Rugăciunea de seară

Timp de lectură aproximativ 13 minute

     — Pe unde umbli, mă, acum se vine acasă? îl ia în primire Pavel, când pășește în apartament.

     — Nu țipa la el, spune Maria. Nu l-am luat la noi ca să țipăm la el, ca taică-său. Uite ce nădușit ești, Aline.

     — Ne-am jucat în zăpadă, spune băiatul, agățându-și haina și căciula în cuier.

     — Dar lecțiile ți le-ai făcut? continuă bărbatul, cu arțag.

     — Stai liniștit, l-am verificat, îi zice femeia. De ce șchiopătezi? Cucuieții? șoptește, brusc îngrijorată.

     — Ce Cucuieți? se încruntă Pavel.

     Băiatul amuțește. Privește preocupat florile din covor, ca și cum ar fi zărit, printre petalele lor stilizate, o gâză.

     — Niște băieți din blocul vecin, zice Maria. S-au mai legat de el și săptămâna trecută.

     „Și mai ʼnainte, de câteva ori”, ar vrea Alin să spună, dar rămâne tăcut.   

     — Și eu de ce nu știu nimic? strigă Pavel.

     — Nu-i nimic grav, parcă se dezmeticește băiatul. Cu unul dintre ei sunt prieten.

     — Cum adică, sunteți prieteni, dar te snopesc în bătaie?

     — Nu m-au bătut, doar m-au târât prin zăpadă.

     — Te-au târât prin zăpadă, repetă bărbatul, neîncrezător.

     — Sunt trei frați, îi explică soția. Alin le spune Cucuieții. Cel mic îi este coleg de clasă, se înțeleg bine. Dar ceilalți doi sunt ca berbecii, mereu gata să împungă. Mai ales cel mare, elev de liceu… Ia să-ți văd piciorul, adaugă cu un aer grav, și se apleacă în fața copilului. Acesta își ridică cracul pantalonilor până deasupra genunchiului, curios el însuși să vadă dacă piciorul arată la fel de rău precum îl doare. Nu arată rău, e doar puțin umflat în jurul rotulei. Doare? întreabă ea, pipăindu-l încet.

     Alin geme fără să vrea. Femeia îi zice să se schimbe, intră în sufragerie și scoate dintr-un sertar un tub. Când copilul revine, în pijama, îi aplică ușor unguentul pe genunchiul suferind.

     — Sper să fii bine până dimineață. Altfel, mergem la doctor. Spală-te și treci la masă.

     — O să discut eu cu golanii ăia, adaugă Pavel fără convingere, cu ochii fixați în ecranul televizorului.

     Câteva minute mai târziu, băiatul se așază la masă fără prea mare poftă de mâncare. Maria nu știe să gătească la fel de bine ca maică-sa și bunică-sa. „Nici orezul în lapte nu-i prea reușește”, își zice el, uitându-se cam lung la farfurie. Dar trebuie să mănânce. Unu, pentru că e făcut din laptele Joianei, muls de bunica Bina; și doi, pentru că nu vrea s-o supere pe Maria. De Pavel nu-i pasă, deși e un om mult mai bun decât taică-său (în primul rând, nu bea!); dar la Maria chiar ține și nu vrea s-o supere cu nimic. Începe să mănânce și, ca să-și facă poftă, se gândește la Bina. O vede numaidecât stând pe scăunelul din grajd, aplecată spre ugerul vacii. El și Tilică așteaptă pe prag, în lumina portocalie a asfințitului, să-și primească porția de lapte. Bunica se întoarce spre el: „Hai să-ți pun”, zice, răsuflând greu. „Adă și cutia mâțului.” Le toarnă amândurora, apoi continuă să mulgă, vorbindu-i Joianei să fie cuminte și să n-o lovească cu coada. El își bea repede laptele, își șterge mustățile de spumă și pornește spre casă, ciufulindu-l din mers pe Nero…

     Ochii lui Alin se umezesc. Dar își stăpânește plânsul. Privește spre fereastră. Acolo, în întuneric, departe, este casa lui. Ce face Bina, acum? Și maică-sa… Uneori e supărat pe ele. De ce l-au trimis la oraș atât de devreme? De ce nu l-au lăsat acasă până la terminarea gimnaziului? „Ca să învețe carte ca lumea”, a auzit-o pe maică-sa odată. Și el a trebuit să se supună, ba le-a și promis c-o să fie cuminte și o să ia premiu, ca în școala primară. A descoperit însă, chiar de la început, că școala de la oraș e mult mai grea decât cea făcută cu domnul Teodoreanu. După vreo lună nu i-a mai plăcut nici orașul, cu oamenii lui gălăgioși și grăbiți, abia aștepta sfârșitul de săptămână, să meargă la Bina. Apoi, colac peste pupăză, de o vreme încoace au pus ochii pe el Cucuieții.

     Mănâncă mai departe, aproape cu silă. „Mă”, l-a întrebat Cucuietul cel mare, Sergiu, când s-au întâlnit prima oară, „voi aveți acasă vaci și oi?” „Noi n-avem decât o vacă, doi porci, șase gâște și câteva găini, nu mai știu egzact câte”, a răspuns el, încântat. „Egzact”, a râs Marcel, mijlociul, și gașca a izbucnit în hohote. „Și mai avem un câine și o pisică… De fapt, e motan”, a încercat să fie amuzant. Era amuzant! Orășenii ăia râdeau de el. Însă de fiecare dată când se întorcea de la școală se ruga, cu inima bătându-i cu putere, ca ei să nu fie în scara blocului. Răsufla ușurat când lipseau sau când erau prea ocupați cu prostiile ca să-l bage în seamă. „Daʼ tu de ce n-ai rămas, mă, acolo în sat?”, l-a întrebat Sergiu, acum câteva zile. „Să crești porci și vaci.” L-a adulmecat, deodată. „Simțiți și voi? Pute a bălegar.” Ceilalți au strâmbat din nas, prefăcându-se dezgustați. „Miros ca voi, s-a apărat Alin. Exact ca voi.” „A învățat țărănoiul să vorbească corect”, a zis Marcel. „Miroși a ce vrea pula mea”, a scrâșnit Sergiu și i-a aruncat mingea drept în față. Buza încă-i sângera când a ajuns acasă. I-a mărturisit Mariei ce-a pățit. Pavel era la serviciu, lui nu i-au spus nimic. „Evită-i, l-a sfătuit ea.” Așa a făcut, deși ocolea cam mult. Dar cu cine să-și petreacă după-amiezile? Numai cu Mircea se înțelegea bine. „Spune-le fraților tăi să nu se mai lege de mine, nu le-am făcut nimic”, l-a rugat. Degeaba. Uneori se purtau bine cu el, alteori, însă… „Apucă-l de picior! Așa! De data asta nu mai scapi, țărănoiule! Pârtieee!” Cucuieți nenorociți!

     Alin termină de mâncat, își spală farfuria și trece în sufragerie. Maria îi face loc pe canapea și el se așază între gazdele sale, doar ca să nu-i refuze. Altceva ar vrea să vadă la televizor, nu știrile de la opt seara. La ora asta, pe postul local de televiziune, începe emisiunea de dedicații muzicale. Tare i-ar mai plăcea să asculte Dr. Alban – Itʼs my life sau Chestestis… Adică U canʼt touch this, a lui M.C. Hammer. „Cum ai zis, mă? Ha, ha! Țărănoiule, ești varză la engleză!” Asta cam așa e. Nu se prinde nicicum engleza de el, îl sperie până și doamna Șuteu, măcar că e o profesoară tânără și drăguță. Sau i-ar plăcea să revadă Inimă de leu, cu Jean-Claude Van Damme, sau Terminator 2, cu Arnold, sau… „Prinde-l de picior! Așa! Haide!” După o jumătate de ceas, băiatul se ridică și spune „Noapte bună”.

     — Nu uita să te speli pe dinți și să-ți spui rugăciunile, îi amintește Maria.

     Se spală chiar atunci, apoi își face patul și stinge lumina. De data asta, nu mai îngenunchează în fața icoanei, cum l-a învățat Bina. Are o icoană mică cu Iisus, primită de la bunică-sa, ce-l veghează de pe noptieră. Se întinde pe pat, întoarce iconița spre el și începe să se roage în șoaptă:

     — Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești… „Prinde-l de celălalt picior!”, aude iar și deschide ochii. „Ține-l bine, să nu-l scapi! Așa! Haide!” Și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre… „Pârtieee, mă! Chestestis!Ha, ha, ha!” Sfinte Dumnezeule, sfinte tare… „Lăsați-mă! Băieți, vă rog! Mircea, spune-le să-mi dea drumul! Au, piciorul meu! Mi-am sucit piciorul!” Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în veci vecilor. Amin, rostește Alin și își face cruce. Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. „Mircea, spune-le să se oprească! Te rog! Mă doare piciorul! Tu ești bun, tu ești prietenul meu!” Dar Mircea nu-i dă ascultare. Mircea începe să râdă. Râde, alergând pe alee împreună cu ceilalți copii. Iar această trădare îi umple lui Alin sufletul de ură. E picătura ce umple paharul urii sale pentru Cucuieți și pentru orașul ăsta blestemat, cu oamenii și mașinile lui, cu străzile și blocurile lui cenușii și cu toți profesorii lui. Și ura asta crește în el ca aluatul în covata de lemn a Binei, dar mult, mult mai repede, și deodată, din trupul lui firav, plesnește un alt Alin sau ce a mai rămas din el, o formă de viață nelămurită, care mai întâi se alungește până deasupra copacilor, apoi se lățește tot mai tare, încât, după câteva secunde, abia își face loc printre felinare și balcoane, sparge și vreo două geamuri, ies afară locatarii nervoși, dar nu îndrăznește niciunul să-i ceară socoteală, se holbează cu toții, năuci, la arătarea ca o curte țărănească într-o zi senină de vară, mărginită de o casă cu prispă, de o șură cu porțile înnegrite de vreme și de câteva cotețe, peste care tocmai trece în zbor un cârd de gâște. Un câine alb sare din iarbă și aleargă înnebunit după gâște, și pene albe se împrăștie în văzduh, printre fulgii de nea. Sus de tot se zărește capul oacheș al unei vaci sure, de la care pornesc în jos două garduri de uluci, cu câteva ulcele din lut smălțuit în dreptul degetelor. Chipul lui Mircea pare o mască de plastic pusă pe foc și, dintre toate cuvintele încâlcite și repezi pe care le urlă în neștire, doar numele fraților săi se disting ceva mai clar. „Sergiu! Marcel! Marcel!” Și Marcel întoarce capul, „Ce-i?”, vrea să întrebe, dar amuțește subit, cu gura căscată și ochii bulbucați, gata să-i sară din găvane: în loc de piciorul drept al lui Alin, strânge în mână coada unei vaci. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău. Se împiedică și cade cât e de lung în zăpada pufoasă și frate-său mai mare se prăpădește de râs: „Ce tâmpit!”, face el, „Hai, ridică-te!” „Uite! Uite!” reușește să vorbească mijlociul și arată cu mâna spre cer. Sergiu aruncă un ochi în spate și se oprește locului. „Ce dracuʼ…?” se strâmbă și dă drumul podețului pe care ajunsese să-l țină în mână.

     În clarobscurul încăperii, Alin își vede umbra pe tavan, crescând și descrescând sub respirația-i șuierătoare. Pereții s-au curbat, mobila scârțâie sub greutatea lui, iar icoana de pe noptieră se clatină, atinsă de vârful cozii. Fruntea îi arde, plină de sudoare, și câteva picături i se preling pe tâmple, gâdilându-l.

     — Doamne miluiește. Doamne miluiește. Doamne miluiește, șoptește el mai departe, înfrigurat. „Crezi că mi-e frică de tine, țărănoiule?”, mârâie Sergiu și izbește cu piciorul în podeț. Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta… „M-auzi, împuțitule?”, urlă celălalt. „Nu mă tem de tine, porcarule! Nici de tine, nici de ceilalți îngrijitori de porci! Dați năvală în orașele noastre și le umpleți cu damful vostru de bălegar și de găinaț, vă amestecați printre noi, îmbrăcați în hainele voastre nenorocite de duminică, pline de purici, mi-e silă de pantalonii voștri de stofă, vișinii și verzi, de gecile de fâș, inscripționate cu chestii tâmpite, și de adidașii voștri, în care vă fierb picioarele, le simțim putoarea în autobuz sau la cinema, vă auzim cum vorbiți tare pe stradă, ca la voi în sat, vorbe din care uneori nu înțelegi nimic, vorbe idioate și înjurături de idioți, scuipate printre dinți cariați.” … precum în cer așa și pe pământ… „M-am săturat de toți ăștia ca tine, țărănoiule! Eu, unul, nu vă mai suport! Pârtieee!” Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, murmură Alin, cu degetele încleștate în rugăciune, tot mai strâns, tremurând tot, de patima răzbunării. Curtea dispare dintr-odată și, în locul ei, crește un nou Alin, cu aceeași privire albită de ură, dar cu trup de om în toată firea; ba nu, unul mai mare, mult mai mare, uriaș, un adevărat Hulk. Capul prinde să i se rotească la fel cum i se întâmplase fetiței din film, numai că al său ia, la fiecare rotire, o înfățișare nouă. Are cap de Predator, de Terminator, de Dracula, de baba Măriuca, în sicriu, de vecinul Silu, spânzurat, de Soldatul universal, de taică-său, beat, de Ionuț, copilul înecat al poștașului Vanea, apoi iar capul lui taică-său, buhăit de băutură, și iar capul tatălui, și încă o dată, exasperant, încât Alin se prinde cu amândouă mâinile de cap, trage cu putere de el și-l aruncă înspre Cucuietul cel mare. Sergiu se ferește în ultima clipă și capul tatălui se rostogolește prin zăpadă, înroșind-o. „Ha, ha, ha!”, râde el, drăcește, „Nu m-ai nimerit! De nimic nu ești în stare, împuțitule!” „Nu-mi mai spune împuțit!”, răcnește Alin cu un glas nou, de tunet. „De ce-mi tot spui împuțit?! Nu-mi mai zice așa!!!” Și începe să arunce după Sergiu cu tot felul de capete, mai întâi c-un cap de zombi, apoi c-un cap de bour, apoi c-un cap de afiș, apoi c-un cap de pod, aruncă după dușmanul său de moarte chiar și c-un cap de expresie, dar tot nu-l nimerește; și atunci, scos din sărite, îl strivește sub talpa bocancului. „Asta la bista, beibi!” Ridică încet piciorul, cu teamă. „L-ați auzit?”, râde Cucuietul cel mare, numai sânge și așchii de os, de sub bocanc; și plonjează ca dintr-un arc, dând să-l lovească cu pumnul în falcă. Nu mai apucă. Alin îl izbește atât de tare, încât trupul celuilalt sare prin aer și se izbește de… „Mircea!”, țipă băiatul. Se apropie de prietenul său și dă la o parte leșul lui Sergiu. Vin degrabă și alți copii. Mircea zace deasupra gardului de fier ce mărginește aleea, frânt în două. O dâră de sânge i se prelinge din colțul gurii. Îl pune jos, pe zăpadă, îl cercetează. „Mircea! Doamne, ce am făcut?” E iarăși el, Alin cel mic și slab din clasa a V-a C, venit de la țară să învețe carte la oraș, luat la mișto de unii colegi, ignorat de alții, înțeles poate doar de Mircea… „L-ai omorât”, spune Marcel. „Dar eu, bâiguie Alin, n-am vrut… Credeți-mă… eu… n-am vrut…” „I-ai omorât pe amândoi, insistă Marcel, cu cruzime. Ești un criminal!” „Un criminal! Un criminal!”, strigă în cor copiii, într-o izbucnire de reproș amestecat cu furie.

     Alin n-a plâns când a luat prima notă mică din viața lui, un cinci la matematică, în urmă cu o lună. N-a plâns nici când l-a lovit Cucuietul cel mare cu mingea în față. N-a plâns nici astăzi, când cei doi frați l-au târât prin zăpadă. Dar acum simte că se înăbușă. Că nu mai poate. Și plânsetul, plânsetul ținut atâta vreme sub obroc, izbucnește deodată, eliberator. Își trage plapuma peste cap, să nu-l audă nimeni, și plânge în hohote, minute în șir.

     — Doamne, iartă-ne și ai milă de noi, șoptește apoi, când se mai liniștește, așa cum își încheie Bina de fiecare dată rugăciunea. De noi toți, adaugă, cu gândul la Cucuieți.     

Se dă jos din pat icnind și se apropie de fereastră. Afară continuă să ningă cu fulgi mari. „Peste trei zile merg la săniuș”, surâde el; și, la capătul străzii, parcă zărește dealul satului plin cu prietenii săi. „Iar peste opt, vine vacanța!”, adaugă fericit și pornește înapoi spre culcuș. Genunchiul nu-l mai doare așa tare.