cu domnul Marian la notar. La 8 și jumătate l-am sunat și i-am spus că nu mai cumpăr apartamentul. I-am și explicat: m-am consultat cu un prieten și mi-a spus că lucrările de renovare vor costa mult mai mult decât credeam și că, în condițiile astea, nu-și merită banii. În plus, nici nu-s dispus să iau un apartament în care n-o să pot sta în următoarele șase luni.

-M-am gândit mai bine și aș prefera să iau unul gata renovat, i-am zis, la final.

-Nu e corect ce faceți. Puneți oamenii pe drumuri. Eu ieri am alergat toată ziua să iau fiscal și adeverințe. Costă și astea bani.

-Am înțeles și pot să vi le plătesc.

-Nu e de bani, e de cuvânt. Ai zis ceva, te ții de ce-ai zis, că doar oameni suntem.

-Am înțeles, dar asta se aplică atunci când îți iei cel mult o bicicletă. Un apartament îți cumperi o dată în viață. Nu pot să fac pasul ăsta în care nu mai cred doar pentru că mi-am dat cuvântul.

-Atunci de ce ați mai zis că-l cumpărați?

-A fost greșeala mea. Nu trebuia să zic. M-am aruncat, îmi cer scuze.

-Nu se face așa ceva. Trebuia să vă iau avans. Hai, buna ziua, că mă enervez și cine știe ce mai zic.

După ce-am închis, mi s-a părut că pot să-mi reiau viața de la capăt. Nu credeam că poți să te simți atât de ușurat pentru atât de puțin. M-am uitat în jur, la garsoniera în care stăteam cu chirie, ca la un prieten vechi, care urmează să-mi fie alături mult timp de-acum încolo. Până la urmă, putea fi și garsoniera un loc nou, de unde s-o iau de la capăt. Trebuia doar să reamenajez puțin. Să renunț la o parte din cărțile care aglomerau rafturile pe mai multe rânduri, să cumpăr niște plante, poate o lampă nouă. 

Domnul Marian a sunat din nou, dar i-am respins apelul. M-am dus la bucătărie, să-mi fac o cafea, și, în timp ce puneam moka pot-ul pe aragaz, au auzit soneria telefonului. M-am întrebat de ce tot insistă omul ăsta, câte reproșuri vrea să-mi aducă și de ce ține neapărat să-mi facă morală pentru un gest altfel rațional din partea mea, dar când am ajuns la telefon am văzut că nu era el, ci Sonia.

-Vezi că mă tot sună agentul tău.

-Ce vrea?

-De unde să știu? Nu i-am răspuns. După ce-am văzut că insistă, i-am blocat numărul. Sună-l tu și spune-i că eu n-am nici o legătură cu apartamentul vostru, nici măcar cu tine. Cred că ar trebui să-i spui adevărul. Oricum, fraieră eu, că am completat foaia aia de vizionare și mi-am lăsat datele.

-Foarte bine că i-ai blocat numărul. O să i-l blochez și eu.

-Tu de ce să-l blochezi? Nu vă duceți la notar, să iei apartamentul?

-Nu, m-am răzgândit. L-am anunțat în dimineața asta că nu-l mai iau. Aveai dreptate, holul ăla e prea îngust, camerele prea mici. Are suprafață de apartament cu două camere.

-Cum crezi.

-Dar mă enervează că te sună pe tine. Mie deja mi-a făcut capul calendar că nu mă țin de cuvânt. Cred că vrea să-ți reproșeze și ție chestii.

-Ce să-mi reproșeze?

-Pun pariu că are impresia că din cauza ta m-am răzgândit. Tu mi-ai zis de hol, de dormitorul mic, de gresia care trebuie schimbată.

-N-am zis nimic de gresie.

-Mă rog, ai fost foarte critică. Și foarte bine că ai fost, eu ți-am spus să-mi atragi atenția dacă vezi lucruri care nu-ți plac. Dar acum văd că nea Caisă dă vina pe tine.

Din bucătărie se auzea cum moka pot-ul a dat în clocot. M-am dus să opresc focul.

-Îmi pare rău că te-am băgat în asta, dar stai liniștită, rezolv eu. 

După ce mi-am turnat cafeaua, m-am oprit din a construi scenarii violente cu ce urma să i se-ntâmple domnului Marian dacă nu se potolește și am pus mâna pe telefon. Am sunat, gata să trec și eu la înjurături și amenințări dacă era cazul. A răspuns aproape imediat.

-În sfârșit, credeam că nu mai dau de dumneavoastră, a spus cu vocea lui sfătoasă și practică de gospodar. Am vorbit cu surorile și-au zis că-s gata să mai scadă prețul cu cinci mii.

Am tăcut, nu știam ce să zic.

-Cinci mii de euro, a explicat el.