Demolarea Doamnei Paraschivescu

3.8
(357)

muzica: Rolling Stones – Tattoo You

– De la tine din balcon se vede cel mai bine, zisese prietenul meu Ionuţ cu două zile înainte de eveniment, invitându-se astfel joi la mine.

– Stai să vorbesc cu ai mei, am spus.

Care nu avuseseră nimic împotrivă.

-De fapt şi noi am invitat nişte lume, zisese maică-mea. O să facem şi nişte sandvişuri, şi nişte pateuri, să nu zică lumea că nu i-am primit bine…

Aşa că am început şi eu să chem lume.

Ionuţ venise cu o fată, Marioara, şi o sticlă de vin. Inspectase balconul.

-Da, se vede perfect, zisese.

Veniseră în total vreo patruzeci de oameni, dintre care vreo 25 erau invitaţii mei, băieţi şi fete din cartier şi câţiva colegi de liceu. Apăruseră şi Ilinca, de care eram îndrăgostit, şi Monica, de care eram de-asemenea îndrăgostit, oferindu-mi-se astfel ocazia să le compar. Monica era mai drăguţă, Ilinca mai accesibilă.

La ora patru am ieşit cu toţii pe balcon. De fapt am ieşit numai vreo 15, că mai mulţi nu încăpeau. Ceilalţi stăteau la fereastră, unii la fereastra din bucătărie, că se vedea şi de-acolo.

Se lucrase bine. Încă de pe la trei se oprise circulaţia, băieţii de la firma de construcţii puseseră câteva bariere, aveau voie să treacă numai maşinile celor care locuiau în zonă. Un tip cu o staţie emisie-recepţie urla în aparat, nu înţelegeam ce spune, ne era însă clar că el este şeful. Aduseseră utilaje grele, galbene, nemţeşti după nume. La ora patru sunase o sirenă, muncitorii îşi puseseră căştile de protecţie, galbene ca utilajele, probabil tot nemţeşti. Strada se golise, dar balcoanele erau pline, gemeau de lume. Chiar m-am întrebat dacă nu se pot rupe, ar fi fost oribil. Dar nu avu loc nici un incident.

La 16:02 apăru şi doamna Paraschivescu. Purta o rochie bej, o cămaşă tot bej şi pantofi bineînţeles tot bej. Avea un mers vioi, dar era normal, pentru că era încă destul de tânără, nu avea decât vreo 63 de ani. Se opri, conform indicaţiilor pe care le primise, într-un pătrat alb, desenat cu grjiă pe caldarâmul străzii. Era cam la vreo patruzeci de metri de noi.

Unii din mai multe balcoane, ba chiar şi dintr-al nostru, îi făcură cu mâna, pentru că le fusese sau le era profesoară la liceu. Femeia răspunse saluturilor, fluturându-şi de-asemenea mâna. Apoi sună din nou sirena şi gălăgia încetă. Doi muncitori se apropiară de doamna Paraschivescu, îi ridicară rochia până la brâu şi fixară două pacheţele pe părţile interioare ale pulpelor grăsuţe ale doamnei. Apoi muncitorii conectară nişte sârme la pacheţele şi începură să le desfăşoare. Sârmele erau foarte lungi, aveau probabil câțiva zeci de metri. Muncitorii se opriră la o distanţă apreciabilă şi conectară capetele sârmelor la o cutie. Şeful se apropie de ei, îi întrebă ceva, ei dădură din cap, apoi unul dintre ei fugi la doamna Paraschivescu, i se băgă sub rochie, controlă probabil pacheţelele, se ridică şi făcu semn că totul este ok, ţinând degetul mare ridicat în sus. Când muncitorul se întoarse, şeful se aşeză pe vine în dreptul cutiei la care erau conectate sârmele şi sirena sună din nou. Şeful apăsă pe un buton ataşat cutiei şi pulpele doamnei Paraschivescu explodară, împrăştiindu-se în toate zările cerului. Din balcoane se auzi un vuiet ca de pe stadion, un „aaaaaahhh”, urmat de aplauze răzleţe.

Trunchiul corpului se prăbuşi încet, îngropând sub el partea de jos a picioarelor. Rămase totuşi erect, aşa cum era de altfel prevăzut. Nişte muncitori se apropiară în grabă şi îl sprijiniră cu nişte proptele de metal. De după colţ apăru un utilaj, un fel de macara, de al cărui capăt de sus atârna, legată de un lanţ gros, un fel de bilă de buzdugan. Bila era imensă.            Utilajul se opri la vreo zece metri de doamna Paraschivescu. Muncitorii care puseseră proptelele plecară şi tipul care conducea utilajul începu să manevreze bila, bălăngănind-o încet. În cele din urmă, bila porni cu forţă şi spulberă umărul drept al doamnei Paraschivescu. Lumea aplaudă din nou, în afara celor care îşi dăduseră seama că ţinta fusese de fapt capul femeii. Aceştia huiduiră. Bila luă din nou viteză şi se înfipse în şoldul doamnei Paraschivescu. Un muncitor veni în fugă şi verifică proptelele. Ţineau. Îi făcu semn tipului de pe utilaj să continue. Enervat probabil de huiduieli, acesta trozni bila cu plină forţă în capul doamnei Paraschivescu. Capul se desprinse de corp şi zbură vreo douăzeci de metri, oprindu-se într-un tufiş. Mândru, bărbatul de pe utilaj băgă marşarierul şi măgăoaia dispăru din nou după colţ. De data asta, toată lumea aplaudă.

– Meseriaş, ce vrei, zise taică-miu.

– Da, dar dintr-a treia, spuse Ionuţ.

-Am văzut mulţi care n-au reuşit nici din zece, îl puse taică-miu la punct.

Spectacolul se cam terminase, acum vreo zece muncitori tăiau corpul cu fierăstraie. Un buldozer îngrămădi resturile doamnei Paraschivescu în cupă şi le puse într-o basculantă, care porni într-un nor de praf (cum fac oare basculantele chestia asta? Toate sunt învăluite mereu într-un nor de praf, chiar şi atunci când plouă). Cei de pe balcon intrară în apartament, unde îi aşteptau deja platourile cu haleală pregătite de maică-mea. Se deschiseră sticle de vin, se auziră ciocnituri de pahare.

Ilinca veni lângă mine.

-Păcat, zise. Era totuşi încă ok, puteau s-o mai lase câţiva ani…

-Aşa e, am spus, deşi de fapt n-aveam nici o părere.

M-am uitat prin cameră. Monica vorbea cu Luli, pe care de fapt îl chema Sebastian şi care era blond şi frumos, dar cam prostuţ. Fetelor le plăcea de el. Băieţilor nu prea.

      –     Auzi, Ilinca, am zis realizând că pista Monica era moartă, nu vrei să mergem mâine la un film?

      –     Ă, da, sigur, da, cum să nu? zise Ilinca.

Şi trebuie să recunosc că răspunsul ei nu m-a mirat, pentru că ştiam de la o prietenă de-a ei că îi plăcea de mine.

Am stabilit când şi cum ne întâlnim şi am condus-o înspre tramvai. Pe stradă, unii de la Curăţenia Oraşului spălau asfaltul acolo unde fusese demolată doamna Paraschivescu. Când m-am întors peste cinci minute nu mai rămăsese nici o urmă, doar o băltoacă care se usca sub soarele aspru de primăvară. Iar când m-am uitat mai pe seară pe geam, dispăruse şi băltoaca.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.8 / 5. Număr voturi: 357

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Alex Tocilescu s- a născut în 1977 la București, a plecat la 11 ani în Germania, la 32 în America, s-a întors la 33 în România – și de-atunci ce-a făcut? A scris niște cărți și niște piese de teatru, a publicat niște articole, a co-înființat și co-desființat trupa Aeroport, a fost președinte de bloc, a fost și-n USR, și acum e copywriter la o agenție de publicitate și-și vede de viață.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%