Undeva la Sud de realitate

Timp de lectură 15 minute

Câteodată mă opresc în mijlocul străzii și mă rezem de mine.

Sunt cu plasele de piață în mână și mă uit la mine în reflexia unei vitrine. Mi se pare că am îmbătrânit. Un trecător mă întreabă dacă am pățit ceva. Am pățit multe, dar îi răspund că sunt bine. Mă duc cu plasele la mașină și le aranjez în portbagaj. Uitându-mă în retrovizoare, îmi surprind ochii și îmi trece din nou același gând care mă bântuie de ceva vreme: am semănat toată viața cu tata și acum încep să semăn cu mama.

Mă hotărăsc brusc să merg acasă.

Acasă e la două sute patruzeci de kilometri de unde locuiesc acum, într-un sat la malul mării. În timpul verii e stațiune, dar în restul anului e sat. Las piața în mașină, urc să-mi iau câteva haine și pornesc spre ai mei.

După ce, timp de o oră, fie vorbesc la telefon încercând să-mi rezolv încă o zi liberă după weekendul ăsta, fie înjur traficul, reușesc, în sfârșit, să ies din București. Opresc muzica și merg tot drumul în liniște.

Ajung acasă. Intru cu plasele de Mega în mâini, iar mama mă ceartă că am cheltuit banii aiurea, când ei aveau atâta mâncare. Tata scoate cumpărăturile din plasă și se miră la un kefir în sticlă de sticlă, „cum erau odată”. Îl deschide și bea. Îi place. Mă întreabă cât costă. Nu știu. Nici el nu e surprins, nici mie nu-mi e rușine. În una dintre pungi găsește bonul, pe care îl citește cu voce tare. Când ajunge la kefir, zice „Zece lei cincizeci și nouă”. Face o pauză, ridicând sprâncenele și aplecând ușor capul într-o parte. Înțeleg că e scump.

Intră în casă frate-miu, care seamănă leit cu mama. Mă uit la el și sunt surprinsă că, deși am început să semăn cu mama, cu el nu semăn deloc. Scot două albume și câteva plicuri cu fotografii dintr-un sertar. Mă uit la pozele alor mei din tinerețe. Semăn cu tata, e clar, nu cu mama. Ei nu mai seamănă cu ei din tinerețe, și asta mi se pare trist.

Ies la plimbare. E pustiu, așa cum mă așteptam. Eforie Sud, toamna, e cel mai frumos. Cobor scările de la Orizont și ajung pe plajă. Merg până la Capu Turcului și mă uit, din când în când, la mare și la valuri, spre orizont. Pe mal e plin de scoici și, din loc în loc, meduze eșuate. Sunt translucide, cu cea mai fină nuanță de gri, aproape albe, cu irizații bleu și lila.

Aici văd lucrurile frontal, clar; le știu aproape în detaliu. Bucureștiul și restul vieții mele le văd cu privirea periferică și mereu pe fugă.

La Capu Turcului, mă hotărăsc să merg mai departe, spre camping, și să urc pe acolo în sat. Trec printre bărcile pescarilor aliniate pe nisip. Într-una dintre ele e o pisică cu cinci pui. Scot telefonul și le fac o poză, să le-o arăt alor mei. Satul, așa pustiu cum e, nu pare părăsit.

Îmi verific telefonul să văd cine mi-a scris. Înainte să-l pun la loc, în buzunar, scot vibrațiile și îmi schimb setările de pe WhatsApp. Știu că există o setare să nu se mai albăstrească cocorii ăia, cum le zice tata, și să nu apară când ești online.

Mă întorc la ai mei, mănânc orez cu lapte, fac o baie caldă, apoi mă prăbușesc în pat. Adorm imediat.

Dimineața mă trezesc și mă uit pe ecranul telefonului, la mesajele primite și apelurile pierdute. Mă hotărăsc să-mi scot și notificările care apar pe ecranul închis. Bâjbâi puțin prin Settings, dar reușesc.

Cobor în bucătărie, fumez, beau cafea și le arăt alor mei poze cu pisica și puii din barcă. I-au văzut și ei, acum câteva zile.

— Nu vrei și tu unul? mă întreabă tata.

Mă ia atât de tare prin surprindere întrebarea, încât mă bâlbâi încercând să răspund.

Îmi zice că am adus acasă, cât am fost mică, toate potăile și acum mă gândesc atâta la un pisoi…

Mă duc să mă schimb de pijamale și îi scriu lui Neli dacă e acasă, să-i fac o vizită. Zice: “Hai!!!”.

Ies și o iau pe străduțe, deși sunt tentată să o iau pe faleză, poate chiar pe plajă, să văd ce face pisica cu puii. Îmi păstrez traseul inițial și mă gândesc că o să fac asta la întoarcere.

La Neli în curte, e plin de gura-leului. Deschide ușa și mă surprinde când mă uit la flori.

E în blugi negri și un tricou maro, în picioarele goale, are părul negru smoală prins într-un coc bine strâns la ceafă, zero machiaj pe pielea măslinie și șaizeci de ani cum n-am mai văzut la nimeni, până acum.

Neli a lucrat cu ai mei. A fost recepționeră la Ancora, hotelul unde ai mei gestionau barul. Ne-am lipit una de cealaltă de când eu aveam cinci ani și mă lăsa să fac pe recepționera lângă ea, să le dau cheile turiștilor care veneau de la plajă. Împrietenindu-se cu ai mei, a devenit o constantă în viața mea, iar când am crescut, am devenit prietene și complice în toată regula.

Intru în casă, mă ia în brațe și mă pupă. Mergem în bucătărie. Pe masă are Magicianul, de Fowles, cartea ei preferată. Îmi spune că s-a apucat să o recitească și că mai are puțin și o termină.

— Îți dau cafea?

— Dă-mi!

Pune cafea în două căni și scoate dintr-un ambalaj câteva pricomigdale, pe care le pune pe o farfurioară. Mă uit la mâinile ei fine, cu degete lungi. Are cele mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată. Am auzit de atâtea ori spunându-i-se că are mâini frumoase, când lucra la recepție. Îmi amintesc cum le dădea indicații turiștilor să ajungă în anumite locuri și gesticula; cred că nimeni nu se putea concentra la ce zicea, de spectacolul mâinilor ei.

— De ce te uiți așa la mine?

Îmi ia câteva secunde să mă repliez și să-i pot răspunde.

— Am văzut un film acum câteva zile și semeni foarte tare cu actrița din rolul principal.

— Cum o cheamă?

— Nu mai știu, stai să caut.

Mă uit în telefon în timp ce ea se așază la masă.

— Sonia Braga. Uite-o.

— Oh, braziliancă, nu o știam. Avem ceva-n comun, da. Tu? Scopul și durata vizitei? Ziceai săptămâna trecută că nu crezi să ajungi prea curând.

— M-am despărțit de Bogdan, da’ să nu le zici alor mei, te rog.

— Cum așa?

— A avut o aventură cu cineva, s-a îndrăgostit, eu am aflat… De fapt, mai mult mi-am dat seama, decât am aflat, și el a plecat. Asta acu’ vreo două luni. Acum vrea să se întoarcă, de câteva săptămâni.

— Și tu nu vrei?

— Nu.

— Bravo! Și de ce nu vrei să le spui alor tăi?

— Fiindcă știu că o să sufere și o să-și facă griji pentru mine.

—Dacă nu te împaci cu el tot o să trebuiască să le spui, la un moment dat.

— Hai, să povestim de altceva, vrei?

— Hai, mai bine, după ce bem cafeaua, pe faleză, să aerisesc la ai mei. Ai chef? Și te duc să vezi ceva frumos.

— Perfect.

Fumăm, bem cafeaua, dovedim pricomigdalele și plecăm, trecând prin curtea plină de gura-leului, peste care acum bate soarele.

În timp ce ne îndreptăm spre camping, îmi dau seama ce vrea să-mi arate frumos.

— Coborâm pe plajă?

— Da.

— Vrei să-mi arăți pisoii?

Se entuziasmează și mă întreabă de-a valma când i-am văzut, câți mai erau, care îmi place mai tare – ei îi place cel negru – și dacă nu vreau și eu unul.

Când ajungem la drumul care duce către plajă, ne întâlnim cu Cati, o fostă colegă de liceu, care e cu mama ei, cu soțul și cu fii-sa. Au fost să vadă pisoii. Mi se pare incredibil cum aici, ceva atât de banal se transformă în eveniment.

Coborâm spre plajă și peisajul e ireal de frumos. Un soare puternic își face loc printre niște nori ca de sticlă opacă și luminează marea, care azi e verde închis și aproape turcoaz la mal. Ne minunăm amândouă, de zici că e prima oară când vedem locul ăsta.

— Ireal, zice Neli, același peisaj, și în fiecare zi e diferit.

Pisoii sunt în barcă, lipiți de mama lor. Neli mângâie pisica încet de câteva ori, apoi îl ia ușor pe cel negru.

— Uite, pe ăsta zic să-l iei. Dacă nu-l iei tu, nu știu cine-l ia, că ăștia sunt superstițioși cu pisicile negre. Uite și tu ce mutră are!

Stăm o vreme cu pisoii, apoi urcăm spre faleză, unde este vila în care a copilărit Neli și pe care ea s-a hotărât s-o închirieze în timpul sezonului, după ce au murit părinții ei.

E una dintre cele mai frumoase din Eforie. Din piatră de mare, are un parter înălțat și un etaj, ferestre mari, înalte, rotunjite și, în loc de acoperiș, o terasă amprentă pe suprafața casei, unde primăvara înflorește o glicină albă care ar trebui să fie obiectiv turistic.

Intrăm în casă și începe să deschidă geamurile, iar la etaj, unde sunt mai multe dormitoare, punem împreună așternuturile pe marginea ferestrelor. În timp ce facem asta, mă izbește mirosul lor, care, pe lângă detergent, miros sărat, a mare – așa cum mirosea în hotelul unde lucrau ai mei și Neli. Aș da orice să pot lua mirosul ăsta cu mine.

— Hai, pe terasă, să fumăm cât se aerisește casa.

De sus se vede marea și toată riviera, înspre Nord.

— Mai stai și mâine?

— Plec după prânz.

— Hai, să vedem răsăritul, au anunțat vreme bună.

Vreau. N-am mai văzut un răsărit la mare de douăzeci de ani, cred. Mă uit la ea, cât e de încântată de acest plan mărunt pe care l-am făcut și cât de frumoasă e. Fix ca atunci când eram mică, îmi doresc brusc să semăn cu ea. „Eu, când o să fiu mare, vreau să mă fac Neli” – asta am zis în prima zi de școală, când ne-au întrebat ce vrem să ne facem când vom fi mari.

După o jumătate de oră de aerisit, închidem totul și mergem spre ai mei.

Când ajungem, ne instalăm cu toții în curte și încep alte cafele, alte țigări și alte povești. Se râde mult de nimicuri. Se ajunge la șpriț. Se râde și mai mult. Mama aduce ardei copți, brânză și pâine caldă. Eu îi iubesc pe toți ca atunci când eram mică și mă culcau pe câte două scaune la petreceri. Îi iubesc pe fiecare-n parte, dar împreună îi iubesc cel mai mult. Fără să mă văd, simt că în clipele astea semăn din nou cu tata.

Apare și frate-miu, pe care Neli îl roagă să-i tragă un film de pe torenți și să i-l pună pe un stick: A Woman Under the Influence, filmul ei preferat.

— Durează câteva ore să se tragă, să știi, îi zice el.

— Mi-l aduce Ioana mâine, când mergem la plimbare.

După ce se sparge gașca, rămân afară să mai fumez o țigară și încerc să rezist tentației de a mă uita pe telefon. Mă gândesc că, în epoca asta în care lumea se regăsește, eu mă pierd. Toată viața mea de adult mi-am cântărit și calculat fiecare mișcare, fiecare decizie. Chiar și acum, în loc să mă arunc în brațele alor mei și să plâng că bou’ ăsta m-a înșelat, eu îi mint de atâtea luni, de frică să nu sufere și ei cât sufăr eu.

Intru în casă și repet schema de cu o seară înainte: baie caldă și prăbușit în pat. Dimineața mă trezesc înainte să sune alarma și găsesc pe noptieră stickul cu filmul pentru Neli. Mă îmbrac și ies, în cea mai mare liniște, spre camping.

O văd pe Neli din depărtare, în balonzaid, de zici că e dintr-un film franțuzesc, și cu părul desprins, care îi ajunge până-n talie.

Coborâm spre plajă. Îmi arată că are un pliculeț de mâncare pentru pisica-mamă. Eu îi zic că am stickul de la frate-miu cu filmul ei.

— Ah, ce bine, mă uit chiar astă-seară.

Poate că ar trebui să fac și eu ca ea, poate ar trebui să mă arunc în lucrurile care-mi plac – cartea mea preferată, filmul meu preferat și tot așa, până mă umplu de ce-mi place.

Nu e neapărat senină, dar are o împăcare ce o face să strălucească. E singură de cincisprezece ani, de când s-a despărțit de marea ei iubire, după doisprezece ani de relație. De fapt, cum zice ea, de amantlâc.

A fost amanta unui bărbat care a iubit-o nebunește, dar nu suficient cât să-și lase familia pentru ea. Când el s-a mutat din Eforie la București, i-a cumpărat și ei un apartament, să se mute acolo. Atunci i s-a rupt filmu’ lu’ Neli și l-a băgat în pizda mă-sii.

„Eu n-am plecat de aici pentru el, și acum el mă cheamă să fiu amantă la București?! Are tupeu.”

Vreo doi ani a umblat Neli cu ochii roșii de plâns. Până i-a trecut, vorba ei.

Ajungem pe plajă, hrănește întâi pisica, apoi mângâiem puii. Începe să răsară soarele și, odată cu el, începe spectacolul de culori. E totul atât de frumos – marea, răsăritul, că sunt cu Neli, că am trecut pe la pisici – încât mă bușește plânsul. Un plâns din acela puternic, cu muci și suspine. Neli îmi șterge ușor lacrimile, se agață de brațul meu și mergem încet pe plajă. La un moment dat, când reușesc să mă liniștesc puțin, ne oprim și ne uităm la soare, care e ca o bilă roșie gata să explodeze. Întorc capul spre ea și îmi fug ochii la urmele lăsate de pașii noștri pe nisip.

Spre deosebire de pașii mei, care au lăsat o amprentă adâncă în nisip, pașii ei abia se văd, atât de ușor calcă.

Ne pornim din nou și, în scurt timp, îmi revin complet și mă trezesc că am un chef nebun de vorbă. Neli îmi ține isonul cu povești și bârfulițe din sat. Râdem ca proastele, de zici că n-am plâns cu câteva minute înainte.

La întoarcere, o luăm pe faleză, iar când trecem pe lângă discoteca Splendid, care e o ruină acum, mă ia repede de mână și mă trage prin bălării în spatele clădirii.

Urcăm niște trepte și ajungem la o ușă legată cu o sârmă subțire, pe care Neli o răsucește și o deschide.

O văd cum merge direct pe ring.

— Hai să dansăm! zice, apoi scoate telefonul și începe să tasteze ceva.

Pune It’s a Sin, de la Pet Shop Boys, melodia ei preferată. Începe să danseze cu o poftă de parcă e vară și ringul e plin.

Scot și eu telefonul și o filmez. Când o să fiu mare, vreau să mă fac Neli, asta  îmi trece prin cap.

Iesim de acolo întinerite cu zece ani, amândouă.

O conduc până acasă, o îmbrățișez și îi mulțumesc pentru dimineața asta.

Îmi ia fața între mâinile ei frumoase și îmi zice:

— Să fii cuminte și să te bucuri, da?!

Ai mei mă așteaptă cu un pachet mare pentru la București. Mama a făcut special pentru Bogdan ardei umpluți. Îmi strâng lucrurile repede, îi pup pe ai mei și plec.

Înainte să ies pe DN, merg pe plajă și iau pisoiul negru. Îi trimit poză lu’ Neli și o întreb cum să-l cheme.

„Neli.”

„Și dacă e băiat?”

„Nelu.”

Le trimit poza și alor mei, care mă bombardează cu inimioare. Îmi pun Pet Shop Boys și conduc cu zâmbetul pe buze până la București.

Când mă repatriez în apartamentul meu, de unde nu se vede marea, ci Bulevardul Magheru, intru și citesc pe diagonală tot ce nu citisem cât am fost la Eforie.

Lui Bogdan îi răspund „Trebuie să duc pisica la veterinar, îți scriu mai târziu.”

Bogdan e alergic la pisici.

Rezolv cu pisica, mănânc ardeii umpluți care erau pentru el și mă culc.

În următoarea zi merg la birou și intru într-o ședință lungă de patru ore. Când termin, am opt apeluri ratate de la mama și trei de la frate-miu. Îmi stă inima și mă gândesc că a pățit tata ceva, dat fiind că el nu m-a sunat. Calculez repede cum e mai bine și îl sun pe frate-miu. Nu răspunde. Îmi fac curaj și o sun pe mama.

Răspunde. Plânge. Nu înțeleg nimic. Mă sună frate-miu pe cealaltă linie. Închid și îi răspund lui.

— Ce s-a întâmplat?

— Neli…

Simt că se crapă lumea-n două sub mine.

Au găsit-o întinsă pe o pătură, pe plajă. Avea părul proaspăt spălat și era îmbrăcată frumos. Lângă ea, un flacon gol de pastile și un bilet în buzunar:

„A fost mișto, dar nu am chef să mă chinui. Să-mi udați florile, vă rog.”

Mi se taie respirația. Acum înțeleg. Cartea preferată, filmul preferat, dansul, toată liniștea ei care n-a trădat nimic… Neli, care mi-a spus pe plajă că regretă că n-a văzut Florența…

Mi-au spus, când am mers la poliție să dau declarație, fiindcă fusesem ultima care o văzuse, că aflase de trei săptămâni că are cancer și că refuzase tratamentul.

Nu țin minte s-o fi contrazis vreodată, dar acum îmi vine s-o fac.