Răscoala 1907

Timp de lectură aprox. 13 minute

Erau praf de frig. E un 23 decembrie friguros. În fața blocului de garsoniere de 10 etaje, de pe strada Rascoala 1907, stau Andrei și Sorina, vecini de palier în blocul de patru etaje, de la două străzi distanță.

Pe aici nu prea mai veniseră, că era zona și mai săracă a cartierului. Sau cel puțin așa le ziceau părinții. „Noi nu suntem ca ei, măi mamă, ce cauți tu acolo?” auzea Sorina când voia să meargă să se joace la bătătorul de covoare. Aici erau blocuri de 10 etaje, lungi, fără balcoane. Aici erau blocurile de garsoniere în care stau toți amărâții. În ele locuiesc trei categorii de oameni: bătrâni pe care i-a uitat Dumnezeu acolo, zilieri care lucrează pe cine știe ce șantier și fel de fel de șmecherași de 30 de ani care se tot plimbă cu mașini străine prin spatele blocurilor.

Aici nu mai vezi atâtea luminițe de Crăciun în geamurile mici și murdare ale camerelor, spre deosebire de cum sunt la blocurile de patru etaje. Una, două, pe ici, pe colo. În schimb, vezi geamuri aburite cu borcane în ele. Aici nu vezi 2-3 familii care au termopan, aici vezi maxim câteva geamuri luate de la vechile autobuze RATB. Aici e locul unde oamenii de la blocurile de patru etaje (care au și balcon!) se uită ca să se simtă mai bine, cu toate că-i doar o stradă și o centrală distanță.

Andrei e cu geaca lui de ski, roșie și unsuroasă, căpătată de la o rudă plecată în Germania, și Sorina cu niște mănuși de la tac-su, cu două măsuri mai mari, care încă miroseau vag a motorină. Scăpaseră de-acasă pe la cinci jumate, „când se face bezna, că atunci se dau banii, bă”. Erau bucuroși că au ieșit afară. Sorina abia aștepta să scape de taică-su, care puțea a țuică și îi sărea țandăra din orice, iar Andrei putea îndura mai bine frigul de afară decât pe ăla din casă. De o lună li se spărsese un geam și părinții îi spuneau că nu vor să-l schimbe, ca să țină bradul mai mult.

Aveau cu ei un clopoțel mic și galben. Cântau prost, dar tare, și clopoțelul scotea un sunet spart. Pe lângă clopoțel mai aveau și o stea, dată jos din bradul de Crăciun al familiei lui Andrei. Au țintit din prima blocurile de garsoniere cu 10 etaje. Mai multe uși înseamnă mai mulți bani, și, prin cine știe ce mecanism, la garsoniere se dădeau per total mai mulți bani decât la blocurile cu 3-4 camere. În plus, le plăcea și să meargă cu liftul: avea un soi de exotism.

La colțul blocului, un bărbat în trening, cu niște sticle de lapte goale într-o plasă și o țigară în mână, le-a aruncat o privire și a șuierat matol, în timp ce se urnea spre magazinul de vis-a-vis:

— Plecați, bă, acasă! Ați venit aici să ne faceți gălăgie!

Au deschis ușa grea a blocului, metalică, și au intrat. Înăuntru, neonul de pe holuri bâzâia ca o muscă mare și verde, intermitent. Pereții erau scrijeliți cu graffiti. Au intrat fără să zică nimic — niciun plan, nicio vorbă — parcă și ei impresionați de cât de mare era scara blocului. Nu mai văzuseră un avizier cu 80 de cutii poștale. Ușa s-a închis în spatele lor cu un „clanc” sec.

Liftul nu funcționa, așa că s-au pus pe urcat un etaj, apoi încă unul, și, spre surprinderea lor, nu le-a deschis nimeni ușa nici la etajul unu, nici la etajul doi. Coridoarele erau lungi, dar înguste și slab iluminate de câte un bec rahitic. Ușile erau toate vechi, de lemn, cu câte un vizor negru. Dinspre apartamente nu se auzea nimic.

— Mai urcăm?

— Hai.

La etajul trei au ajuns pe coridorul lung, care avea câte 8 apartamente pe o parte a scării (câte 4 față în față) și alte 8 apartamente pe cealaltă parte. În stânga, în capăt, era un copil care bătea o minge de plastic. Părea de aceeași vârstă cu ei, îmbrăcat puțin mai jerpelit. Teniși chinezești care odată fuseseră albi, dar acum erau o culoare incertă, o pereche de pantaloni de raiat și o bluză albastru decolorat. Se ducea de colo-colo cât timp își dădea pase singur, într-un soi de handbal-fotbal. Nu părea că i-a observat pe cei doi intruși ai blocului.

— Hei! Părinții tăi sunt acasă? Poate ne primesc cu colindul, spuse Andrei.

— Nu sunt, răspunse copilul, automat, fără să ridice capul spre ei.

— Dar aici nu e nimeni acasă? Nu ne răspunde nimeni la nicio ușă, dar luminile afară erau aprinse.

Copilul doar dădea în continuare cu mingea de podeaua holului, fără să se uite către ei: clanc, clanc, clanc. Era un sunet ca o bătaie din palme, care producea ecou. Pe Sorina o deranja sunetul, dar o deranja și mai tare faptul că simțea că sunt atât de insignifianți încât acest copil nu considera necesar să își îndrepte o secundă privirea spre ei.

— De ce nu te joci afară? Din cauza ta nu ne deschide nimeni? Faci gălăgie și ești și rău! îi spuse Sorina, pe un ton iritat.

— Nu vreau să ies. Pot să ies oricând, dar nu vreau.

— Hai, lasă-l în pace, că n-are el treabă, spuse Andrei.

Sorina și Andrei mai bătură la 3-4 uși și plecară descumpăniți spre următorul etaj.

Aici coridorul avea un aer ciudat. Jumătate de hol era în construcție, cu niște plastice puse pe jos și niște schele de-a stânga și de-a dreapta lui, pe pereți. Ușile păreau că lipsesc, dar erau trasate cu cretă roșie urme de uși unde ar fi trebuit să fie în mod normal. Puteai vedea astfel doar un coridor lung, de vreo 10-15 metri, în construcție. Schelele erau luminate de neoane puternice, albe, care scoteau un bâzâit continuu. Tavanul părea mai înalt și era de un alb impecabil.

Pe partea care nu era în construcție puteai vedea niște uși de lemn, maronii, lăcuite proaspăt. Aici lipsea lumina, iar singura sursă de iluminat era un bec rahitic, roșiatic, în capăt. Se simțea, în schimb, un fum de țigară și se auzea un zumzăit. Își micșorară ochii și, cu greu, au deslușit un grup de adolescenți care fumau și beau bere la pet, stând în cur pe coridorul slab iluminat. În acea clipă, unul dintre adolescenți ridică brusc capul.

— Ce faceți, copii, aici? Ia faceți-vă încoa.

Andrei îngheță. Sorina puse mâna pe el și îl strânse de braț.

— Hai, boss, la ei. Ia zi, ai o țigară? Spuse altul din grup, și, ca la o comandă, se ridicară amenințător toți.

Sorina îl trase pe Andrei și îi șopti scurt: „Hai!”. O luară la goană amândoi și, mai mult din instinct decât conștient, urcară două etaje, sărind câte 2-3 trepte odată, până când nu se mai auzea nimic în spatele lor. S-au oprit pe scară și au făcut liniște, cu respirația tăiată, să vadă ce se întâmplă.

După 2-3 minute de liniște, Sorina și-a luat inima în dinți.

— Hai să coborâm, te rog. Nu-mi place.

— Nu, că mă omoară tata dacă mă întorc acasă fără nimic. Hai să mai încercăm 2-3 uși și aia e.

Intrară pe coridorul de la etajul 6. Era un coridor parcă și mai lung. Numărară 30 de uși de-o parte și de alta. În dreptul fiecărei uși erau geamantane, pungi peste pungi, cărți aruncate. Ușile semănau cu cele de la etajele de mai jos. Erau de lemn, dar lacul începuse să se scorojească. Pe tot holul se auzea un zumzet continuu. Ascultând mai atent, realizară că se aude din spatele ușilor.

S-au dus la o ușa care are pe ea numărul 76 și au bătut. Nimic. Sorina își lipi urechea de ușă și auzi înfundat:

— Ți-am zis de o mie de ori să nu lași farfuriile alea în chiuvetă!

— Și eu ți-am zis că nu sunt servitorul tău!

— Nu e vorba de farfurii, e vorba că nu-ți pasă de nimic!

— Ba îmi pasă… doar că nu mai pot să țin pasul cu toată nemulțumirea ta.

Se uită la Andrei, care o întreba din cap „ce?”.

— Nimic… parcă sunt mamă și tata. Se ceartă ca proștii.

Mai bătură la 10 uși și la fiecare ascultară alt lucru: doi iubiți își făceau declarații de amor, un bărbat își cerea scuze și zicea că nu se va mai întâmpla niciodată, plânsete necontrolabile, o mamă care repeta „culcă-te odată!”, conversații în șoaptă, Andreea Esca prezentând știrile, tuse tabagică și pași tropăiți pe linoleum. Pe lângă astea erau și o groază de mirosuri care se acopereau alternativ unul pe altul: de la miros de vinete coapte la miros de gunoi rânced.

— Andrei, hai să mergem, nu mai pot. Ceva e ciudat. Nu mai vreau. Hai, te rog!

— Bine, hai să coborâm, cedă Andrei care incepea să simtă și el un ușor fior pe șira spinării.

S-au întors și au început să coboare scară cu scară. Aparu, în schimb, problema că scările nu se mai terminau si peisajul se schimba constant. Tencuiala devenea altfel decât o țineau minte, la fiecare etaj — la unul era galbenă și scorojită, la altul un alb orbitor, iar la altul bej rahitic, plin de graffiti și cuvinte porcoase, printre care Andrei descifra doar „ZIP”, „țapu”, „aici sunt banii dumneavoastră”. La cinci era acum un mov vulgar care mirosea a țigări și a Malizia.

După jumătate de oră de bâjbâit prin bloc, deja vocile lor se lichefiaseră într-o tăcere neagră și lipicioasă. Se simțeau ca într-o supă groasă prin care înotau cu pașii lor mici.

— Câte etaje are? întrebă Sorina.

— Zece, nu? zise Andrei.

— Parcă am coborât deja zece.

— Nu cred.

— Ba da.

Scările se scurtau din ce în ce mai mult și holurile se lungeau ca o spaghetă. Coborau câte jumătate de nivel, ajungând pe holuri din ce în ce mai lungi, cu înălțimi așa de mari încât nu le puteai vedea tavanul. Ușile, tot mai apropiate una de alta, aveau vizoare care te făceau să crezi că 100 de ochi se uită la tine. Garsonierele păreau că se înghit una pe alta, iar ecoul pașilor era singurul lucru care se mai auzea pe coridoarele interminabile. Nimic nu mai semăna cu ce era înainte.

În scurt timp au descoperit că, în loc să coboare, urcau. Etajul 2 devenise etajul 12. Iar etajul 13 devenea etajul 3.

Sorina și Andrei măriseră pasul și, pe la etajul șaișpe, paișpe poate, au trecut pe lângă o femeie care fuma, cocoșată, pe un coridor jos și scurt, cât o cameră de garsonieră.

— Ce căutați? Nu e locul vostru aici, copii. Duceți-vă acasă, că-l pun pe Cerber pe voi!

Andrei a râs scurt, dar tremura. După ce au depășit-o, au tulit-o la fugă. Se opriră pe scară, ținându-se de balustrada neagră de plastic, parcă sperând să nu cadă în gol.

— Ce a zis? întrebă Sorina.

— Ceva de CRBL.

— Cine e ăla?

— Nu știu.

Coborau. Fiecare pas era hotărât și ferm, simțind scările sub tenișii lor subțiri. Dar când ajungeau la palier, plăcuța de pe perete le spunea altceva.

„Etajul 9.”

Mai devreme fusese „Etajul 7”.

Înainte de asta, „Etajul 6”.

— Frate, nu coborâm deloc, zise Andrei, cu voce joasă.

— Poate facem cerc. Adică… poate e gaura d-aia neagra, cum am văzut în revista aia la Geografie, zise Sorina. Voia să fie o logică acolo și avea senzația că, dacă spune ceva, dacă numește chestia, atunci se pot trezi la realitate și vor putea ieși din orice intraseră.

Au decis că singura șansă e să coboare iar și iar și iar și să numere fiecare pas. Cinci etaje. Numărate în șoaptă. Fiecare treaptă. Treisprezece trepte a câte treisprezece pași fiecare pe etaj. Fiecare pas făcut în jos. Șaizeci și cinci de trepte și șaizeci și cinci de pași. Și totuși, când au ieșit pe hol:

„Etajul 10”.

Holul era negru ca un tăciune. Un ușor bâzâit de neon se auzea în aer din capătul extrem, drept, iar un miros de așternuturi curate le inunda nările.

— N-a fost așa, zise Sorina. Nu era așa. Nu era așa ultima dată! Ce facem?!

Se intreptară ca niste țînțari spre singura sursă de lumină – neonul care bâzâia. În dreptul neonului se afla o ușă înaltă parcă de cinci metri, albă imaculat. Andrei se apropie de ea. Pașii nu mai erau asa siguri. Podeaua parcă nu mai era așa fermă. Pe ușă scria ap. 25. Dinspre cealaltă parte a ușii se auzeau colinde. Se auzeau voci care vorbeau una peste alta. Peste toate se auzea o voce de copil, metalică, care cânta un colind indescifrabil.

Andrei apăsă pe clanță, încet, și împinse ușa.

Ușa se deschise încet, o lumină albă, puternică le inunda ochii.

Andrei intră primul și mai apoi intră Sorina, iar în urma lor, cu un plescăit, se închise și ușa.Primele 2-3 minute, până s-au obișnuit cu lumina, au stat dezorientați. În jur se auzeau tocuri, mașini și claxoane.

Erau în fața blocului, care era mai scorojit ca oricând. Cartierul, în schimb, era complet schimbat. Betonul cu gropi în el fusese înlocuit de bitum negru. Daciile fuseseră înlocuite cu Golfuri, Mercedes-uri și BMW-uri, iar ce era murdar era acum curat.

Mănușile lor, în schimb, încă miroseau a motorină. Hainele încă erau unsuroase și clopoțelul încă suna spart. Se uitară în spate și blocul arăta la fel: un monolit de beton cu zeci de geamuri mici.

Pe trotuarul de vis-a-vis, dintr-o cafenea hip, „beans and pots”, doi studenți se holbau la ei.

— Pfai, iar boschetari… Sunt din ce în ce mai mulți, spuse unul, scârbit. Poliția nu face nimic, degeaba plătim taxe.

De la un colt de magazin un bărbat în trening, cu niște sticle de Coca-Cola într-o plasă și un Glo in mană, le-a aruncat o privire și a șuierat matol, în timp ce se urnea spre trecerea de pietoni:

— Plecați, bă, boschetarilor! Ați venit aici să ne faceți gălăgie!

Andrei și Sorina aruncară priviri rapide și speriate între ei. Andrei avea acum o barbă lungă, soioasă, neîngrijită și îmbătrânise. Era un batran chircit, iar mâna dreaptă îi tremura ușor. Sorinei i se aspriseră trăsăturile și avea unghiile lungi, negre. Corpul îi durea și simțind un frig de care nu reușeau să scape orice făceau.

Porniră înspre vechile lor case. Se opriră din drum cand văzură ca vechile blocuri de patru etaje fuseseră înlocuite de o clădire de birouri de 24 de etaje, de sticlă. Puteau vedea cum cladirea era acum un furnicar de oameni care mergeau de la un monitor la altul.

Își făceau cu greu drum printre trotinetele electrice spre o direcție incertă, ca o epavă. Oamenii păreau să nu îi vadă decât atunci când încercau să intre într-un magazin. Cand incercau sa comunice ceva, orice, le ieșeau din piept doar niște mormaieli terne.

Erau niște relicve ale unui vechi ghetou într-un cartier nou. Erau o pată care nu ieșea de pe textura urbană a unui oraș frumos și curat.

Singurul loc care îi putea primi acum era cealaltă relicvă a cartierului: blocul de garsoniere P18, de pe strada Răscoala 1907. Blocul care se încăpățâna să nu cadă și care, din cine știe ce erori juridice anterioare, nu putea să fie dărâmat. Pata care nu ieșea de pe cusătura indiferent cu ce o spălai.