Nu te supăra, frate

Nea Vatră mi-a trântit poarta în nas, semn că nu-i loc de-ntors, că nu are chef de vorbă lungă:
– Vii la schimb cu o undiță bună: băț drept de alun, nailon gros să țină măcar vreo cinci kile, cange cu cel puțin trei cârlige… Și mai vorbim.

M-am enervat rău de tot. Auzi tupeu la el, cange cu cel puțin trei cârlige! La cum arăta poarta pe care mi-o trântise în nas: trei pari și două scânduri, încăpea vaca prin gaură! Nici nu era în stare să aibă un acoperiș pe care să nu-l dovedească de fiecare dată ploaia și el voia nailon gros și băț drept de alun!

La început m-am și bucurat că am norocul să-l prind beat sâmbătă dimineața, că-l știam gospodar de treabă în asemenea situație, dar uite că băutura nu moaie întotdeauna inima omului. 
Am trecut dealul și m-am dus la Relu. A ieșit mă-sa și mi-a spus că e plecat cu calul la păscut și, dacă vreau să mă joc, s-o fac cu Iliuță ăla micu’, că s-așa-i singur, săracu’. Iliuță a și apărut pe gard, tot un zâmbet, dar numai poftă de jucat eu cu el nu găseam. Abia l-au primit la grădiniță, n-avea nici jumate de dinți în gură. L-am chemat totuși în drum, am așteptat să plece mă-sa și am stricat o vorbă cu el:
– Nu știi unde-i undița lu’ frate-tu?
Spre surpriza mea, a dat aprobator din cap.
– Da’ mergem la pește?

Drept să spun, m-am și speriat că vorbește.

M-am dus după el în curte până la un coteț, de după care a scos un băț lung de undiță.
Am luat și am inspectat lemnul, nu prea părea alun și, în plus, n-avea nici nailon, nici cârlig.
– Băi, Iliuță, tu vrei să mergi la pește doar cu bățul?
Cu asta l-am cam închis.
– Ce vrei ca să mi-l dai mie?
L-am luat așa repede, că nici nu știa ce să zică. Nici nu l-am mai lăsat să zică nimic:
– O cutie de creioane colorate aproape noi-nouțe vrei?
M-am dus acasă, am luat creioanele și am făcut schimbul cât ai zice pește.

Cu bățul pe spate, m-am îndreptat către Petrică.
– Mergem la pescuit? m-a întrebat el de departe, când m-a văzut.
– Ești prost, nu vezi că am numai un băț? Apoi, oricum, azi nu pot, am o treabă. Ce vrei să-ți dau pe trei metri de nailon din ăla gros de pe bobina lu’ tac-tu?
Petrică mi-a răspuns sec:
– Bățul ăsta de alun.
– Ești tu sigur că-i alun?
– Sigur-sigur.
– Nu pot să ți-l dau. Ce altceva?
– Clasorul cu timbre. 
Am crezut că înnebunesc. Putea să-mi ceară orice altceva decât bățul sau clasorul cu timbre. Dar, odată pornit la drum, cu s-o las baltă? Am fost, am luat clasorul, am bătut palma.

Cange cu trei ace aveau doar vreo câțiva oameni mari din sat. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă milogesc la ei, că sigur nu-mi dădeau, ar fi fi făcut panaramă de mine. M-am întors acasă și am prins cu sârmă de cupru singurele două cârlige de pescuit pe care le aveam. Un soi de cange tot părea. Nici nu mai spun cât m-am chinuit cu asta. Începuse să cadă Soarele. 

M-am prezentat la poarta vai de ea a’ lu’ Nea Vatră și l-am strigat din toți rărunchii. Nu ieșea. Mi-am făcut curaj și am intrat în curte. Doar nu muncisem o zi întreagă degeaba. Când am auzit sforăiturile dinăuntru, am deschis ușa casei la fel de rablagită ca și poarta și am dat buzna. Nea Vatră dormea buștean. Am tras de el.
– Uite, nene, ți-am adus undița.
Nea Vatră a sărit direct în picioare, a luat bățul în mână, s-a uitat îndelung la el, apoi m-a întrebat năuc:
– A’ lu’ cui ești tu și ce cauți în casa mea?!
A trebuit să-i spun toată povestea de la capăt.
– Măi, băiete, ți-aș da zarurile și pe degeaba, că m-am lăsat de ochiu’ draculu’. Da’ le-am aruncat.
– Da’ dimineață mi-ai spus că vrei pe ele o undiță cu băț drept de alun, cu nailon gros de cinci kile și cange cu cel puțin trei ace.
– Dimineață eram beat. Pe altcineva din sat care să aibă zaruri nu mai știam. Așa că, de nervi, m-am dus țintă acasă, mi-am făcut două zaruri din miez de pâine și-am înțepat pe fiecare parte a lor câte șase puncte. Apoi – se înserase bine deja – am desfăcut tabla, am pus toți pionii la locul lor și am început să joc singur Nu te supăra, frate. Și-mi tot cădea șase-șase.