Sherman Avenue

Timp de lectură 11 minute

Doamne, ce sistem au și ăștia, își spuse el, la aproape unu noaptea, în timp ce trecea printr-un mănunchi de oameni încremeniți în dreptul unei treceri de pietoni, așteptând cu toții culoarea verde. Un curier era surprins într-o poziție chircită, cu spatele strâmb și genunchii flexați, descărcând o cutie dintr-o dubă UPS, iar un tip care probabil făcea un ciubuc plimbând câinii altora, se chinuia să strunească patru lese care amenințau să doboare un biciclist.  

Trecu strada fără permisiunea semaforului, din doar câteva clickuri, chiar prin mijlocul unei mașini, mergând pe contrasens și oprindu-se la mijloc să se orienteze. Își regăsi punctul de reper, iar cu fiecare pas pe care îl făcea, lumina din jurul său se schimba treptat, ca și cum întreg drumul s-ar fi reconfigurat în timp ce-l străbătea. Când a ajuns pe partea cealaltă a trotuarului, era vară de-a binelea. Nu era doar o părere, imaginile cu grupul de pietoni fuseseră capturate într-un martie mohorât din 2023, în timp ce cealaltă parte a străzii, la doar câțiva metri distanță, era dintr-un august orbitor din 2024. Probabil o dovadă de necontestat a faptului că trecutul era întotdeauna mai întunecat decât prezentul.  

Se trezise la unu noaptea ca să-și ia antibioticul. Fusese, în ziua aceea, la medicul de familie, convins că are doar o răceală încăpățânată. Dar doctorul îl ascultase la plămâni cu atenție și îi spusese, fără menajamente, că nu e bine să mai aștepte, așa că i-a scris rețeta pe loc.
Luase prima doză imediat după prânz, din grabă, dar mai ales din teamă, așa că acum, doisprezece ore mai târziu, trebuia să continue tratamentul. Dacă nu s-ar fi pierdut așa ușor cu firea, poate că ar fi ales un alt orar, mai convenabil, și care să nu-l țină treaz la asemenea ore, dar vocea medicului îl cam speriase, nelăsând loc de întârziere.

După ce a înghițit pastila, îi era clar că nu va reuși să adoarmă prea curând, așa că putea la fel de bine să continue exercițiul început de ceva vreme, de a naviga cu Google Street View printr-un alt oraș, care îi era străin. Când băiatul lui se mutase din Timișoara în Toronto, învățase că e bine să verifice și marca temporală a imaginilor, ca să știe cât de actuală mai era realitatea pe care tocmai o descoperea. Asta făcea și acum, când a băgat de seamă că strada pe care o traversase avea trotuarele din anotimpuri diferite. Versiuni de realitate, mai vechi sau mai noi, cusute între ele cu o țesătură de pixeli, redând convingător un drum prin care el avansa, în salturi moi, gelatinoase, la fel cum văzuse în 1969 că se mișcau astronauții pe Lună. Cu un gest ce-i devenise natural, luă omulețul portocaliu din colțul ecranului și-l azvârli din nou pe stradă, renunțând la privirea panoramică pentru a coborî la nivelul solului, unde putea să pășească fără greutate pe asfaltul virtual al unui oraș pe care nu-l vizitase niciodată, dar pe care începea să-l simtă mai real decât pe cel în care trăia.

Dan îi arătase primul cum funcționează treaba cu Street View la câteva zile după ce acceptase oferta canadienilor. Era atât de entuziasmat de noul campus unde urma să lucreze, încât nu era de ajuns să i-l descrie. Chestia asta, tată, trebuie neapărat s-o vezi cu ochii tăi, îi spusese, în timp ce introducea adresa. Curând, s-au trezit amândoi într-un loc ce i-a părut că aduce mai mult cu un parc, dacă Dan nu i-ar fi zis că e doar grădina interioară a campusului, iar toate corpurile alea de clădiri pe care le vezi acolo, în spate, uite alea, de jur împrejur, toate sunt birouri, îți vine să crezi? Nu, sigur că nu-i venea. Cum ar fi putut crede că participarea la o conferință internațională putea duce, trei săptămâni mai târziu, la discuția asta? Încă de când Dan terminase Politehnica, se tot gândise că exportul de creiere avea să-l prindă, în cele din urmă, și pe el. Doar că, după absolvire, Dan s-a angajat cu normă întreagă la firma la care lucrase încă din timpul facultății, iar el a văzut în gestul băiatului o dovadă de statornicie, care contrasta puternic cu toate poveștile pe care le auzea despre plecările colegilor lui de generație. O plecare ce devenise forma supremă de validare. Cei buni pleacă, numai asta auzea, și știa, în sinea lui, cât de bun era și Dan. Dar el alesese să rămână, iar atunci când și-a cumpărat propriul apartament, s-a bucurat nespus de reușita băiatului, pe care o vedea ca pe o garanție suplimentară că, într-adevăr, nu avea asemenea gânduri.

Și poate că așa ar fi rămas lucrurile, dacă nu ar fi participat la acea conferință. După prezentare, nici n-a apucat să-și închidă bine laptopul, că a și fost abordat de un bărbat cu accent american, îmbrăcat prea casual pentru sobrietatea evenimentului. I-a spus că l-a urmărit cu mare interes și crede că s-ar potrivi perfect în compania pe care o reprezintă. După două interviuri online și o discuție mai lungă cu directorul departamentului, lucrurile au prins contur. Într-un document PDF de câteva zeci de pagini, trimis pe e-mail, Dan a regăsit tot ceea ce conveniseră: contractul, oferta, și un pachet de relocare suficient cât să-i acopere toate cheltuielile. Cred că prin cheltuieli se referă doar la biletul de avion, îi spusese Dan, explicându-i că în primele luni urma să stea gratuit într-un studio din campus, chiar acela pe care tocmai i-l arătase cu atâta încântare.

— Ei bine, cum ți se pare? îl întrebă, odată terminat turul virtual.

— Cum să mi se pară? O să stai acolo într-o garsonieră și apoi prin chirie, când aici ai apartamentul tău cu trei camere, amenajat cum ai vrut… Dar da, campusul e frumos.

Nu voia să se certe chiar înainte de plecare, dar nici nu putea să mimeze un entuziasm pe care nu-l simțea.

În anii care au urmat, s-a plimbat atât de mult cu Street View, încât ajunsese și el să cunoască orașul destul de bine. Dar cel mai mult timp îl petrecea chiar în campus, navigând aproape zilnic, exact așa cum îi arătase Dan, ca și când ar fi sperat să se întâlnească cu el pe vreuna dintre alei. Tot atunci observase și că imaginile sunt datate, păstrând o cronologie precisă a tuturor schimbărilor prin care trecea campusul. Apăreau din când în când clădiri noi, aleile se modificau, iar parcul se reamenaja constant. La un moment dat, a apărut chiar și o groapă ciudată, cu margini vălurite, despre care Dan i-a explicat, mai târziu, că era pentru cei care se dădeau cu rolele sau cu skateboard-ul. Și Carla se dădea cu rolele, de fapt acolo o și cunoscuse Dan, într-una din pauze, în timp ce fata rata o aterizare, luxându-și glezna.

Nu știa mare lucru despre relația lor. În sporadicele apeluri video pe care le primea, începuse să apară și ea, la un moment dat, băgându-și capul în cameră și făcându-i cu mâna zâmbind. Dar nu se spuneau prea multe. Nici nu avea rost să întrebe. Pentru el conta doar că Dan nu mai era singur printre străini. După vreo trei ani, a primit din partea lor un apel pe WhatsApp. Erau undeva pe stradă, în mișcare, probabil în drum spre un restaurant, iar conexiunea era slabă. Imaginea era tremurată și se destrăma adesea, dar sub pixelii dezordonați putea totuși desluși fețele a doi oameni bucuroși. Cuvintele veneau sacadat, cedând după prima silabă și apoi sfârșind brusc la ultima, dar, în mijlocul acelui dialog frânt, o auzise la un moment dat pe Carla zicând kid, și asta era de ajuns încât să umple toate golurile din conversație. Dacă n-ar fi venit pandemia, ar fi urmat să o cunoască pe Carla și pe micuțul Alex chiar aici, în Timișoara. Doar că această întâlnire nu a mai avut loc.

În urmă cu câteva luni, Dan se mutase cu familia la New York. Îi explicase că urma să cofondeze un start-up, iar pentru asta, noul oraș era o alegere mult mai bună. Nu știa ce înseamnă start-up, dar știa că acum avea alt loc de învățat, altul în care nu va pune, probabil, niciodată piciorul.

De data asta, exercițiul era considerabil mai greu. În Manhattan i se părea mult mai dificil să se orienteze, pentru că străzile nu aveau nume, ci doar cifre. Iar pentru el, străzile însemnau întotdeauna ceva. Nume de scriitori, de artiști, de evenimente – toate astea spuneau o poveste, aveau o memorie. Pe când 44th colț cu 6th nu-i spunea nimic. Începuse din nou să navigheze cu Street View aproape zilnic și acum, la ora asta târzie, mintea lui de fost inginer îi desluși, în sfârșit, regula. Înțelesese că străzile mergeau de la Est la Vest, intersectându-se cu bulevardele ce coborau de la Nord la Sud. Numărul străzii îi arăta cât de sus sau jos se afla pe hartă, iar cel al bulevardului, cât de în stânga sau în dreapta. Fiecare intersecție avea coordonate precise, ca și cum întregul loc ar fi fost desenat pe hârtie milimetrică. Ce sistem, domnule, își zise din nou, cu o reală apreciere.

Se uită la ceas și văzu că era deja trecut bine de unu și jumătate. Asta însemna că la Dan era 18:30. Fusuri orare diferite, dar topite într-un singur timp, ca mai devreme, când trecuse strada, iar martie și august coabitau pe trotuare alăturate. Probabil că Dan își terminase programul și acum tocmai cobora din metrou, la Dyckman Station. Așa că trase și el de omulețul portocaliu și îl puse în dreptul stației. Îi cunoștea bine rutina și știa că de aici va merge pe jos până la YM&YWHA, să-l ia pe Alex de la grădinița cu program prelungit. Iar de la The Y, cum zicea Alex, și până la ei acasă, pe Sherman Avenue, era din nou un drum ce-l făceai pe jos. Așa că dădea și el câte un click rar, încercând să rămână în același pas cu ei. Îi plăcea că locuiau pe o stradă care avea nume. Nu știa cine fusese Sherman sau ce făcuse așa de notabil încât o stradă din Washington Heights, din Nordul Manhattanului, îi purta numele, dar nici nu mai conta.

Odată ajuns la numărul 156 își ridică mâna de pe mouse. Se uită la clădirea cu patru etaje, gândindu-se că în curând avea să ajungă și el acolo, pentru prima oară. Obținuse ușor viza, iar de biletul de avion se ocupase Dan. De și-ar face doar și antibioticul efectul și să se scape odată de durerea asta ce-l împungea între coaste.

Apoi dădu un zoom, aproape involuntar, pe vitrina unui magazin, nu departe de casa lor, pe care îl observase în turele sale nocturne. Era un mic magazin de cadouri sau poate o papetărie locală. În geam, sub o ghirlandă din hârtie, trona un set de carioci supradimensionate, în formă de animale – girafe, căluți de mare, o caracatiță zâmbitoare.

Își imagină cum Alex ar fi privit lung prin geam, cu fruntea lipită de sticlă, în timp ce el, bunicul, l-ar fi tras ușor de mânecă: Hai să cumpărăm ceva frumos! Și l-ar fi lăsat să aleagă, cu toată importanța vârstei de patru ani, iar Alex ar fi ezitat între girafa portocalie și caracatița mov.

A învârtit ușor rotița mouse-ului, revenind la perspectiva de ansamblu, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-și închipuie prea mult. Știa că sunt șanse mari ca vitrina să nu mai arate așa de multă vreme. Ultima captură era din 2024. Poate magazinul nici nu mai era acolo. Sau poate copilul nu s-ar fi oprit deloc. Sau poate, alt poate, n-ar fi ajuns să meargă vreodată împreună, nici măcar până la colț.

Încercă să-și poziționeze mai bine omulețul portocaliu, dar acesta rămase suspendat o fracțiune de secundă, iar apoi întreg ecranul se stinse brusc, ca la acele telescoape turistice în care bagi o monedă ca să vezi mai clar în depărtare, dar, când ți se termină timpul, imaginea dispare, lăsând în urmă doar un disc negru.

Laptopul nu fusese în priză, iar bateria se terminase, fără sunet, fără avertisment, cufundând întreaga cameră într-un întuneric deplin. Dar în Street View, pe Sherman Avenue, era mereu lumină.