Jurnalul unui om flămând

3.7
(340)

Mă trezesc de dimineaţă cu foame. O foame puternică ce în curând se transferă din maţe în minte, în foame de bani. Îmi caut de lucru, nimeni nu angajează nimic. Mă plimb pe undeva prin Rahova, un angajator la care am ajuns inopinat mi-a dat papucii şi am ieşit pe uşă plin de bale şi nervi. Mă plimb, caut un mijloc de transport în comun. Mă plimb printre nişte ruine de blocuri şi câteva tufişuri. La un moment dat, într-un tufiş, îmi sare în ochi, limpede, clar, o bancnotă de 5 euro. Nu-mi vine să cred, dar mă opresc, analizez situaţia. E acolo, e limpede şi clar. Mă reped. În tufiş miroase urât, a căcat, bancnota e plină şi ea de căcat, însă în spatele ei mai văd una, şi una, şi alta, estimez câteva sute de euro îmbibate în căcat. Nu e nimic, îmi zic, sunt bancnote, le spăl eu cu apă rece la robinet şi trece mirosul, ele rezistă, doar sunt bancnote europene. Îmi înfig mâinile în căcat cu fervoare, scormonesc în căcat, scot bancnote care de care mai mari şi mai mânjite. Nu am impresia că sunt lacom, am doar sentimentul acut că sunt flămând şi că acasă mă aşteaptă o soţie cu doi copii. Le adun, cât de cât curăţel, le pun într-o pungă de plastic care din întâmplare s-a nimerit în buzunarul meu. Când să plec, doi zdrahoni, la doi paşi de mine, îmi zâmbesc îmbietor: „Ce vrei să faci, bengosule, ne faci, aşa, la interval, pe banii noştri?”. Mi-e foame rău, de furie îmi clănţăne dinţii, mârâi, pentru două secunde mă gândesc să mă iau la bătaie cu ei, dacă nu mi-ar fi foame i-aş dovedi, dar mai am şi o vagă bănuială că nu sunt doar ei. Arunc punga într-o direcţie opusă celei în care fug, ei se iau după pungă, eu scap. Nu găsesc niciun mijloc de transport în comun accesibil. Merg pe jos. E seară deja. Am ajuns în faţa teatrului Bulandra. Observ pentru prima oară că teatrul ăsta are un subsol, şi o uşă de intrare la subsol. În mod cu totul ciudat în faţa uşii aceleia stă un individ care îmi face semn să mă apropii. Eu sunt mânjit de noroi, miros a căcat, dar foamea mă face să mă apropii. E cam de înălţimea mea, uşor obez şi bonom. Îmi spune că-i place de mine, de faţa mea mai ales, e sincer, îmi zice că în subsolul teatrului Bulandra ţine un video-chat, îmi zice că dacă încep din seara asta pot câştiga 1000 de euro pe seară. E respingător, dar mi-e foame, accept, mai ales că din câte mi-a explicat nu sunt obligat să fac nimic şi nimeni niciodată nu va şti ce am făcut. Sunt spălat, mi se dau haine noi, elegante, costum şi pălărie, sunt condus într-o încăpere minusculă de 2 pe 2. Acolo sunt multe camere de filmat, de jur-împrejur, o canapea şi un fotoliu. Eu trebuie să stau în fotoliu. Asta şi fac. Am o mutră sobră. Apar două pipiţe, convingătoare, una blondă, una roşcată şi un gagiu în maieu. Ei sunt colegii mei, mi se spune. Începe show-ul. Eu stau în fotoliu, sobru, cu pălărie, ei dansează progresiv dezmăţat. La un moment dat încep să se dezbrace, trag de mine, eu, progresiv sobru. Ei sunt la un moment dat goi, încep să se atingă, trag de mine, eu sobru. Nu, nu e o păcăleală, nu am nici măcar o erecţie. Ei fac sex pe canapea, eu, în fotoliu, sumbru. Se încheie şi video-chatul, e 6 dimineaţa, patronul apare transpirat, abia trezit din somn. Vine direct la mine, mă ceartă, din cauză că eu nu m-am dezbrăcat a pierdut nu ştiu câţi clienţi, apoi râde, mă felicită, mă bate pe spate, din cauză că eu nu m-am dezbrăcat a şi câştigat nu ştiu câţi. Pe mine mă interesează doar banii, îi spun. Râde, îmi dă 600 de euro şi cu un cuţit mare în mână îmi zice să îl urmez. Ajung într-un abator, porci, zeci de porci agăţaţi de cârlige. Cu cuţitul lui mare îmi taie jumătate din jumătate de porc şi mi-l pune într-o plasă. „Restul pe mâine”, îmi spune complice. Am ajuns acasă la ora 9 şi un sfert a doua zi după ce am plecat. Soţia mea era în prag, mă aştepta nervoasă. Am lăsat-o să vorbească, să înjure, să facă ce vroia. Când a terminat i-am spus doar atât: „Dar am venit acasă cu bani!”. I-am arătat 300 de euro şi porcul pe care m-am lăudat că l-am ales chiar eu dintre 100 de porci. S-a liniştit, a zâmbit, foamea e mare. I-am explicat că eu odată la 2 zile trebuie să plec de acasă, nu oriunde, ci la teatrul Bulandra, unde se pune în scenă o piesă teribilă, a cărei producţie durează câteva luni şi unde eu am avut neaşteptatul şi bănosul privilegiu de a fi acceptat figurant. I-am spus ca figuranţii lucrează cel mai mult, că de multe ori noi trebuie să recompunem scenele ratate ale maeştrilor, i-am spus tot ce mi-a trecut prin cap şi a fost bine. Câștigam ceva bani. Cele mai importante erau pungile săptămânale de rafie pline cu carne de porc, cu tot mai multă grăsime. Pe astea le explicam cel mai greu printr-o abruptă pervertire gastrică a mea. În rest, euro, erau tot mai puţini, suficienţi, dar puţini, „nu avem vizualizări, nu avem vizualizări, bre”. Viaţa mea duplicitară de la subsolul teatrului Bulandra a început în scurt timp să mă streseze enorm. Nu mai eram acelaşi om, mă simţeam mereu acoperit de balegă, de căcat. Am ajuns imediat la depresie şi la frecventul îmbătat cu whiskey-ul din partea casei. Am ieşit odată de la video-chat super-îmbătat. Mă plimbam agale pe lângă Dâmboviţa spre gura de metrou de la Unirii. Eram foarte beat. Speram ca până acasă să mă opresc la o pizza, să beau o cafea şi să fiu ca nou. Ghinionul a făcut ca în dimineaţa aceea socrul meu, cu al său opel astra clasic, motor de 1.6, din 2004, să treacă pe lângă mine. Îmi mai amintesc doar că a oprit, m-a strigat şi am urcat lângă el. M-am trezit a doua zi dimineaţă la mine acasă lângă iubita mea. Îmi spune clar că vrea să divorţeze. Urletele, epitetele licenţioase, scuipăturile şi tot restul a vi le descrie e în van. Reuşesc să o rog să-mi explice ce s-a-ntâmplat: „Dobitocule, vine taică-meu, inimă largă cum îl ştii, şi dă peste tine, rahatule, clătinându-te, pe lângă Dâmboviţa. Dacă măcar avea inspiraţia să te lase acolo, în bălegarul tău, tot era o treabă, dar el, cu inima lui, ruptă, s-a gândit să îmi facă un bine mie şi să te culeagă de pe drumuri, naibii, că erai de râsul aurolacilor. Şi asta nu ţi-a fost de ajuns, animalule, odată ajuns în maşină ai făcut scandal şi ai tras de volan şi ai zis că tu vrei să mai bei o bere ca să-ţi revii. Auzi, să-ţi revii!!! Şi tata, în marea lui bunătate şi înţelegere, pe care eu i-o consider inutilă, s-a oprit cu tine la o crâşmă unde tu ai băut ca porcu şi ai făcut circ şi l-ai înjurat şi ai zis că îţi bagi toate cele în noi şi în averea noastră şi ai mai avut şi curajul să suni o pipiţă oarecare care a apărut imediat şi să i-o arăţi lui tata şi să îi zici că eşti îndrăgostit şi că ea era femeia pe care ar fi meritat să o iubeşti şi nu eu”. Eu încerc să îmi amintesc pe baza celor spuse, dar nu îmi amintesc nimic. Nu îmi amintesc nimic pe nicio bază. Nu-mi amintesc şi gata. Ce spune iubita mea este extrem de grav, deşi eu tot ce am făcut pentru ea am făcut, dar aşa ceva nu aş putea ierta. Mă exclud din societate, mă exclud din familie, mă imaginez cerşetor. Imaginaţia asta îmi aduce un argument al neputinţei. Nu apuc să îl exprim, îmi sună telefonul. E mama: „Eu am simţit la telefon, de câteva zile, că eşti foarte deprimat, aşa că, bineînţeles, fără voia ta, am plecat spre Bucureşti să te urmăresc. De trei zile sunt în spatele tău. Regret doar că până la vârsta asta nu te-ai lăsat de fumat şi nu ai învăţat să simţi când cineva te urmăreşte. Treaba de ruşine pe care o faci să ştii că nu e de viitor.” „Mama!”, intervin eu, disperat, „lasă aia, acuma iubita mea vrea să divorţeze de mine pentru ce am făcut aseară, ajută-mă!!!!!”. „Păi ce-ai făcut aseară, nefericitule­? Ai ieşit dimineaţă beat mort de la aşa-zisul tău job, ţi-a luat două ore să ajungi la Unirii unde a dat peste tine cuscru. Te-a băgat în maşină şi a ocolit ca să ajungă la Caru cu Bere. Eu am stat într-un colţ, după perdea. El o băut două cola şi tu patru beri. El o plătit tot. Nu v-aţi sfădit, ba chiar n-aţi vorbit prea mult. Asta o fo tăt. Ce-ai mai putut face?”. Nu mai înţeleg nimic. Fac un duş. Trag perdeaua. Fac pipi în duş. Mi-e ruşine. Aş bea o bere.                                  

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 340

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Cosmin Perța (n. 1982, Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obţinând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. În 2012 a obţinut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%