Într-o zi doar praful

3.6
(147)

În dreptul podului s-a oprit, a ținut piciorul pe frână și a scos din apărătoarea de soare talonul pus în țiplă. Pe traversa ruginită, de deasupra armăturii, era fixat un semn cu limita de gabarit. Știa că mașina nu-i prea grea, înainte să urce panta cu pietriș și pământ bătut a urmărit mișcarea dinspre șosea spre Popas, a venit un Duster și a trecut lejer, pe urmă un Mitsubishi, pe urmă un Land Rover cu plăcuțele acoperite de praf.

Mașinile săltau de pe rampă pe buza podului, apoi dispăreau în partea cealaltă, una câte una, cu lumina amiezii strălucind deasupra capotelor.

Tibi a stat să asculte scândurile cum troncăneau, de parcă le-ar fi lovit apa și le-ar fi adus la mal, apoi a despăturit talonul și a căutat în specificațiile tehnice.

– Ce e tati? a întrebat fetița din spate. Ne-am oprit?

Tibi a calculat în gând: 920 de kile mașina, 102 eu  , și încă 40, ce mai e pe aici, inclusiv fetița, e bine, a băgat într-a întâia și când a simțit că motorul a început să tremure, a dat drumul la frână. Mai trecuse podul, dar nu cu mașina. Când era încă vremea rece, încercase să mai scape de kilograme, o lua pe jos, trecea calea ferată și după stația de încărcare Gaze Tehnice, urca pe pista de biciclete. Alerga până la Popas, dar nu reușea decât să obosească, burta se lipise de el ca o caracatiță, de fiecare dată când simțea că o dă jos, ea întindea alte tentacule pe sub piele. Pe urmă n-a mai alergat, ajungea transpirat și nu voia să-l vadă blonda așa.

Iarăși și-a șters fruntea cu dosul brațului. Sus, pe povârniș, a schimbat într-a doua.

-Nu ne-am oprit, mergem. Dacă vrei, poți să scoți capul pe geam.

Așa făceau când ajungeau seara acasă, în dreptul Alimentarei coteau la stânga și intrau pe strada lor, de fapt o alee printre blocuri, care se oprea în dreptul fostelor clădiri ale administrației fabricii de zahăr, între timp transformate și ele în locuințe. Și dincolo de ele, câmpul, tufele de păducel și de muri, pârloagele cu mohor, fiarele și carcasele mașinilor pe care le cumpăra Zoli la preț de casare și le dezasambla.

De când Mia crescuse, o lăsa să tragă geamul și să scoată capul afară. Ei îi plăcea să simtă boarea prin păr și lui îi plăcea să se uite în oglina retrovizoare la ea, cum i se umflau cârlionții din dreptul frunții și cum își dezvelea dinții mici.

-Dar nu suntem pe strada noastră, a protestat fetița.

-E ca o stradă, i-a zis, doar că-i deasupra apei.

-Uau, e pe apă?

Mergeau încet, încălecau scândurile una câte una. Clinc, clinc, clanc. Le dădeau înapoi cu pneurile, făcând rotocoale de praf. A văzut un șir de pescari pe malul apei, postați printre plopii argintii. De cealaltă parte se strânseseră câteva mașini.

I-a văzut și pe băieți la o masă, dar s-a gândit că nu mai are cum să întoarcă fără să-l observe. Trebuia să se ducă până jos, în găoace, și să facă virajul în dreptul porților de lemn.

Clinc, clinc, clanc, au trecut și ultimele șipci.

-E ca muzica, a zis fetița și a râs.

Lumina soarelui făcea o boltă pe deasupra apei și părul ei părea și mai poleit, bucle mici, ca de cupru care căpătaseră o nuanță aurie.

-Da, ca la Bjork, s-a auzit Tibi că a zis cu voce tare.

Pizda mă-sii, mai bine nu veneau azi. Nici nu știa dacă era blonda pe tură sau o nimerise pe cealaltă, tipa cu părul negru, strâns în coadă, și tatuajul cu dragonul pe umăr, care-și cobora coada cu solzi până la încheietura mâinii.

-Ce este Bjork?

Seara, când se jucau înainte de culcare, făceau plaja dintr-un prosop întins pe pat, el flutura cearșaful deasupra saltelei și asta însemna că veneau valurile mării pe nisip, apoi strecura mâna pe sub cute și o înhăța de gleznă: crabul perfid. Fetița se prăpădea de râs, se răsucea pe burtă și încerca să scape, el o trăgea înapoi și după ce-i dădea drumul, Mia striga – Mai vreau!

Prima dată însă  s-a oprit nedumerită în fund și s-a frecat cu mânuțele la ochi.

-Ce este crabul Perfil?

-Nu perfil, perfid. Înseamnă că e viclean. Stă la pândă ca să te tragă în apă.

Și Björk ce să fie?

-Björk e o femeie care face muzică din zgomotul roților de tren.

-Uau! Muzica din tren, e foarte grozav, a zis fetița și s-a trântit la locul ei, în scaun.

La bar și-a proptit coatele în tejghea și-a cerut o Cola zero și un suc de fructe. Bruneta cu tatuaj s-a urnit cu greu din scaun, a scos sticlele din frigider și i le-a pus în față.

-Atât?

Nu i-a mai răspuns, a întors capul după Mia. Fetița a fugit la leagăne, s-a suit singură într-unul și a început să se legene așa cum o învățase el, cu picioarele în față pe înainte și cu spatele aplecat când revenea înapoi, dar cât a măturat cu privirea locul, distanța de la bar la locul de joacă s-a lărgit dintr-odată și el a rămas cu sticlele în mână pe podeaua de sub prelată și și-a dat seama că nu mai avea ce să facă, decât să se ducă la ei la masă. Diminețile, până să se trezească fetița, avea câteva minute de liniște, zăcea cu privirea pe lucruri, umbrele frunzelor de plopi proiectate pe geamul mat de la baie, în lumina crudă a zorilor. Se ducea la bucătărie și punea apa în ibric, apoi învârtea flacăra aragazului până prindea o nuanță galben-portocalie, ca să grăbească bulele de aer de pe peretele de smalț, deși știa de la maică-sa, din copilărie, că dacă te uiți în ibric când aștepți, apa n-o să fiarbă niciodată.

Acum cel mai mult aștepta zilele când fetița stătea la el. Trăgea cu ochiul prin deschizătura ușii la picioarele ei mici, care ieșeau de sub cearșaful mototolit.

Într-o zi n-o să mai fie nimic din toate lucrurile astea, o să rămână lumina și lucrurile abandonate, apa, pietrele, buruienile pe care nimeni n-o să le mai împiedice să crească, fierul pe care oamenii l-au scos din pământ și l-au făcut drugi, traverse și piese, garniturile de la Gaspeco o să ruginească pe șine, cât timp o să plouă, o să plouă, apoi o să fie iarăși lumină, praful o să scânteieze în soare. Buteliile de la stația de încărcare o să stea goale, unele lângă altele, lângă reductoarele de sudură. Oxigen, argon, azot, acetilenă, dioxid de carbon, toate degeaba. Blocurile astea o să rămână la marginea orașului, dar măcinate de umezeală, bătute de vânt, cu cercevelele căzute, fără acoperișuri. O să stea în picioare stâlpii de rezistență și plăcile de ciment, dar atât.

Seara îi citea dintr-o carte și îi explica fetiței cum fusese viața în Univers înainte să apară oamenii. Liniște, soare, apă, pietre. Și praf.

-Nu era nici un om?

-Nimeni.

-Și crabul Perfil?

-Crabul Perfil era, dar murea de plictiseală.

Ajutată de altă fetiță mai mare, Mia s-a dat jos din leagăn și au fugit amândouă până la trambuline, unde au început să se hârjonească. Fetița cea mare i-a ridicat maieul și și-a lipit buzele de burtica ei, apoi a început să-și fluture buzele și când sufla aerul cu putere din obraji, Mia chicotea de plăcere.

Dintr-odată băieții au izbucnit în râs, n-a auzit ce ziseseră, dar au râs cu toții tare și apoi și-au vârât iarăși capetele în telefoane. A venit un val de vânt dinspre râu și a scuturat faldurile umbrelei de soare.

S-a pus pe un scaun, parcă îl aștepta, era gol și stătea acolo ca să se așeze el.

Nici înainte să plece din oraș nu prea mai ieșea cu ei, a mers bine până la vârsta de undițe și de fotbal, pe urmă nu prea mai aveau ce să-și zică. Ăștia n-au făcut decât liceul, ei au plecat primii în Anglia, când nici nu se pleca așa de ușor, câștigau bani în construcții și îi făceau praf acasă. Robi, Sebi și Crețu` au avut ceva probleme pe acolo. S-au combinat cu fete tot din zonă, fetele care stăteau în colanți și șlapi pe treptele de la Alimentara și spărgeau semințe. Pe câte una care bălăngănea sticla de Cola și punga de Fornetti, o vedea pe urmă împingând căruciorul pe alei, dacă nimerise într-o combinație proastă și nu putuse să plece.

I-a fost frică să nu se rupă scaunul cu el, așa de tare a pârâit, dar nici atunci n-a zis nici unul nimic. Stătea cu spatele la râu și cu fața spre locul de joacă.

Mai încolo era o râpă, apoi câmpul deschis, pe care pășteau niște oi, iazul și trestiile.

Într-un târziu Sebi a mormăit ceva peste masă.

-Bate FCSB-ul?

Nici ceau, nici nimic, dar a înțeles că întrebarea îl privea pe el. Nu s-a mai mai uitat la meciuri de când au retrogradat, nu mai știa care retrogradare, au picat de mai multe ori, dar la un moment dat i s-a tăiat. Cu atât mai puțin îi păsa ce făcea FCSB cu o altă echipă de inițiale. Nici pe ei nu îi mai interesa fotbalul ca pe vremuri, dar puneau la pariuri. A tăcut și a luat o gură mare din sticla de Cola. Cealaltă, de suc, se aburise pe masă și mici broboane de apă se scurgeau pe forma ei cilindrică.

-1 la pauză, 2 la final, a zis Crețu`.

Sebi a plescăit din limbă, cum ai face la cai, să-i potolești.

A văzut-o pe blondă cum apare din spate, de la bucătărie, avea niște blugi tăiați  deasupra coapselor și picioarele fără ciorapi, băgate în ghete. Când sălta peste smocurile de iarbă i se scuturau țâțele în maieul roșu. S-a uitat fix la el, ca și prima dată. Atunci crezuse că îl știa de undeva, dar nu era o fată din zonă, sigur stătea în sat, avea pielea aspră, ca fetele de la țară. De fiecare dată rămânea cu privirea adânc înfiptă în el, și când mâinile îi umblau pe sub tejghea să spele o cană sau să prepare o cafea, și când strângea de pe mese.

Într-o seară a stat singur la o masă și a băut bere, o urmărea și el cu privirea. Pe atunci de abia dăduseră drumul la terasă, se făcea întuneric și răcoare devreme. Nici ea nu umbla așa despuiată ca acum. Nu mai rămăsese decât el și ea care își făcea de lucru pe la bar.            Lumina albă a neonului îi decoja pielea aspră de pe ceafă și de pe brațe. S-a auzit marfarul care trăgea cisternele la Gaspeco. Atunci și-a făcut curaj și s-a dus la ea, nu i-a zis nimic, ea își spăla mâinile în chiuvetă. S-a întors și l-a privit mirată, ca și cum îl știa dintotdeauna și ideea lui era complet aiurea.

Nu s-a speriat, și-a șters mâinile în prosop și l-a trântit gemotoc pe spălător.

-Acum nu, i-a zis și el n-a comentat, măcar s-o fi întrebat când.

După ce-a urcat pe pod, s-a hotărât să coboare. Luna era jos, aproape de apă, și în depărtare se vedeau ghemurile de vapori din turnurile de la CET. Aerul mirosea rece și iute, ca un lemn care începe să putrezească. Nu mai fusese pe bune cu vreo tipă de când se născuse fetița, ba chiar dinainte, probabil că atunci când o făcuseră, fusese ultima dată ca lumea. A coborât panta înapoi, printre tufe, cu mâinile în buzunare. Blonda strângea cartoanele de pizza și le îndesa în coșul de gunoi. Deasupra picioarelor strâmbe, curul ei bombat.

-Nu ți-am plătit, i-a zis.

Blonda s-a îndreptat de spate și s-a uitat iarăși la el, cu aceeași figură, pe care parcă o punea pe repeat. Ca și cum în fiecare secundă uita ce fusese mai devreme și o lua de la capăt. Doar ochii brun-verzui aveau legătură cu el sau cu ceva dintre ei, dar privirea părea închisă într-o carcasă rece, ca într-o butelie, și el nu dibuia robinetul de unde să degajeze presiunea. Atunci a renunțat. I-a pus banii pe pult și a plecat.

Acum tipa a făcut aceeași schemă. Tibi a tras cu ochiul la ceilalți să vadă dacă știau ceva sau măcar dacă se prindeau și ei de jocul ei, dar nimic, tot cu fețele în ecrane, prăvăliți în scaunele de lemn.

Blonda a debarasat masa și a luat-o înapoi peste petecele de iarbă, cu bucile ei care ieșeau din blugii tăiați și tremurau deasupra coapselor.

Ca prin somn Crețu` a întins mâna peste masă, a apucat Cola lui și în timp ce-și dădea capul pe spate, odată cu sticla în care lichidul se legăna pe gât în jos, i-a aruncat o privire pe sub pleoapele întredeschise. A pocnit sticla de masă și a râgâit cu fața înapoi, în telefon.

-Ești la stație acum?

         Tibi a simțit un nod în gât. A dat și el gata restul lui de Cola și s-a gândit că a uitat să-i spună blondei să-i mai aducă una. Acum stătea ca un prost cu sticla goală între palme.

-Îl mai ajut pe tata, a zis.

-Ce face nea Mitică?

-Bine, a mormăit el, ca de obicei.

         Pe taică-său îl respectau, le făcuse sănii și skate-uri în copilărie, îl salutau când îl vedeau seara la stație, înainte să se suie în coaja lui de Nissan și să se întoarcă la Utvin.

Pe el însă trebuia să-l aștepte o glumă proastă. O să zică ceva de butelii, apoi o să se înțeleagă că el s-a umflat ca o butelie, și iarăși și-a simțit corpul moale și gras, imposibil să-l ridice de pe scaun.      

         A căutat-o din priviri pe Mia, ca și cum fetița ar fi putut să-i sară în ajutor, dar răul nu era aici, la masă, era chiar acolo, în spațiul de joacă.

         S-a trezit că a deschis gura și aerul nu se mai schimba dintr-o parte în alta, rămăsese blocat ca un abur înghețat în jurul buzelor. Le-a închis la loc și le-a umezit cu limba.

         Ăștia nu-l vedeau pe băiețelul care apăruse printre ulucii îngrăditurii, dar Tibi nu-și putea desprinde ochii de la el. Mic, cam de-o seamă cu Mia, alerga dezordonat, aruncându-și botoșeii în toate direcțiile, gata oricând să se dea de-a dura prin iarbă. Și ciuful din frunte, castaniu și moale, și ochii mari și negri, năsucul cârn și buza de sus ridicată, știa atât de bine un chip ca ăsta, dar mai mare, dormise cu el, se trezise dimineața lângă el, îl mai văzuse râzând sau schimonosit de furie. Mai ales schimonosit de furie. Sau de dezgust. Când o mai căutase pe Lore după despărțire, să-și ia monitoarele și calculatoarele din boxă. Negative care rămăseseră mult în urmă, nu le mai developase, nu trebuiau să apară în scena asta.

-Laptopuri mai faci? l-a întrebat Crețu`

-Acum nu prea, am închis Srl-ul, a bâguit Tibi, ca să scape de el.

-Nu, e pentru mine. Vreau să-mi pun un SSD.

         Tibi a înhățat sticla de suc de fructe și a sorbit cu sete. Lichidul dulce și în același timp acru i-a străpezit dinții și limba.

-Dacă ți-l comanzi tu, ți-l pun.

         Lore n-avea de ce să mai fie pe aici. După ce s-au despărțit, s-a combinat cu un neamț din Germania, sau s-a combinat mai dinainte cu el, băieții i-au zis ceva, pe departe, mai bine să se fi prins singur.

         Oricum, ce importanță mai avea, Lore s-a dus și l-a lăsat așa cum l-a lăsat.

         N-avea cum să apară pe aici, ea nici nu era din cartier, stătea în partea cealaltă a orașului și când venea pe aici, strâmba din nas. Prima dată i-a fost și rușine să o invite pe la el, i-a spus că ai lui primiseră apartamentul prin repartiție de la fabrică, dar el a crescut la bunici, la Utvin. N-a dus niciodată pe acolo, însă ei nu i-a luat mult timp să afle adevărul, el crescuse la bloc și ai lui se mutaseră în sat după ce murise bunica.

         Acum trebuia să dea ochii cu ea și cu copilul ei. Nu știu cum, Mia a remarcat că-i bea din suc și a început să țipe la el din vârful toboganului albastru. Până la urmă a fost nevoit să se ridice de pe scaun. O să înghită și chestia asta dacă așa trebuie. A străbătut bucata de pământ, legănându-și corpul ca un pinguin. De când kilogramele o luaseră în sus, genunchiul drept nu-l mai ținea și foarte curând avea să cedeze și celălalt. El, pinguinul gras, cu sticla de suc în mână, după ce s-au topit ghețurile. Lăsa o umbră rotundă în urma lui, ca o pată de ulei scursă dintr-un rezervor prea plin.

         Băiețelul nu s-a dus la fete, se suise într-o mașinuță de plastic și dădea ture, apăsând lung claxonul.

         Apoi l-a văzut pe taică-său.

         Denis, băga-mi-aș!

          N-avea cum să se fi gândit la varianta asta. Pe fratele lui Lore nu l-a suportat de la bun început, un puști răzgâiat, Lore îl punea tot timpul să-l scoată din vreun rahat sau să-l împrumute cu bani pe care niciodată nu-i mai vedea.

         Stătea cu coatele sprijinite pe gard, ca un țăran care-și urmărește vițelul în staul. De abia când l-a văzut pe băiețel, și-a dat seama cât de mult semăna și el cu Lore. Între timp se lățise în umeri, era mai bine legat, cu mânecile tricoului ridicate mult pe bicepși, dar tot așa scundac, cu gâtul gros și mult mai puțin păr în cap, doar un puf pe deasupra pielii, după un contur ondulat, ca pe mingea de tenis. În cazul său, nasul luat pe sus de vânt trăgea prea mult buza superioară, care nu reușea să-i acopere complet dinții și de asta părea că rânjește tot timpul. Pe vremuri, când voia să-i arate cât de mult îl disprețuiește, îi spunea numele întreg și parcă i-l cânta.

-Tiberiu!, l-a strigat și acum de la gard și și-a desprins coatele de pe uluci.

         Tibi s-a prefăcut surprins de revedere, a schițat un zâmbet și i-a părut rău că n-avea două, trei sticle de suc în brațe, o navetă întreagă de sticle, ca să nu fie cazul să dea mâna cu el, dar după ce Mia i-a înhățat-o și pe aia pe care o avea, nu i-a mai rămas decât să-i simtă în palmă, mâna moale și lipicioasă ca un pește.

-Ce faci, Tiberiu?

-Uite-așa, tu ce faci?

-Uite, vin la baltă cu ăsta mic, i-a arătat dintr-o mișcare scurtă a capului iazul de dincolo de râpă.

-Mai e apă pe-acolo?,

-Oho, și încă cum, a râs Denis cu vocea lui fonfăită. Nu mă bag încă la râu, că i-am făcut o undiță din bambus, vreau să-l învăț de la basic, dar să vezi ce prinde ăsta micul…

         Într-o secundă a scos telefonul din buzunar și i-a băgat sub nas niște poze cu un caras frumușel într-o pungă, care părea luat din piață.

-Fain, frumos, i-a zis Tibi. Văd că încă te pricepi.

-Nu eu, el l-a prins, pe bune, a protestat Denis.

         Tibi l-a căutat din priviri pe piciuman. Încerca să se apuce cu mânuțele de marginea nichelată a trambulinei în timp ce Mia și cu cealaltă fetiță continuau să țopăie în centrul prelatei de cauciuc, fără să-i dea nicio atenție.

-Hai, să vezi locul.

-Știu locul, i-a zis Tibi.

-Hai să vezi unde m-am pus. Hai, c-am lăsat undițele acolo.

-Nu pot, Denis, sunt cu fetița.

         Denis a analizat-o printre gene pe Mia care se prinsese cu brațul de cealaltă fetiță și făceau un singur corp, hoola-hop. Probabil că nici nu și-a dat seama care dintre ele era a lui.

-Ești singur?

         Tibi a simțit cum i se înroșesc obrajii și mici broboane de transpirație i se adună la marginea părului. Și-a șters fruntea cu dosul mâinii.

-Da, acum da, maică-sa e la București.

-La București? a repetat Denis cu capul dat pe spate.

-Da, are niște treabă.

-Stai liniștit, că e nevastă-mea să se uite după copii.

         I-a arătat o tipă cracoșă, proptită la bar, cu un portofel gros în mână, de culoarea bomboanelor fondate, asortat cu o pereche de sandale lucioase, cu toc înalt, cu care greu ar fi putut să facă drumul până la mașină și înapoi.

-Hai, până la baltă, hai să-ți arăt peștii. Zece minute și ne-am și întors.

         Tibi s-a uitat încă o dată la fetițele care țopăiau și râdeau pe trambulină. Piciul reușise până la urmă să se cațere înăuntru și fetele îl primiseră în jocul lor, înconjurându-l cu brațele.      La masă, băieții erau în aceleași poziții, tot cu fețele în telefoane, ca și cum el n-ar fi trecut niciodată pe acolo. Dacă trebuia să găsești diferențele dintre cele două imagini, ca într-o carte de copii, trebuia să te uiți mult până ai fi văzut că nivelul din sticlele lor scăzuse.      Asta cu zece minute o știa foarte bine de când era cu Lore. Îl suna și-i zicea să se ducă la apartamentul de la gară și să facă cumva să-l scoată pe Denis de acolo și să-l trimită la școală, că pica Bac-ul. Era un băiat bun, dar îi lipsea autoritatea tatălui sau a unui frate mai mare. Denis stătea în mijlocul camerei, înconjurat de pungi de semințe Djili și de coji în mai multe farfurii de plastic și pe parchet, sticle de suc răsuflate, cu capacele rostogolite pe sub fotoliu sau pe sub bibliotecă, și cutii goale de Energizer și se juca shootere în rețea. Când Tibi îl lua mai tare, începea să se miorlăie că mai voia zece minute, că își strica punctajul dacă ieșea chiar în momentul ăla.

         Apoi repeta zece minute, până când Tibi ceda și îi făcea jocul.

         După ce urcai dâmbul de la pista de bicicleta, balta se vedea înconjurată de firele înalte de trestie. Iazul făcea un cot pe lângă un pâlc de sălcii și se pierdea apoi în largul câmpului. După ploaie, soarele zvântase apa de pe viroage, însă în multe locuri pământul rămăsese mustit. Denis mergea înainte și Tibi încerca să calce în urmele lui, dar simțea, când punea piciorul, cum adidasul i se înfundă în stratul subțire de nămol, care lipise firele de iarbă în mici smocuri.

         Au trecut și de turmă și au luat-o la stânga, pe unde ducea poteca de abia întrezărită. Muștele veneau de la oi și bâzâiau pe deasupra capetelor.

         Tibi a încercat să le alunge cu mâna, dar și-a dat seama repede că era inutil, trebuia să grăbească pasul și atâta tot, doar că drumul se făcea tot mai înfundat.

         Cum naiba a mers femeia asta pe aici, cu toacele ei?  Probabil că i-a lăsat în parcare, după pod. Sau ei au venit mai devreme, s-au dus cu undițele la lac și ea… Și ea unde fusese? O văzuse la bar, făcând comanda, ca și cum tocmai atunci ar fi ajuns. Tibi și-a dat seama că nu se uitase la adidașii lui Denis mai înainte, și nici la pici nu fusese atent, dar poate că pe pici îl dusese în cârcă. Acum era prea târziu să facă diferența. Adidașii lui Denis erau, ca și ai lui, tapetați de o manșetă regulată de pământ umed. Pentru un moment s-a gândit că toată chestia cu balta era o șmecherie. Și-a amintit de toate țepele lui Denis, inclusiv când încercase să fure o bicicletă închiriată cu o copie plastifiată după buletinul lui. Chestii pentru care l-ar fi bătut de i-ar fi sunat apa în cap dacă n-ar fi fost prea îndrăgostit de Lore.

         Inițial, când îl văzuse la gard, se gândise că Denis o să-l atace previzibil pe unul din cele două fronturi: fie viața minunată a lui Lore, din Germania, fie ceva despre mama Miei. Se mirase și el cât de ieftin scăpase, dar piticul scosese din pălărie chestia cu balta.

         Că doar n-o fi fost acolo chiar Lore. Cum ar fi fost?

         Cu părul despletit, trăgând de o undiță de bambus.

         Și neamțul ei făcând plajă cu burta la soare, pe un șezlong.

-Denis, se cam înfundă pe-aici, a strigat la el.

Denis s-a făcut că nu-l aude.

         Cu Lore n-avea cum să meargă relația, nu neapărat ce-și dorea ea era imposibil, ci suma dorințelor ei devenea prea greu de cărat, chiar și pentru el. Să-i fie frate mai mare și tată și prieten lui Denis. Să se streseze mai puțin, să câștige mai bine și mai repede. Să i-o tragă mai mult și mai bine. Să o distreze mai mult. Să se îngrijească de el mai mult. Să-și sugă burta în public, ba să scape cu totul de ea, să nu-și mai bage degetele în frigider, să nu-l mai prindă cu folii de napolitate sub pernă. Să-i fie soț, amant, prieten, confident. Cuckold dacă se poate.

         Să plece în străinătate cu ea, dar să rămână aici.

         Să nu mai deschidă discuțiile despre București pentru că acolo oamenii se calcă pe capete și te mănâncă de viu câinii.

         În schimb mama Miei vrusese atât de puțin de la el. Atât de puțin că n-a știut ce căutase în viața ei. Doar să recunoască și să semneze că fetița era a lui. Până n-a văzut-o cum crește, nici n-a fost sigur de asta. Totul îi era egal și aproape întotdeauna tăcea, tăcea și când o zgâlțâia să scoată un răspuns de la ea. Dacă exagera puțin, putea să creadă că nici n-a observat când a plecat din casa aia. Dar măcar îi dădea fetița cât voia. Cererile unei fetițe de trei ani jumate erau infinit mai ușor de satisfăcut decât ale femeilor de care se ciocnise până atunci.          S-a gândit la Mia, care probabil se dădea huța cu cealaltă sau alerga în jurul anvelopelor făcute ghiveciuri de flori, râzând cu gropițe în obraji, cum avea și maică-sa. Instinctiv a întors capul către Popas, care se vedea la marginea pârloagei, cu acoperișul de tablă, proiectând un halou ruginiu pe fondul cerului prăfos.

         Poate de asta îi și plăcea blonda de la bar, îi amintea de mama Miei, figura ei ștanțată de stupefacție la orice i-ar fi propus. Cum îl îndemna din ochi să vină la ea și îl respingea când deschidea gura.

         Într-o zi n-o să mai fie nimic din toate astea, doar viața cum a fost ea înainte să apară omul și animalele. Într-o zi, doar praful care plutește în lumina soarelui și nu se așează pe lucruri.

         În dreptul pârleazului s-a oprit, era de fapt vechiul canal pe care vruseseră să-l lege de râu și să regleze volumul în lac, dar îl lăsaseră nebetonat după Revoluție. Nu trecuse niciodată apă prin el. Fără etanșeizare, apa se scurgea în pământ destul de repede.

         Acum nu mai rămăseseră decât câteva băltoage lungi, ca niște fire de scuipat cu bulbuci, peste care țopăiau niște păianjeni de baltă. Apă de ploaie, amestecând ierburile, gata să dispară și ea până spre seară.

         Denis trecuse deja în partea cealaltă și îl aștepta cu picioarele crăcănate și mâinile în buzunare. Voia să vadă cum o să-și țină echilibrul pe bârnă. Stâlpul era umed și deja cam putred. Probabil că era același din copilărie, pe vremuri l-ar fi trecut ușor, dar acum crăpăturile care porneau din dreptul nodurilor și despicau lemnul către marginea rotunjită, îl hipnotizau precum crăpăturile din zidurile casei, unde stătuse trei din cei cinci ani de București.

         S-a uitat fără rost în jur ca să găsească un semn cu limita de gabarit, pe pod fusese mult mai ușor.

         Era și mai rău că Denis nu făcea nimic ca să-l îndemne, doar îl urmărea cu o privire rece, ca pe o goangă cu picioarele ude pe un fir de trestie.

         Și-a zis că nu trebuie să cedeze. Și-a zis că dacă vrei să treci un râu și te gândești că o să te agațe un crocodil, o să te prindă și dacă e unul singur. Și dacă te gândești că o să ajungi în partea cealaltă fără probleme, pot să fie și o sută și n-o să te atingă nici unul.

         A făcut primul pas pe bârnă, apoi încă doi, apoi a prins curaj. Apoi a auzit cum troznește lemnul și dintr-odată pământul băltit de sub el l-a lovit în genunchi și în podul palmelor. N-a durat nici o secundă. Apa era călduță și avea mirosul cârpelor cu care taică-său ștergea buteliile după încărcare.

         Denis a izbucnit în râs, apoi a izbucnit și el. Nici nu știa de ce îi fusese atât de frică să cadă, ar fi putut să sară de la bun început și ar fi nimerit mai bine în picioare. Măcar să fi avut grijă de genunchi. Dar când a căzut în băltoacă, au căzut și gândurile, de parcă ar fi fost toate agățate de o lustră care de abia se mai ținea într-un cui și oricum era prea încărcată.

-Tiberiu, ești ok?, l-a întrebat Denis cu o voce afectată.

         Nu i-a mai răspuns. A escaladat malul ținându-se de buruieni, apoi și-a șters palmele de fundul pantalonilor. Nici nu mai păsa de râsul lui Denis, de ăsta și de cel de mai încolo, acum trebuia să ocolească el tot lacul dacă voia să treacă înapoi.

         Mergea mai repede decât la dus, nu mai avea de ce să fie atent pe unde calcă.

         Ciof-ciof, ciof-ciof, picioarele lui în adidașii muiați.


         De abia când a ajuns în dreptul gardului și-a dat seamă că în căzătură aterizase cam prost, și genunchiul începuse să-l înțepe. Blonda tocmai trecea către bar, cu o tavă de plastic în care adunase mai multe sticle goale de pe mese. În decupeul din dreptul brațului, i se vedea plica sânului alb și cald. Acum avea toate motivele să se uite lung la el, dar n-a făcut așa. S-a poticnit între doi pași și i-a aruncat o privire, ca și cum ar fi văzut prima dată un bărbat care-i plăcea. Ar fi fost momentul potrivit să-i explice cum se face plaja în pat. Cum se întinde prosopul, apoi se fac valurile din cearșaf, și din fața de pernă pe care o fluturi pe deasupra, iese umbra unui nor. Dar vine crabul și te trage în apă.

-Crabul Perfil, a zis cu voce tare, scuturându-și petele de apă de pe pantaloni.

            Blonda n-a comentat nimic, și-a reluat mersul, săltându-și țâțele și curul. N-avea cum și de ce să înțeleagă. Tibi a căutat-o din ochi pe Mia, care se suia în vârful toboganului cel mai înalt. L-a văzut și ea și și-a fluturat mână mică, apoi și-a potrivit fundul în scobitura de plastic și și-a dat drumul într-un chicot de râs

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.6 / 5. Număr voturi: 147

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Augustin Cupșa (n.1980) a studiat Medicina, apoi s-a specializat în Psihiatrie și a lucrat în București și în Paris. Cel mai recent volum al său, Marile bucurii și marile tristeți, a apărut la editura Humanitas, în 2021.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%