În vânt

Timp de lectură aprox. 12 minute

K.   stă  înțepenită în fața cafenelei, cu mâinile încrucișate pe piept. Vântul subțirel de toamnă își umflă deodată plămânii și-i ridică rochia albastră deasupra genunchilor. Cu un icnet, K. o trage la loc și privește pe furiș în jur, dar nimeni nu pare să o observe. I se face frig. Iritată, caută telefonul în geantă și începe să tasteze. ,, Hey, M., eu am ajuns.,, Sigla de deasupra cafenelei se aprinde, aruncând o pâlpâire aurie spre cerul rece. K., scoate un șervețel din poșetă și își șterge rujul. I se pare fără sens să poarte ruj în lumina palidă a zilei ce stă să se stingă. Se uită în jur și i se pare că toți cei care trec pe lângă ea își dau seama că a fost abandonată la întâlnire. Telefonul vibrează în mâna ei. ,, Întârzii.,, Atât, fără explicații, fără îmi pare rău. Vântul se întețește și ridică frunzele în mici vârtejuri, apoi le aruncă una câte una în bălțile murdare, ca toate speranțele ei. Se uită la ceas. Așteaptă deja de douăzeci de minute. Ce caută ea acolo? La o întâlnire pe nevăzute aranjată de singura ei prietenă, T., o tânără volubilă, cu trupul acoperit de tatuaje și fană înflăcărată a heavy metal. T. este exact opusul ei, iar K. se lipise de ea ca o molie de o lampă aprinsă. Cuprinsă de frig și iritare, K. se hotărăște să plece. Face un pas și genunchiul înțepenit îi cedează și cade pe asfaltul rece. Un tânăr se repede spre ea și o ajută să se ridice.

 – K., K. tu ești? aude o voce și ridică fața spre ea.

 În fața ei stă un tânăr îmbrăcat într-un costum bine croit, cu o geantă de piele în mână. S!! Chiar el?!

– K., ce surpriză….Nu ne-am mai văzut de cât, de 10-12 ani?

 – Da, ….cam așa. Ce surpriză să te văd aici… Știam că te-ai mutat în L.A. după ce ai terminat Dreptul.

 – Am stat o perioadă în L.A., dar…. ai treabă? Nu ai vrea să mergem undeva să stăm de vorbă?

  ,, Ce treabă să am?,, se gândește K. Am fost la o întâlnire pe nevăzute la care am luat țeapă. Dar dacă nu era așa? Dacă M. nu venise pentru că s-a întâmplat ceva grav? Dacă era la spital cu cineva drag lui sau dacă pățise el însuși un accident? Un BMW de un verde electric trece pe lângă ei și împrăștie un nor de fum și cu el gândurile lui K.

– Este totul în regulă, K.? S-a întâmplat ceva? Pari…dusă pe gânduri.

– Nu s-a întâmplat nimic, mă îndreptam spre cămin și m-am dezechilibrat.

 – Cămin?! Stai la cămin?! Hai să mergem să mâncăm ceva. Știu eu un loc bun în apropiere și putem sta în liniște de vorbă.

  – Sună bine, sunt moartă de foame.

Merg cufundați într-o liniște deplină, dar asta nu pare să-i deranjeze pe vreunul dintre ei. Gândurile lui K. rătăcesc cu ani în urmă când ea și S. erau copii. K. se mutase împreună cu familia ei în oraș  pe când ea avea șapte ani. Sora mai mare a lui K., C., era colegă de clasă cu S. și își petreceau tot timpul împreună. Pentru K., adaptarea la noua viață a fost însă grea. La școală, nu reușea să se integreze și să își facă vreun prieten. Îngrijorați de starea ei, părinții au pus-o pe C. să o ia pe K. peste tot cu ea. Așa a ajuns K. să își petreacă mare parte a timpului cu S. . Petrecându-și timpul cu ei, K. a văzut filmele care le plăceau lor, a ascultat Nirvana și a citit ,, Anna Karenina’’ la unsprezece ani. Iar S. se juca împreună cu ea uneori  de parcă aveau aceeași vârstă și îi cumpăra înghețată ori de câte ori era supărată. C. și S. au făcut amândoi Dreptul, iar ea s-a văzut cu ei tot mai rar. După facultate, C. a plecat la New York și acum nu o mai vede decât de sărbători,  S. a plecat în L.A. și după ce familia lui s-a mutat într-o zonă rezidențială nu a mai știut nimic de el. Ca acum să apară de cine știe unde, fix când ea avea o întâlnire  ratată. Vocea lui îi întrerupe firul gândurilor.

 – Facem dreapta și am ajuns.

 K. își dă seama că nici nu fusese atentă la drum și că se lăsase întunericul de- a binelea. Noaptea se lasă ca o  pânză grea peste oraș. Luminile clădirilor și  ale felinarelor aruncă umbre misterioase pe chipurile oamenilor.

–  Am ajuns, spune S. și deschide ușa de sticlă a unui restaurant micuț.

Din difuzoare se revarsă muzica anilor 80’, iar lumânările aprinse pe mese creează o atmosferă intimă.

 –  Bine ați venit la John’s Dinner!  îi întâmpină o femeie îmbrăcată în uniforma albastră cu dungi albe. Doriți să vă conduc la o masă?

  –  Da, vă rugăm, spune S și cei doi pornesc în urma ei.

 K. se afundă în canapeaua moale, verde ca mușchiul de pe copaci și aruncă o privire în jur. Mai sunt doar două mese ocupate, iar lumina difuză învăluie cald chipurile celor din restaurant.

   –  Cel mai bun lucru pe care îl au este burger-ul Wagyu, spune S.

   –   Te cred pe cuvânt, dar aș vrea altceva…. salată de pui  și avocado sună foarte bine. Și o cafea fierbinte, îi spune K. zâmbind.

     –   Și o sticlă de vin bun, pentru întâlnirea noastră neașteptată,  completează S. .

 Peste câteva minute chelnerița le ia comanda, iar K. îl privește atentă pe S., încercând să-l zărească pe băiatul de odinioară. După ce chelnerița se îndepărtează, S. își întoarce privirea spre ea și o întreabă plin de entuziasm:

– Spune-mi, ce ai făcut în tot timpul ăsta și ce este cu căminul?

– A, nu, nu, mai întâi tu. Nu-mi prea place să vorbesc despre mine.

 – Păi, cred că știi că am stat  în L.A. o perioadă, dar m-am întors după ce am aflat că tata s-a îmbolnăvit. După ce s-a pus pe picioare, am mai stat un timp să văd că totul merge bine. Apoi, nu știu…nu am mai putut pleca….Am preluat afacerea tatei și m-am mutat înapoi acasă. Modul în care curge viața în orașul ăsta s-a lipit de mine ca o mănușă. În L.A. parcă eram o furnică într-un malaxor nemilos. Alergam dintr-un loc în altul, presat de termene limită, clienți nemulțumiți și șefi și mai nemulțumiți. L.A.-ul este ca un vampir care fără să-ți dai seama te seacă de energie. Când m-am întors aici, după ce s-a făcut bine tata, am putut din nou să respir, nu involuntar, ca o necesitate, ci pentru că aveam timp. Timp să simt cum aerul îmi intră în plămâni, cum sângele preia oxigenul și-l duce la celule, iar celule pulsează într-o nouă cadență.  Sunt un provincial, ce să mai zic…

 În acel moment, chelnerița aduce băuturile și întrerupe discuția. Cufundată în gânduri, K. rupe plicul de zahăr și-l amestecă încet în cafeaua aburindă.

 – Tu mereu ai fost sigur pe tine, ai știut ce vrei și ce să faci ca să obții ce vrei, spune K., punând ceașca fierbinte pe masă.

 – Ce vrei să spui cu asta? întreabă S. pe un ton surprins.

 – Adică,.. eu nu sunt sigură nici acum ce vreau. Sunt studentă în al doilea an la Medicină veterinară, am avut o performanță foarte bună care mi-a permis să aplic la un program de schimb de experiență la o facultate din China. Nu-mi fac prea multe speranțe, dar ce vreau să zic e că nu știu dacă asta îmi doresc.

  – Nu înțeleg. Nu știi dacă vrei să pleci în China sau nu-ți dorești să te faci medic veterinar?

 K. surâde și îl fixează pe S. cu privirea.

       – Nu prea știu nimic sigur, spune K, lăsând să-i scape un oftat imperceptibil.  După ce am terminat liceul, am stat doi ani acasă pentru că efectiv nu știam ce voiam să fac. Nu am niciun talent. Nu știu să cânt sau să pictez, nu-mi place sportul. Îmi place doar să stau singură și să citesc. Chiar dacă nu-mi plăcea, învățam la toate materiile și luam note mari . Mă pricep și la fizică și chimie, și la istorie și geografie, am învățat franceză și spaniolă, dar nu mă atrage nimic. Toate noțiunile și conceptele au intrat în mine ca într-un sac, s-au depus unele peste altele., dar niciun sediment nu era de preț pentru mine. Sacul tot sac a rămas.

– Amuzantă comparație, spune S. privind-o lung.

– În tot timpul ăsta, părinții nu-mi ziceau nimic, dar îi simțeam îngrijorați și dezamăgiți. Se purtau cu mine de parcă eram un bibelou pe care trebuie să îl manevrezi cu  multă grijă. Așa că, având-o pe C. drept exemplu, am urmat un an la Drept, cu speranța că o să apară liniștea în ochii părinților mei. Liniștea a apărut, dar eu am simțit că mă sufoc în anul acela, așa că evident am renunțat. De data asta, părinții mei au fost dărâmați de dezamăgire. Pentru că nu mai suportam să-i văd, m-am angajat pentru un an la un magazin de articole de pescuit. Măcar aveam bani de buzunar.

– Articole de pescuit? spune S. pufnind în râs. Scuză-mă că râd, dar era ultimul lucru la care mă așteptam.

– Nici eu nu m-aș fi gândit, dar a fost prima ocazie care s-a ivit. Oricum, pescuitul are ceva fascinant, să știi. Să stai ore în șir pe malul apei, cu gândurile tale e aproape poetic.

– Oamenii pescuiesc de obicei ca să mănânce, spune S. pe un ton jucăuș.

– Știu, dar eu nu mă refer la oamenii care se duc la pescuit pentru scopul activității în sine. Îmi place să mă gândesc că oamenii se duc la pescuit ca să uite ce au mâncat la cină și ce au ratat în viață, ca să-și lase sufletul pătruns de vântul care înfioară ușor luciul apei. Și același vânt cutreieră sufletele tuturor pescarilor, apoi răsfiră crengile copacilor de pe mal și se pierde în înaltul cerului.

– Înțeleg la ce te referi, dar îmi place cum povestești, vrea să zică S., dar îl întrerupe chelnerița care le aduce mâncarea. Farfuriile  arată apetisant, așa că o vreme mănâncă în tăcere, savurând înfometați fiecare înghițitură.

– Propun să bem pentru toți pescarii din lume, spune S. ridicând paharul cu vin.

Ciocnesc încet, iar vinul parfumat încălzește obrajii palizi ai lui K. .

– Și pentru că îți place pescuitul te-ai dus la Medicina veterinară?

– A, nu, nu are legătură. Într-o zi, proprietarul, un bărbat de vreo cincizeci de ani, sănătos tun, a făcut infarct pe neașteptate și nu a putut fi salvat. Familia lui ura pescuitul și a hotărât să vândă magazinul.

– Ce întorsătură ciudată! Erai cu el când s-a întâmplat?

– Nu, era singur acasă și se pregătea să vină la magazin. Cu o zi înainte, făcuse planuri să mă ia cu el la o partidă de pescuit, apoi totul  s-a stins ca un foc într-o vatră nesupravegheată de nimeni.

S.  o privește în tăcere. Pe chipul ei nu se poate citi nimic. Doar în ochii negri plutește o zbatere moale, ca ultima rază de lumină care se stinge la asfințit. Chelnerița îi întrerupe din nou.

 – Doriți și un desert?

 – Eu aș vrea un cheesecake cu afine. K.?

– Da, și eu, este perfect.

O privesc în tăcere pe chelneriță îndepărtându-se. În local se ocupaseră mai multe mese, dar păreau departe ca niște corăbii pierdute în ceață.

– Nu sunt o companie prea veselă, nu? întreabă K. cu o voce joasă.

– Nu aș vrea să fiu nicăieri altundeva. Te rog, povestește-mi mai departe.

– Nu mai e mare lucru de spus. Voiam doar să plec de la ai mei, așa că m-am înscris la facultate și m-am mutat în cămin. Medicina veterinară mi s-a părut singura opțiune. Nu-mi plăceau oamenii și nu mă simțeam bine în prezența lor. Apoi m-am apucat de învățat.

– Și îți place la Medicina veterinară?

– Uneori am impresia că da. Oricum mă pricep.

Chelnerița le aduce desertul. În timp ce taie prăjitura, S. o întreabă:

– Și când nu înveți ce faci?

K. se gândește puțin.

  – Mai nimic. Citesc. Am o singură prietenă, colega mea de cameră, care din nu știu ce motiv are impresia că trebuie să aibă grijă de mine. Așa că uneori mai ies cu ea în oraș.

        – Ai vrea să ieși și cu mine duminică în oraș, K.? o întreabă S. privind-o în ochi.

         – Nu-mi plac zilele de duminică. Într-o zi de duminică, parcă ar putea veni sfârșitul lumii.

          – Atunci, hai, să ne întâlnim duminică și să vedem ce se întâmplă! spune S. cu căldură în glas.

K. zâmbește și se uită la ceas.

          –  E târziu și mâine trebuie să mă trezesc foarte devreme.

S. îi face semn chelneriței și achită nota, apoi se strecoară afară în noapte.

           – Luăm un taxi sau mergem pe jos până la căminul tău?

           –  Nu e nevoie să mă conduci. E frig și probabil ești obosit.

            – Nu sunt obosit deloc și chiar am chef să merg prin frig.

Pornesc înfrigurați pe străzile cutreierate de vânt. Ajung în fața căminului, iar S. se întoarce spre K. .

Să știi că vin să te iau duminică la prânz.

K. clipește îndelung din genele lungi, iar S. o ia drept o încuviințare.

       –  Noapte bună, S.!

       – Noapte bună, K.! răspunde bărbatul și se îndepărtează lent.

Pașii lui se pierd în vântul tăios ce șterge din cale orice lucru fragil. K. îl privește până devine un punct mic în depărtare, apoi intră în clădire. O teamă  rece îi strânge tâmplele. Vântul de toamnă se întețește, spulberând tot ce întâlnește în cale.